Pavãl l-a luat ca model pe Ponta!
NEINSPIRAT Ieri, la „Monumentul Independentei de Stat”-Vaslui, a avut loc un ceremonial militar si religios pentru a marca Ziua Independentei de Stat a Principatelor Române, Victoria Coalitiei Natiunilor Unite în Europa în cel de-Al Doilea Rãzboi Mondial si nu în ultimul rând, Ziua Europei. Cum era de asteptat, oficialitãtile vasluiene au luat pe rând cuvântul, primul care a avut onoarea de a se adresa celor prezenti fiind primarul Vasile Pavãl. Probabil din lipsã de inspiratie, acesta a decis sã urmeze exemplul prim-ministrului Victor Ponta si sã renunte la originalitate, reproducând pasaje întregi dintr-o cuvântare postatã inclusiv pe Internet în urmã cu câteva zile, pe site-ul Consiliului Unirii, o organizatie din Republica Moldova.
Ca în fiecare an, oficialitãtile vasluiene nu au lãsat sã treacã neobservatã data de 9 mai, datã la care românul sãrbãtoreste independenta tãrii obtinutã în urmã cu 136 de ani. De asemenea, la aceeasi datã în 1945, românii se bucurau de încetarea celui de-Al Doilea Rãzboi Mondial în Europa si, nu în ultimul rând, românul sãrbãtoreste pe 9 mai pentru cã este european. La ceremonialul militar si religios organizat la „Monumentul Independentei de Stat” – Vaslui au participat reprezentanti ai Prefecturii, ai Primãriei si Consiliului Judetean, dar si ai altor institutii judetene. Nu au lipsit reprezentantii fortelor de ordine si armatei, veteranii de rãzboi si oameni de culturã care au depus coroane de flori în memoria eroilor neamului românesc cãzuti de-a lungul timpului pe câmpurile de luptã pentru apãrarea patriei. Primul care a avut onoarea de vorbi cetãtenilor prezenti a fost primarul Vasile Pavãl, care a impresionat publicul prin discursul sãu. Din nefericire, lipsa de originalitate a edilului nu a trecut neobservatã, singurele cuvinte rostite care nu au fost copiate fiind probabil „Hristos a Înviat!”. Cuvântarea din care s-a inspirat a fost postatã pe data de 6 mai pe www.consiliul-unirii.ro, acesta preluând pasaje întregi întocmai. Nu vã alarmati, domnule primar, s-a întâmplat si la case mai mari!
Textul reprodus de primarul Pavãl
Cuvintele îngrosate reprezintã discursul integral al primarului Pavãl
În evolutia multimilenarã a poporului român, evenimentele de la 9 mai 1877 si 9 mai 1945, precum si Ziua Europei se înscriu ca momente glorioase ale luptei românilor pentru libertate, unitate si independentã. Sãrbãtorirea zilei de 9 mai este pentru poporul nostru un prilej de îndreptare a gândurilor pline de recunostintã cãtre generatiile de luptãtori si eroi pentru dreptate socialã, libertate, unitate si independentã.
9 Mai 1877 – moment de cotiturã în istoria poporului român
Apãrarea independentei si a libertãtii patriei a reprezentat din totdeauna o valoare supremã pentru poporul nostru. Pentru aceasta, înaintasii nostri au purtat grele bãtãlii începând din epoca veche, continuând cu epoca medie, modernã si contemporanã, împotriva nãvãlitorilor strãini, a regatelor si imperiilor vremii.
Inaugurând epoca modernã, secolul revolutiilor (1784-1878) a descãtusat energiile poporului român, asigurând depãsirea tuturor obstacolelor ridicate de cercurile ultraconservatoare externe. Înaintând pe calea deschisã de rãscoalele si revolutiile din 1784, 1821, 1848-1849, natiunea românã a realizat, prin actul energic din ianuarie 1859, Unirea Moldovei cu Muntenia si a pus bazele statului sãu modern, România, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza.
