PREZENTÃ SI STIL…Pe Nico o poti numi simplu si sincer, Mariah Carey a României. Vocea puternicã si plinã de o sensibilitate ce te duce dincolo de obisnuit, prezenta scenicã si sinceritatea cu care te priveste si se dãruieste total, a întronat-o în inimile publicului a fi una din cele mai îndrãgite interprete de muzicã usoarã din România. Solistã a Teatrului de Revistã „Toma Caragiu” din Ploiesti, sectia estradã, ea a vizitat Vasluiul la fiecare editie a Festivalului „Constantin Tãnase”, alãturi de colegii din teatru. Iatã, în aceastã toamnã, Nico a ajuns de douã ori la noi. O datã, la festival, pe 14 octombrie, a doua oarã a revenit joia trecutã, la Topul firmelor vasluiene, alãturi de Vlad Miritã, cel alãturi de care ea a reprezentat România la concursul Eurovision din Serbia. Prilej sã ne spunã tot ce poate referitor la viata ei realã din afara spectacolelor si a scenei.
Nico, adicã Nicoleta Matei, este atât de simplã si de fireascã în realitate, încât aceste calitãti ale ei sunt mai valoroase decât frumusetea si vocea-i apreciate unanim, de toti, la supelativ. Pornim amândouã spre separeul restaurantului Racova, în aflarea unui loc linistit în care sã vorbim. Îmi spune calm si autoritar: „Dacã o sã mã simt bine, facem interviul, dacã nu, oprim totul”. Contrar afirmatiei sale, Nico te face sã simti cã esti lângã un om drag pe care nu l-ai vãzut de mult timp si care te îmbrãtiteazã cu tot ce are la îndemânã, nu numai cu vorbele. Privirea, atitudinea, felul în care zâmbeste îi conferã o aurã de personaj venit din altã lume ca sã îti îndeplineascã dorintele, oricine-ai fi. Oricare ar fi. Soarele puternic ne salutã protector, întâlnirea. Savuroasã, onestã, deloc rezervatã, Nico este la fel de iesitã din comun în realitate, ca si pe scenã. E briliantul ce strãluceste oriunde s-ar afla, tocmai prin marea ei capacitate de a se dãrui cu adevãrat, fãrã limite. O întreb despre numele ei. Care-i povestea lui. „Nu mai stiu de nasii mei de foarte mult timp, dar cred cã asa a vrut Dumnezeu sã mã numesc, pentru cã sunt o femeie care dãruieste din plin. Asa a fost sã fie, pentru cã Sfântul Nicolae a fost un dãruitor. El a fost dintotdeauna important pentru mine. Prefer sã rãmân mai cu nimic, dar sã dau tot ce am la nevoiasi, la oamenii care au nevoie, la familia mea”, spune Nico. „Tatãl meu, Dumnezeu sã-l odihneascã, mã sãrbãtorea de Sfântul Nicolae. Doar atunci era ziua mea, pentru cã prima mea aniversare a fost la optsprezece ani”, a spus artista.
