DESPĂRȚIRE… Cei care vor să fie alături de sculptorul Gheorghe Alupoaei și de Virginia Alupoaei sunt așteptați începând cu ora 13.00 la Biserica “Adormirea Maicii Domnului” din Vaslui. La ora 14.30 va avea loc slujba de înmormântare, în Cimitirul “Eternitatea”. Sculptorul Gheorghe Alupoaei, Cetățean de Onoare al municipiului Vaslui, trece prin momente cumplite, pentru că în urmă cu un an, fiul său Vlad, înzestrat cu calități unice în domeniul construcțiilor, a trecut la cele veșnice, la doar 44 de ani. Moartea lui misterioasă și nedescifrată încă, a fost un mare șoc pentru el. Faptul că și-a pierdut fiul aflat în Marea Britanie și drama de a-l nu fi putut aduce acasă, l-a determinat să se exileze în muncă. Atunci, în iunie 2023, a supraviețuit trăind aproape tot timpul în atelierul său, unde a sculptat-o pe Sfânta Fecioară Maria. Astăzi, vineri, 23 august, se va despărți de soția Virginica, cea care l-a mobilizat întotdeauna în activitatea artistică, etalându-și emoțiile cu toată sinceritatea și admirația pentru operele lui, fiindu-i cea mai mare încurajare, dar și cel mai mare critic și apreciere constantă. Sculptorul trăiește din plin drama miilor de familii vasluiene ce trăiesc durerea despărțirii de copiii lor, care au ales să părăsească țara pentru un trai decent. După pierderea lui Vlad, el o mai are pe fiica Raluca, care a venit pentru doar două zile acasă, ca să își vadă pentru ultima dată mama. Povestea de viață a sculptorului este una tristă, dar trăită pe metereze, luptând pentru a învinge trăirile sufletești care i-au demolat starea morală. Trebuie să își poată continua munca în atelierul său de creație. Statuile aflate acolo, trebuie să ajungă să trăiască. Cu siguranță, și doamna Virginica va ajunge să trăiască în acest mod…Drum bun în lumea îngerilor, doamna Virginica. Iubirea și omagiul nostru!
Fără să știm ce se întâmplă acum, săptămâna trecută, pe vremea asta, vobeam cu sculptorul Alupoaei, acasă la el, despre doamna lui. Atunci, într-un fel, acum într-altul. Cuvintele de-atunci, ajung astăzi la noi. Odată, casa familiei Alupoaei mi se deschidea în întregime, ca cel mai luminos loc în care aș fi avut acces să intru vreodată. Și eu mă bucuram și primeam toate cele ce aveam nevoie pentru a-mi continua zborul nevăzut prin vise frumoase, încurajată de doamna Virginica, doamna casei, fie vorba între noi, și a tuturor celor care chiar și din greșeală, i-ar fi bătut la ușă. Imaginați-vă doi ochi care râd cu tot cu tine, pentru că nu se putea ca în prezența ei, tu să fii altfel, sau altceva, decât bucurie. Se întâmpla să ajungi la ea ca la urgență, în dureri majore și, apoi să pleci spre acasă plutind de normalitate și de binele de care aveai nevoie ca să îți fie bine. Putea să te resusciteze. Este august 2024. Ce spuneam mai înainte, sunt amintiri. Astăzi apartamentul generos din blocul celebru al “handicapaților” cunoscut astfel după revoluția din ’89 păstrează doar liniștea și poezia, dar mai ales parfumul doamnei sculptorului ce trăiește de mai mulți ani singur. Pentru unii singurătatea pare a fi ucigătoare. Pentru Gheorghe Alupoaei însă, singurătatea are de ani mulți ochi blânzi, de catifea, care îi mângăie durerile. Astăzi, se vede, nu se mai poate ocoli durerea aceasta pe care el o duce de atât de mult timp singur, oricât am încerca. Eu am venit să scotocesc în buzunarele inimii sculptorului amintirile de la toate nașterile statuilor sale. Am început de mult timp acest drum, dar ne-am oprit o vreme. Acum continuăm. Poate asta se întâmplă pentru că e prea multă liniște în acest loc unde nimeni nu prea bate la ușă, nici nu sună, casa familiei Alupoaei. Poate întrebările mele există, ca să existe o schimbare. De ce? După atacul vascular cerebral suferit de doamna casei, mai toate s-au schimbat. Și Vlad, și Raluca, fiul și fiica celor doi soți, au plecat spre alte zări senine, în străinătate. Pe ale Vasluiului au ales să le viziteze rar, mai mult prin vocea ce și-au trimis-o spre mama și tatăl lor, prin telefon, din Anglia. Aceștia le-au ascultat vocile și și-au bifat zilele din calendar. Sculptorul a rămas mai întâi fără Vlad, acum și fără soția sa. Raluca, singura lui fiică trăiește departe… La Vaslui, el are doar statuile plantate prin oraș. Dar are încă multe proiecte de realizat și îl așteaptă tainic în mintea lui și în viitorul în care ele trebuie aduse la viață, statuile. El trebuie să trăiască pentru ca să își îndeplinească misiunea aceasta.