Urmãrind cu atentie ridicarea la luptã a popoarelor balcanice – Serbia, Muntenegru, Bosnia, Hertegovina si Bulgaria – împotriva Imperiului Otoman, dorintele de revansã ale Rusiei tariste, reprezentanti ai guvernului României au avut o întrevedere cu reprezentanti ai guvernului Rusiei tariste, la data de 29 septembrie / 11octombrie 1876, la Livadia în Crimeea. Partea românã a acceptat, în principiu, trecerea armatei ruse prin teritoriul României (pe baza unei conventii care s-a semnat în 1877) în cazul unui rãzboi ruso-turc.
Al doilea pas s-a fãcut la data de 4/16 aprilie 1877, prin semnarea la Bucuresti a Conventiei româno-ruse, prin care se accepta trecerea pe teritoriul României a armatei ruse spre Balcani. Cu acest prilej, Guvernul Rusiei se angaja sã apere integritatea teritorialã a tãrii noastre si sã respecte drepturile si rânduielile politice ale Statului Român.
Guvernul României a declarat mobilizarea generalã, la data de 6/18 aprilie 1877, aducând sub arme 120.000 de oameni, dintre care 58.700 fãceau parte din armata operativã. Conform întelegerii, trupele române au ocupat pozitii de apãrare pe Dunãre. La data de 10/22 aprilie 1877 s-au întrerupt relatiile diplomatice dintre România si Turcia. În ziua de 11/23 aprilie 1877, armata Rusiei a trecut frontiera României. În ziua de 12/24 aprilie 1877, Rusia a declarat rãzboi Turciei. Armata turcã a ripostat la 21 aprilie / 3 mai, bombardând cu artileria orasul Brãila, iar la 26 aprilie / 8 mai localitãtile Calafat, Bechet, Oltenita si Cãlãrasi. În aceeasi zi, artileria românã a rãspuns bombardamentului turc bombardând fortãreata Vidin.
În zilele de 28/29 aprilie – 10/11mai, Parlamentul României a adoptat o motiune prin care s-a declarat starea de rãzboi cu Imperiul Otoman. Dupã numeroase initiative economice, diplomatice si de apãrare, menite a consolida statul modern, Sesiunea extraordinarã a Adunãrii Deputatilor a proclamat la data de 9 mai 1877, printr-un act legitim de vointã si autodeterminare nationalã, independenta de stat a României, de la care se împlinesc anul acesta 136 de ani. Ministrul de externe, Mihail Kogãlniceanu, interpelat de deputatul Nicolae Merfe, a declarat în fata adunãrii: „Suntem independenti, suntem natiune de sine stãtãtoare…, suntem o natiune liberã si independentã”. O interpelare asemãnãtoare a venit si de la Senat, în ziua de 10 mai din partea senatorului Alexandru Orãscu, la care Mihail Kogãlniceanu a dat un rãspuns asemãnãtor celui de la Camerã: „Declarãm dar, cã de aici încolo ne asteptãm la o viatã independentã, la o viatã de sine stãtãtoare…”
Proclamarea independentei a fost salutatã cu entuziasm de toti locuitorii tãrii si de românii din provinciile istorice aflate încã sub dominatie strãinã. Adeziunea largã, de masã, la actul din 9 mai 1877, care însemna realizarea unuia dintre idealurile fundamentale urmãrite prin secole de înaintasi, a stat la temelia sprijinului neprecupetit acordat de întreaga noastrã natiune ostirii române, angajate în rãzboiul menit sã consacre independenta deplinã a tãrii. Din prima, pânã în ultima zi a confruntãrilor, populatia a contribuit masiv, prin ofrande în bani, alimente, obiecte de îmbrãcãminte, medicamente, furaje si alte bunuri, la înzestrarea, echiparea si întretinerea unitãtilor operationale. Numerosi locuitori s-au oferit sã participe, ca voluntari, la marile bãtãlii desfãsurate în sudul Dunãrii. Toate aceste aspecte au conferit, de la început, rãzboiului din 1877-1878 un caracter popular si national, asigurând ostirii, pe lângã sprijinul material, un însufletitor suport moral.