„Eu nu am avut niciodatã zi de nastere”
„Eu nu am avut niciodatã zi de nastere, pentru cã nu aveam posibilitãti. Eram o familie simplã, iar tatãl meu era singurul care aducea bani în casã. Avea patru copii si o sotie care nu muncea, pentru cã nu puteai sã ai patru copii si sã îi lasi singuri. Pe vremea aceea, acum cincizeci de ani, nu existau bone, dar am avut o copilãrie foarte frumoasã. Sfântul Nicolae venea cu portocalele acelea, cãrora le mai simt încã mirosul, venea cu bomboanele acelea de pom, venea cu de toate. Cu o bucurie pe care nu stiu dacã copiii din ziua de azi o mai simt. Ei nu mai au aceeasi bucurie pe care am avut-o noi, generatia noastrã”, a continuat artista. Paradoxal, ieri, dupã terminarea spectacolului si revenirea la Hotel Racova, cu mult dupã ora 24.00, în noapte, Nico mi-a spus: „Te astept dimineatã sã vorbim, la ora opt, pentru cã apoi, voi pleca imediat spre Ploiesti”. Iatã, suntem împreunã de câteva minute si nu am deloc emotii, pentru cã Nico vorbeste aceeasi limbã cu mine. „M-am nãscut la Ploiesti. Tatãl meu vine din Podenii Noi de Prahova, mama era ploiesteancã. S-au cunoscut si uite, dintr-un tatã care cânta, am apãrut eu. Era instrumentist, de fapt toatã familia lui cânta mãcar la un instrument. Tatãl meu a fãcut acordeonul, picta, repara ceasuri, zugrãvea. Totdeauna veneau vecinii sã vadã ce-a mai fãcut Gicã, cã asa se numea tata, Gheorghe. El a murit chiar de revolutie si cred cã tare ar fi fost fericit sã trãiascã si sã vadã ce fac eu acum, pentru cã nu era deloc multumit de ceea ce se întâmpla”. Îmi vorbeste deodatã despre învãtãtoarea ei, despre care spune cã a fost un om minunat. „Nu stiu dacã mai trãieste, dar îmi spunea sã am încredere în mine, pentru cã am fost de micã, foarte sensibilã. Tatãl meu era la fel, plângea din orice. Si eu, la fel, plâng. Lumea si prietenii mei mã vãd foarte vorbãreatã, dar în momentul când apar camerele de filmat, mã inhib, sunt foarte emotionatã si clachez. Eu nu pot sã vãd un film cu animale, la televizor. Plec din camerã si întreb: Laurentiu, e bine cãtelul? E OK?”
„Dacã s-ar face un concurs de mãturat, cred cã as iesi prima”
Mamaia Elena, mama mamei sale, a fost fiinta care o iubea pe Nico cel mai mult. Lângã „mamaie”, se simtea si Nico cel mai bine: «Mamaia Elena lucra la Uzina „1 Mai”, în Ploiesti. De multe ori mã lua cu ea. De acolo mi se trage cã eu mãtur tot timpul. E adevãrat cã am padocul de câini, dar deja am ceva la mânã, mã doare, de cât mãtur. Am o problemã. Si stau de multe ori sã mã întreb: de ce îmi place sã mãtur? De câte ori mã lua mamaie la „1 Mai”, mã duceam si mãturam, pentru cã ea lucra la un aparat de unde iesea span si trebuia sã curete. Luam mãtura si tot timpul mãturam. Si la ea acasã, la fel. Mamaie îi spunea mamei: „Iuliana, las-o pe Nicoleta sã vinã la mine sã mãture, cã mãturã foarte bine!”. Eu am fost foarte atasatã de bunica mea. Tin minte, ultima datã, înainte de a o duce la tarã la mama, ea a stat la mine. Aveam fetita micã. Au fost momente când o spãlam pe tot corpul. Îmi spunea: „Dã-i mamã, cã mã mãnâncã acolo”. Dupã ce au luat-o de la mine si au dus-o la tarã, s-a stins. Din dragoste pentru mamaie, fetita mea îi poartã numele», îsi aminteste cântãreata.
Nico povesteste cã în copilãrie mergea si la cealaltã bunicã sã mãture:«”Niculieta îmi omoarã gãinile”, se plângea bunica mea de pe tatã, care locuia la tarã. Nu stiu de ce eu, care sunt atât de mult atasatã de animale, luam puiii, îi bãgam în apã si îi înecam». Nico mãrturiseste cã a fãcut o pasiune adevãratã din a face curãtenie si vorbeste despre ea: «Pasiunea asta am avut-o de micã. Eram patru frati, asa cã eu mã ocupam de curãtenie, mâncare nu stiam sã fac, eram micã. Si ce mai fãceam acasã? Îmi luam mãtura, câteodatã mai luam si mopul cu mine si mãturam toatã scara, de la etajul patru pânã jos. Nu stiu de ce, dar dacã s-ar face un concurs de mãturat, cred cã as iesi prima. Si acum, acasã la noi, fac mereu grãmãjoare, grãmãjoare. Când vine sotul meu mã întreabã: „Mamã, când le-ai fãcut?” ». Pãcat cã mamaia Elena nu a apucat sã o vadã pe Nico pe scenã. „Nici tatãl meu. Mama se bucurã, dar o iau foarte rar la spectacole, pentru cã plânge. Nu stiu de ce, asa se manifestã ea. Si nu vreau sã o necãjesc. Sunt putini din familia mea cei care îsi dau seama cine sunt eu, de fapt, pentru cã asa se întâmplã în familiile de artisti. Niciodatã ceilalti membri ai familiei nu pun pret pe cariera ta artisticã”, se confeseazã Nico.
