Lectie de viatã!
MUNCITOR… O lectie de viatã pe care o vor întelege doar cei care subscriu faptului cã nicio provocare nu este prea mare, atunci când existã o dorintã puternicã de a trãi si de a reusi în viatã, ne-o oferã astãzi Kristin Petrache, din Podu Oprii, comuna Bunesti Averesti. Are 37 de ani, iar în ultimii 10 ani, a trãit fãrã un picior. Un accident cumplit l-a adus în situatia aceasta. Dar cine crede cã de atunci, Kristin ar fi devenit o povarã pentru familia sa, se însalã! El uimeste toatã comuna, când, din zorii zilei, pânã seara, într-un picior si sprijinit de douã cârje, munceste mai mult decât cei care sunt perfect sãnãtosi. “Eu nu stiu încotro s-o iau dimineata, dupã muncã, ori altii nu stiu cum sã ajungã mai repede la crâsmã”, spune Kristin Petrache. “Dacã nu era Dr. Tãtaru, în ziua în care m-au dus mai mult mort decât viu la Spital, dupã ce combina îmi sfârtecase pociorul, eu azi nu mai eram”, spune Kristin.
“Mã credeti cã merg si cu combina, si cu tractorul?! Muncesc, pentru cã nu pot sta degeaba. Trebuie sã muncesc, ca sã îmi întretin familia. Cã nu ai cu ce trãi dacã nu muncesti. Sã stai sã astepti sã vinã de sus? Nu vine”, spune bãrbatul, în timp ce, ajutat de cârje, merge cu hãtârâre spre combinele din ogradã, cu care munceste nu doar pãmântul sãu, dar si al altor sãteni. Pare greu de crezut, dar Kristin Petrache, în ciuda stãrii sale fizice, munceste mai mult decât multi dintre consãtenii sãi. Nici nu vrea sã îsi aminteacã de acea zi din septembrie 2009, când o combinã l-a adus în starea aceasta. “M-am dus treierat cu o combinã, la Botesti. Si s-a înfundat acolo o treabã si, când am cãlcat cu piciorul, mi-o prins piciorul si… Îmi mai aduc aminte, dar parcã nu mai vreau sã-mi mai aduc aminte. Am trecut deodata peste ideea cã nu am un picior. De când m-am trezit din operatie, am zis cã asta este, merg înainte asa”, spune el, cu glasul tremurând.
Nu si-a lãsat familia în baza unei pensii de nimic
“N-am putut sã stau cu o pensie de cât era atunci, vreo 3 milioane de lei, în bani vechi. A trebuit sã vin la muncã. În fiecare zi mã trezesc dimineata si mã apuc de treabã, asta fac. Uitati, acum am fost dupã piese, la Vaslui, cã îmi trebuie niste piese pentru tractoare, pentru semãnãtoare. Am plecat dimineatã la Vaslui, acum vin, mã schimb si mã duc si mã apuc de treabã, sã înlocuiesc piesele vechi cu cele noi”, afirmã Kristin Petrache, care spune cã munca îi dã cea mai mare satisfactie, pentru cã le asigurã celor dragi un trai bun.
A fugit de operatie, dar acum e bine!
Din cauza efortului pe care îl face, alte probleme de sãnãtate par a se acutiza. “Acum am o problemã cu spatele. Am fost internat la Iasi, trebuia sã mã opereze de hernie de disc. Dar eu am fugit, cã mi-a fost fricã. Cã am auzit mai multe discutii, cã, dacã te operezi o sã fie mai greu, mai bine încerci cu tratament, cu fizioterapii. Si am încercat si chiar multumesc lui Dumnezeu, acum mã simt mai bine”, spune bãrbatul.