Dupã insuccesele armatei ruse, în cele douã bãtãlii de la Plevna, din datele de 8 si 18 iulie 1877, Marele Duce Nicolae, comandantul suprem al armatelor rusesti, a adresat o telegramã principelui Carol I, care se afla la Poiana Marele, judetul Dolj (la Cartierul General al Armatei Române) cerându-i cu insistentã sã treacã armata românã peste Dunãre, în Bulgaria. La data de 19/31 iulie 1877, primele unitãti ale armatei române au trecut Dunãrea si au luat în primire podul de vase de la Zimnicea-Sistov. În ziua de 10/22 august 1877, unitãti ale armatei române din Divizia a 4-a au primit „botezul focului” în fata Plevnei. La data de 27 august / 8 septembrie 1877, s-a desfãsurat primul atac românesc al Regimentului 13 Dorobanti Vaslui/Iasi, în directia redutei Grivita din sistemul de apãrare a Plevnei, cucerindu-se o pozitie întãritã în fata redutei.
În ziua de 30 august / 11 septembrie 1877 (ziua onomasticã al tarului Rusiei, Alexandru), s-a desfãsurat a treia bãtãlie de la Plevna, una din cele mai mari bãtãlii ale rãzboiului. Dupã o eroicã înclestare, trupele române au ocupat puternica redutã Grivita 1. Au cãzut în luptã aproape 800 de soldati, în frunte cu bravii ofiteri, maiorul Gheorghe Sontu, cãpitan Valter Mãrãcineanu si alti ofiteri. Nereusindu-se sã se ocupe cetatea Plevna, s-a hotãrât prelungirea asediului ei si scoaterea din luptã a cetãtii Rahova în zilele de 7/19 noiembrie – 9/21 noiembrie 1877, remarcându-se în lupte ostasii din Detasamentul Slãniceanu. Dintre ofiterii cãzuti în lupte retinem pe maiorii C. Ene si Dimitrie Giurãscu. În ziua de 28 noiembrie / 10 decembrie 1877, trupele române au cucerit puternicele redute de la Opanez, obligând pe generalul Osman-pasa sã capituleze cu cei 45.000 de ostasi turci.
De la data de 1 decembrie 1877, trupele române s-au îndreptat spre cetatea medievalã Vidin, cucerind rând pe rând avanposturile sale Smârdan, Tatargic, Inova, Novoselce, Belogradcic si apoi Vidinul. În ziua de 23 ianuarie / 4 februarie 1878 s-a semnat armistitiul în rãzboiul ruso-româno-turc. Tratatul de pace ruso-turc, din 19 februarie / 3 martie 1878, de la San Stefano, stipula recunoasterea independentei României, alãturi de cea a Serbiei si Muntenegrului si autonomia Bulgariei. Dobrogea era cedatã Rusiei, care-si rezerva dreptul s-o schimbe „cu partea Basarabiei cedatã României prin Tratatul de pace de la Paris la 1856, dupã rãzboiul rus si coalitia europeanã din 1853-1856″. În perioada 1 iunie / 1 iulie 1878 s-a desfãsurat Congresul international de la Berlin: s-a recunoscut independenta de stat a României si drepturile ei asupra Dobrogei, teritoriu strãvechi românesc, iar judetele Bolgrad, Cahul si Ismail din sudul Basarabiei (retrocedate Moldovei prin Tratatul de la Paris din 1856) au fost încorporate din nou în Imperiul tarist.
Armata Românã a pierdut pe teritoriul Bulgariei 10.000 de oameni, care au semnat cu viata lor actul independentei de stat a României. În ziua de 8/20 octombrie 1878, armata românã victorioasã si-a fãcut intrarea triumfalã în Bucuresti pe Podul Mogosoaiei, care de atunci poartã numele de Calea Victoriei. În formatia de defilare s-au aflat si ostasii prahoveni din Batalionul 2 Vânãtori (Infanterie), Regimentul 7 Dorobanti Prahova/Dâmbovita si Regimentul 4 Cãlãrasi.