„Nico, tu ai sã ajungi mare, îmi spunea domnul profesor Irimia. Tot el a fost cel care mi-a spus Nico. El m-a botezat!”
ÎNDEMN…Nico e un interlocutor admirabil. Emotioneazã si ti se face pielea ca de gãinã, ascultând-o. „Eu nu am avut niciodatã dorinte. Îmi doream doar sã fiu sãnãtoasã. Dar m-am bucurat de fiecare moment. Probabil si pentru cã în perioada ceausistã în care am crescut eu, nu erau copii foarte bogati. Eram toti aproape egali. Nu se fãceu diferentele care se fac acum. Iar eu eram un copil cu pãrinti buni, întelepti, cu frati frumosi. Ce mare bucurie era când ne adunam cu totii acasã! Dacã ieseam la joacã si se întâmpla sã mã certe cineva, imediat venea fratele meu si îmi tinea partea. Stiu cã mergeam cu fratii mei la colindat si veneam acasã cu pungile pline. Îmi plãceau nucile. Si acum îmi plac, mãnânc multe, am si acum în masinã”. Cum te strigau copiii la scoalã, o întreb. «Cred cã Nicoleta. Pe prietena mea cea mai bunã o chema tot Nicoleta. A cântat si ea, avea o voce foarte frumoasã. Acum este asistentã medicalã. Eram amândouã elevele profesorului Corneliu Irimia, la Palatul Culturii din Ploiesti, un profesor exceptional, un om minunat. El mi-a dat încredere în mine si îmi spunea: „Nico, tu ai sã ajungi mare!”. Tot domnul profesor Irimia a fost primul care mi-a spus Nico. El m-a botezat!», mãrturiseste Nico. ”
Debut pe aleile din fata blocului în care locuia în Ploiesti. Nico a început sã cânte la patru-cini ani cu pantofii cu toc ai mamei în picioare si primea aplauzele copiilor!
ÎNCEPUTURI…La vârsta de 4-5 ani si-a descoperit Nico pofta de a cânta. „Luam pantofii mamei, coboram încãltatã cu ei patru etaje, tinându-mã de barã, ieseam cu pantofii aceia cu toc înalt afarã, pe aleile din fata blocului si cântam. Se strângeau copiii, îmi spunea mama, care mã ascultau. Ce cântam eu, la patru cinci ani, nu stiu! Primeam si aplauze. Apoi au apãrut filmele indiene. Eram încântatã. Am început sã cânt ca artistii din film. Si acum îmi plac filmele indiene. Doamne, cele vechi, pe care le-am prins! Nu e foarte usor sã cânti muzicã indianã! Si acum, dacã fac vocalize, cânt astfel de muzicã. Noi, adicã eu împreunã cu Romeo Zaharia, avem o melodie indianã la teatru, în spectacolul „Ziua Recunostintei”. Avem acolo un moment special”. Dar cine a descoperit-o prima datã pe Nico? Aceasta-i întrebarea. Si iatã si rãspunsul. „La tatãl meu veneau sâmbãta si duminica prieteni în vizitã. Mai stãteau de vorbã, tata le arãta ce face. V-am spus cã repara si ceasuri, pendule. Le repara si lor mereu câte ceva. Tata mã punea de multe ori sã le cânt si era foarte mândru de mine. Eram putin mai mãrisoarã. Stiu cã îmi plãceau Aura Urziceanu si Mihaela Runceanu. Cântam cântecele lor, pentru cã mi se potriveau foarte bine”. Prietenii tatãlui au încurajat-o pe Nicoleta mereu cu aplauze, pânã în ziua în care Gheorghe, tatãl ei, a luat-o de mânã si a dus-o la Scoala Popularã de Artã de la Palatul Culturii din Ploiesti. Acolo, profesorul Corneliu Irimia i-a fost profesor fetei lui, pe când avea saisprezece ani.
