EROU “Dacã altcineva ar fi avut viata mea în toti cei 90 de ani si ar fi fost condamnat la 45 de ani de ocnã, ar fi îndurat ani la rând foamea si frigul numai cu bucuria gândului cã încã este viu, acela ar fi spus fãrã ezitare cã e scârbit de lumea din jur. Eu însã, nu-mi permit sã spun una ca asta, pentru cã încã mã simt norocos cã trãiesc”! Aceste cuvinte apartin unui erou adevãrat, unul care nu trebuie cãutat în cãrtile de istorie, ci poate fi vãzut oricând, în primul rând, la orice eveniment solemn, organizat în centrul urbei Husilor, în memoria ostasilor români. “Stiti de ce iubesc eu România? Pentru cã sunt unul dintre acei care s-au dus pe front, fãrã niciun fel de rezervã, stiind cã trebuie sã mor pentru ea”!
„Un ostas adevãrat renuntã la egoismul de a fi doar el important”! „Eu iubesc aceastã tarã si îmi pasã de ea. Când te formezi ca ostas adevãrat, renunti la egoismul de a fi tu, doar tu, important în lume. Si stii cã tara este mult mai importantã decât viata ta. Sau cel putin asa era odatã… Eram întrebat de camarazii mai tineri: domnule Petrescu, cum puteti sã vã avântati în luptã si sã nu vã fie fricã de moarte? Si le rãspundeam printr-o întrebare: credeti cã atunci, în acele momente, mai conteazã dacã mori sau trãiesti?”.Îsi poate închipui cineva cã, dupã ce petreci zeci de ani în cele mai crunte lagãre de exterminare, iar apoi, supravietuitor fiind, te trezesti singur, hãituit, într-o Românie confuzã, în care oamenii nu te vedeau decât ca pe un ocnas de rând, ferindu-se de tine, sã mai poti spune din tot sufletul cã iubesti tara în care ai trãit toate acestea? Lucian Petrescu este mãrturia vie a faptului cã se poate si cã patriotismul, în forma sa purã, nu cunoaste bariere confectionate din frustrãri de ordin personal. “Am 90 de ani si nu stiu dacã sunt multi sau putini. Stiu cã viata mea a curs asa cum poate altora nu le-a fost dat nici în cãrti sã citeascã. Chiar si acum, trãiesc cu speranta cã nu am sã mor pânã nu am sã vãd România asa cum trebuie. Sã fie unitate, sã fie oameni de caracter, iubirea de patrie care trebuie sã devinã realitate. Nici acum nu mã tem de greu, dar sper. Si nu e adevãrat cã speranta moare ultima; speranta nu moare niciodatã”, spune Lucian Petrescu, privind cu demnitatea ostasului, gata oricând s-o ia de la capãt.
„Sufletul însã, uneori, în singurãtatea lui, mai plânge”!
DEMNITATE Lucian Petrescu este unul din cei 105 ofiteri si subofiteri români, arestati si condamnati de comunisti în 1948, pentru un asa-zis “sabotaj contra Armatei Populare”. A primit atunci o condamnare, care si azi îi dã fiori: 45 de ani de închisoare! “Am stat un an de zile într-o celulã tip-fântânã cu o singurã ferestruicã, încât nu vedeam nimc. Soarele nu pãtrundea decât cinci minute pe zi, când apunea”, povesteste acesta, închipuind cu gesturi largi, locul din care n-a mai crezut cã va iesi vreodatã viu. Timp de zece ani a trãit în cele mai cumplite chinuri, în toate coloniile canalului, Poarta Albã, Culmea, Peninsula sau Capul Midia. A cioplit în piatrã, a sãpat, a încãrcat vagoane. Fãrã hranã zile întregi si tânjind ore în sir, dupã o canã cu apã. „Nu mã mai doare sã povestesc, cred cã mi-am vindecat mintea de toate durerile de atunci. Sufletul însã, uneori, în singurãtatea lui, mai plânge. Mã trezesc noaptea din somn si parcã-mi vãd camarazii murind lângã mine, de foame, de bãtaie, de ger, de tot ceea ce iadul, cât e el de iad, nu poate cuprinde. Dar sã stiti cã nu simt urã, ci milã. O milã nesfârsitã pentru atâtea suflete nevinovate, peste care unii puteau trece atunci cu bocancii si la propriu si la figurat”.
„Vã vine sã credeti cã am luat un tren la întâmplare si asa am ajuns la Husi?!”
Lucian Petrescu îsi aminteste si acum ziua când a scãpat din lagãr. Culmea, n-a fost una fericitã! Avea sã dea piept cu realitatea nouã, schimbatã în cei zece ani. Nici azi nu poate uita dezamãgirea trãitã, în ziua în care a venit vremea sã fie liber: “Stiti ce a însemnat ziua liberãrii? M-au condus 2.000 de detinuti pânã la sârme. Se uitau la mine ca la un câine hãituit. Am trãit clipe foarte grele, imediat dupã eliberare, aproape la fel de grele ca în colonii. M-am trezit singur, într-o lume plinã de strãini. Prietenii si chiar rudele se fereau de mine. Vã vine sã credeti cã am luat un tren la întâmplare si asa am ajuns la Husi?! Da, asa am ajuns eu în acest oras, la care tin”, mãrturiseste colonel r. Lucian Petrescu. Ofiterul este multumit cã a rãzbit însã, oricât de greu i-a fost. Si-a putut regãsi calea destinului, desi a fost marginalizat de prieteni si familie.