Moment de cotiturã în istoria poporului român, proclamarea independentei, consacratã pe câmpurile de bãtãlie si apoi recunoscutã pe plan international a deschis perspective favorabile dezvoltãrii în ritm sustinut a societãtii românesti. Cucerirea independentei a pregãtit conditiile pentru reîntregirea tãrii, prin marele act istoric al Marii Uniri din anul 1918.
9 mai 1945 – încheierea celui de-Al Doilea Rãzboi Mondial în Europa
Cãtre sfârsitul primei decade a lunii mai 1945, sutelor de mii de combatanti din armatele participante la bãtãlia pentru înfrângerea fascismului german, aflati în primele linii în Podisul Boemiei, pe Elba, în zonele Linz sau Graz, din zonele muntoase ale Austriei, le-a fost dat, în sfârsit, sã trãiascã momente înãltãtoare prin linistea lor bruscã, iesitã parcã din obisnuinta omeneascã. În noaptea de 8 spre 9 mai, la ora 2:00, în cartierul berlinez Karlshorst, cãpeteniile celui de-al treilea Reich au semnat actul capitulãrii neconditionate în fata reprezentantilor principalelor puteri aliate. În mod oficial, cel de-Al Doilea Rãzboi Mondial în Europa luase sfârsit prin strãlucita victorie a Natiunilor Unite asupra Germaniei naziste. Pe cea mai mare parte a frontului au amutit tunurile si mitralierele, încetând exploziile infernale. Doar în sectoarele în care actionau trupele sovietice si române, în Podisul Boemiei, luptele au mai durat câteva zile, pânã la 12 mai, datoritã refuzului de a depune armele, de cãtre o gruparea germanã din aceastã zonã.
Marea victorie asupra fascismului din mai 1945, a gãsit armata românã în prima linie, alãturi de celelalte forte ale coalitiei antihitleriste. Prin mobilizarea întregului sãu potential material si uman, prin jertfele date pe câmpurile de luptã, poporul român si-a înscris numele la loc de cinste, în cronica rãzboiului, el aducându-si o contributie de pret la salvarea civilizatiei umane, grav amenintate de puterea nazistã. Prin mutarea, aproape instantanee, cu câteva sute de kilometri a frontului pânã cãtre granitele Bulgariei, Iugoslaviei si Ungariei, Înaltul Comandament al Wehrmachtului s-a vãzut nevoit sã abandoneze spatiul balcanic, Germania fiind amenintatã direct si dinspre sud-est. Ostasii români s-au bãtut apoi cu îndârjire, în cooperare cu trupele sovietice din compunerea Fronturilor 2 si 3 Ucrainean, pentru desãvârsirea eliberãrii teritoriului national de sub ocupatia horthysto-hitleristã si mai departe pe teritoriile Ungariei, Cehoslovaciei si Austriei, pânã la victoria finalã. Suma totalã a efectivelor române participante în luptele pentru înfrângerea fascismului a depãsit 540.000 de oameni, iar tributul de sânge plãtit de cele douã armate române (Armata 1-a si Armata 4-a), care s-au gãsit aproape tot timpul în ofensivã, mãrind de regulã pierderile, s-a ridicat la aproape 170.000 de morti, rãniti si dispãruti. Ostasii nostri s-au bãtut cu trupele hitleriste si horthyste timp de 260 de zile (din august 1944 si pânã în mai 1945), au luat pieptis 20 de masive muntoase mai importante, au fortat 12 cursuri de ape, au eliberat mai mult de 8717 localitãti si alte puncte populate din România, Ungaria, Cehoslovacia si Austria, dintre care 53 orase. Trupele române combatante au distrus sau capturat însemnate cantitãti de munitii, armament, tehnicã de luptã, au capturat 120.000 de prizonieri si circa 20.000 de militari ucisi în luptã. În total, Armata românã a scos din luptã valoarea a 14 divizii germane si ungare, din acea vreme. Faptele de arme, de cutezantã, eroism si pricepere ostãseascã sãvârsite de militarii români pe frontul antihitlerist au fost evidentiate în numeroasele ordine de zi pe care le-au dat ministrul de rãzboi, comandantii de armate, de corpuri de armatã si de divizii în timpul rãzboiului.