Duminica bucuriilor
ÎMPREUNĂ… După atacul vascular cerebral suferit, Virginia Alupoaei a avut nevoie de o monitorizare de specialitate ce nu putea fi oferită în familie. Ea și-a dorit să meargă la un spital pentru a fi îngrijită de specialiști. Însă, mai mult decât orice, cu siguranță, ea avea în vedere ca, prin lipsa ei de acasă, să creeze sculptorului condițiile necesare pentru a-și putea continua activitatea creativă în atelier. Ceea ce s-a și întâmplat. Celor care mergeau să o viziteze la spitalul și la centrul în care a stat, le spunea cu drăgălășenie: “Stau aici, ca soțul să poată lucra, are de sculptat.” Și acesta este marele adevăr. Iată ceea ce spuneam eu în interviul de ieri: soțiile artiștilor sunt nefericite pentru că în spatele omului creator cineva suplinește de două ori mai mult grijile cotidiene. Dacă Virginia Alupoaei ar fi rămas cu toate problemele ei de sănătate acasă, poate nu ar mai fi existat acum nici una din statuile pe care sculptorul le-a lucrat după plecarea ei la spitalul – centru din Bârlad. Pentru că pe umerii lui cădea tot greul. Ar fi trebuit să se ocupe de ea și să gestioneze tot ceea ce s-ar fi întâmplat în casa lor. Încerc să număr în gând statuile care au fost realizate de când Gheorghe Alupoaei a rămas singur în Vasluiul în care Virginia Alupoaei nu s-a mai întors niciodată : Peneș Curcanul, colonelul nu demult plecat dintre noi, Mihai Ștefan Focșa, doctorul Gheorghe Andreescu, profesorul Theodor Codreanu, Sfânta Fecioara Maria, pe care eu mi-am dorit-o atât de mult, fratele geamăn al sculptorului, Alexandru Alupoaei și unica lui soră, Eusefina. Pe acestea le știu. Sculptorul nu este lângă mine acum, dar am cu mine cuvintele lui din acea zi din săptămâna trecută când m-am dus să continuăm povestea statuilor.
“Am acceptat, aproape simultan, să ne conjugăm destinele”
DESTIN… Fără nimic planificat, începem să vorbim deodată despre doamna casei: “Noi, soții Alupoaei, ne cunoaștem încă din anii ’67-’68 ai secolului trecut când, după terminarea studiilor, am primit repartiție în învățământ la Liceul “Gheorghe Gheorghiu Dej” Bârlad, actualul Liceu “Mihai Eminescu”. Am comis o greșeală de tact: m-am căsătorit cu o fostă elevă care terminase Liceul Pedagogic Iași, după ce a fost timp de patru ani eleva Liceului Pedagogic Bârlad. Mariajul n-a durat decât trei ani. Credeam că-s în stare să modelez caractere umane. Destul de mulți foști elevi m-au “adoptat” drept model de comportament, de curățenie etică. N-a fost așa, mai ales în cazul unei tinere care, deseori, avea vise neconforme cu realitatea. A mai venit pe lume și o copilă. La despărțire, fata a fost repartizată, conform legii, la mamă. Desigur, apartamentul ce mi-a fost repartizat în Bârlad, pentru merite ale mele, i-a fost dat tot mămicii iubitoare, ca să aibă condiții optime de creșere și educare a fetei. Foștii mei vecini de acolo îmi relatau lucruri petrecute acolo, care nu aveau nimic comun cu creșterea și educarea copilului…” Sculptorul povestește despre eșecul primei sale căsnicii cu atitudinea celui ce regretă tot ceea ce nu a reușit să împlinească în viață de la început. Doamna Virginia era pe atunci colegă cu această fostă soție a lui. “Și Virginica a avut un început de căsătorie total nereușit. Am acceptat, aproape simultan, să ne conjugăm destinele. A simțit că am simțul umorului și a acceptat să mă prezinte părinților ei, care au întrebat-o după ce m-au văzut: “Măi, da’ ăsta nu-i cumva bolnav sau neam de țigan? Ia să te interesezi”. Eu eram foarte slab pe vremea aceea și cam brunețel…. Actul ce ne-a legat s-a făcut la Consiliul Popular al municipiului Vaslui, la data de 10 decembrie 1976. Virginica era permanent mândră de mine, nu atât ca existență fizică, ci mai curând pentru ceea ce îndrăzneam să fac în acest domeniu artistic-plastic, sculptura. Afecțiunea ei pentru ceea ce semnificam pentru ea, a fost amplificată și de îndemnul deseori repetat al domnului profesor Constantin Parfene, pe vremea când ea îi era studentă. Îi spunea să nu mă respingă ca pe alți tineri admiratori ai ei. Tânărul artist, adică eu, este un “caracter nobil”, așa cum m-a intuit el în postura de coleg de cancelarie la Liceul nr.1 “Gheorghe Gheorghiu Dej” Bârlad. Ne întâlneam deseori întâmplător pe stradă, în Bârlad. Fiind inspector școlar, aveam sector de răspundere vreo cinci comune vecine cu Bârladul. Virginica m-a invitat deseori la gazda ei, o familie care mă cunoștea de mulțI ani. Mă bucuram de o anumită faimă. Modelasem două busturi pentru spațiile din fața a două celebre clădiri ale învățământului: Liceul “Gheorghe Roșca Codreanu” și Scoala gimnazială nr. 1 Iorgu Radu. Pe vremea partidului unic, Iorgu Radu, care și-a consumat averea pentru a ridica clădirea Școlii nr.1, spre binele întregului oraș, a fost repudiat de cei care au acaparat puterea politică, conform indicațiilor venite din Est. Așa se explică de ce, în locul lui Iorgu Radu, s-a preferat bustul lui Emil Gârleanu, ofițer transferat de la Iași la Bârlad, pe criterii disciplinare. El se dedicase mai mult activității scriitoricești decât armatei…Așa m-am dedicat și eu realizării busturilor lui Gârleanu și Gheorghe Roșca Codreanu. Virginica, dar și alte cadre pe posturi de diriginți făceau drumeții cu clasele de elevi să li se arate aceste două lucrări făcute de unii dintre colegii lor…” (Va urma)
Foarte frumos scris! A surprins sensibilitatea , delicatețea, gentilețea …celor două suflete remarcabile!