“Nu mai stiu dimineata încotro s-o iau dupã treabã, iar ei nimeresc barul”
“Unii poate spun cã n-am ce face, în loc sã stau acasã, altii mã laudã, na, fiecare cu pãrere lui. Dar unii sunt buni de muncã, dar stau la cârciumã. Ei se scoalã dimineata si nu stiu unde sã se ducã sã bea o bere. Eu mã scol prima datã si nu stiu încontro sã mã mai duc, cã am prea multe pe cap. De exemplu, uite, trebuie sã ies acum la treabã, la discuit, la semãnat, tractorul nu merge, ceea nu merge, trebuie sã vãd cum le fac, sã pregãtesc semintele. Nu mai stiu dimineata încotro s-o iau, iar ei nimeresc barul. Asta mã necãjeste, dar cred cã nu doar pe mine”, este convins Kristin.
Mirabela, sfãtuitã de “binevoitori” sã-l lase pe Kristin, pentru cã e infirm!
“Chiar si dupã 10 ani de zile, cât are el de când a rãmas fãrã picior, mai sunt oameni care îsi pun întrebarea de ce am rãmas lângã el, cum de-am rãmas. Dar eu n-am sã renunt niciodatã, pentru cã dacã era sã renunt, renuntam de atunci. Kristin a fost pentru mine prima mea dragoste. Eu eram micutã când ne-am împrietenit si am trecut prin multe amândoi. La 18 ani eu l-am nãscut pe bãiatul nostru. Si Kristin a fost pentru mine si prieten, si sot, si tatã, a fost totul. Niciodatã nu voi renunta la tot ce-am realizat noi doi, împreunã. Pentru cã am trecut prin multe. Toti au fost împotriva noastrã. Familia lui nu m-a vrut. Dar noi am luptat amândoi si mereu vom fi o familie”, spune, cu emotie, Mirabela, cea care, peste putin timp, îi va dãrui lui Kristin pe cel de-al doilea copil, o fetitã. Numele sãu va fi Amalia Elena.
Dr. Tãtaru: “Era un om aproape mort. S-a început resuscitarea direct din Ambulantã”
“Îmi amintesc de acest caz. Este unul care te defineste oarecum profesional. A fost un caz care a marcat începuturile mele ca si chirurg la Spitalului municipal Husi, iar acum, când îl privesc peste ani pe Kristin, vãzându-l cum munceste, ce familie fericitã si linistitã are, pentru mine Kristin rãmâne motivul pentru care eu m-am fãcut medic. Îmi amintesc bine faptul cã în acea zi întrebam Dispeceratul ce aduce la Spital, despre ce pacient este vorba, iar ei îmi explicau cã nu cred cã vor ajunge cu acel om în viatã. A fost o mare provocare, într-adevãr. Era un om aproape mort. S-a decis imediat ca resuscitarea si terapia sã înceapã chiar în Ambulantã. A participat toatã lumea, îmi amintesc faptul cã inclusiv soferul Ambulantei ajuta cu ce putea. Era vorba despre un picior zdrobit de o combinã de trierat, cu vasele femurale expuse, adicã nu mai curgea un pic de sânge. Era o luptã pentru viatã, dar fãcutã cu sperante minime, minime. Abia când ne-a dat primele semne de viatã, ne-am mutat cu el în blocul operator. Nu am sã uit niciodatã când, în Ambulantã fiind, eu încercând sã fac tot posibilul ca el sã dea semne de viatã, Kristin a început sã mã strige. “Domnule doctor, domnule doctor”. Mã recunoscuse. Si eu mi-am dat seama imediat de faptul cã înainte cu numai o lunã, tocmai ce îi pusesem în ghips celãlalt picior. Era, asadar, un pacient de-al meu, care revenise, dar cu o problemã de viatã si de moarte. Pânã la urmã, s-a terminat cu bine, chiar dacã piciorul i-a fost amputat. Îl admir pe Kristin pentru vointa sa si mã bucur din toatã inima dacã, atunci, cu 10 ani în urmã, eu am putut sã fac ceva pentru el”, a spune Dr. Nelu Tãtaru. Concluzia acestei povessti este una singurã: viata este o luptã pe care o câstigã doar cei care nu renuntã niciodatã.
“Azi îi mai greu, mâine e mai usor, dar trebuie sã mergi înainte, cã timpul le rezolvã pe toate”, spune Kristin Petrache, de la Podu Oprii.