Demn de subliniat este si faptul cã participarea României la înfrângerea inamicului s-a sprijinit exclusiv pe resursele economice si financiare ale tãrii noastre, fapt aproape singular în rândurile statelor mijlocii si mici, componente ale coalitiei antihitleriste. Întreaga armatã românã, care a actionat pe frontul antifascist a fost înzestratã si aprovizionatã prin eforturile poporului român, cheltuielile economico-financiare ale statului român în perioada rãzboiului antihitlerist trecând cu mult peste un miliard de dolari (valutã a anului 1938).
Actiunea militarã a României desfãsuratã în cadrul coalitiei antihitleriste a adus si importante beneficii strategice si operativ tactice, grãbind victoria asupra armatei naziste. Comparativ cu aportul altor state ale Natiunilor Unite participante la rãzboi, contributia României la obtinerea marii biruinte de la 9 mai 1945 se situeazã la un loc de frunte, pe care l-au definit ca atare personalitãti politice si militare din tãrile aliate.
Cu toate acestea, statutul international al României la sfârsitul celui de-Al Doilea Rãzboi Mondial, a fost fixat practic (nedrept), prin asa-zisa Conventie de armistitiu semnatã la Moscova la 12 septembrie 1944 si „întelegerile” convenite în capitala sovieticã, în octombrie acelasi an, între I. V. Stalin si W. Churchill privind delimitarea sferelor de influentã în Europa centralã, de est si de sud. La Paris, în pofida aportului ei considerabil – militar, economic si uman – la marea victorie aliatã din mai 1945, România a fost tratatã ca un stat învins, clauzele teritoriale, politice, economice si militare fiind oneroase. Tratatul de pace cu România, semnat la 10 februarie 1947, nu a recunoscut cobeligeranta tãrii noastre din anii 1944-1945, fapt ce a constituit o mare nedreptate sãvârsitã fatã de poporul român. Omagierea ostasilor care si-au dat viata pentru înfrângerea fascismului, trezeste cele mai alese sentimente în rândurile ostirii si a populatiei civile, care iartã, dar nu uitã jertfele bunicilor si pãrintilor nostri pentru apãrarea pãmântului strãmosesc.
9 mai – Ziua Europei
Dupã încheierea celui de Al Doilea Rãzboi Mondial o seamã de personalitãti ale vietii politice europene au fost preocupate de crearea unor institutii pentru apãrarea pãcii si prevenirea unor noi rãzboaie. În anul 1950, din initiativa lui Jean Monett si a lui Robert Schuman, ministrul Afacerilor Externe al Frantei, s-au pus bazele colaborãrii cu cancelarul Germaniei, Konrad Adenauer, în spiritul întelegerii si al bunei colaborãri între Franta si Germania si cu celelalte popoare europene.
Anul 1957 a constituit alt punct de referintã pentru colaborarea politicã, economicã si culturalã între Franta, Germania, Italia, Belgia si Luxemburg, în baza întelegerii de la Bruxelles. În anul 1968 numãrul statelor membre ale Uniunii Europene au crescut la 15, iar în anul 2004, la 25 state, conform summit-ului de la Mastrich.
România a aderat la principiile Uniunii Europene în anul 1995, iar la 25 aprilie 2005 statele membre i-au confirmat adeziunea, fiind primitã, împreunã cu Bulgaria, în ianuarie 2007, în Uniunea Europeanã, numãrul statelor Uniunii Europene crescând la 27.
col. (rtr.) Constantin CHIPER
