Iubirea purã s-a nãscut la Epureni
COTITURÃ…Lângã Husi, o relatie extraordinarã dintre Mihaela, o femeie de 44 ani cu dizabilitãti severe, si Ion, un bãrbat cu suflet de aur, va schimba total perceptia despre iubire, dragoste, cãsnicie, dar mai ales despre viatã în doi.
FERICIRE… O poveste incredibilã de dragoste se consumã în micuta localitate de lângã Husi, Epureni. Mihaela, o femeie de 44 de ani, tintuitã în scaunul cu rotile de când se stie, si-a gãsit printul, un bãrbat blajin cu care-si împarte viata. Povestea este absolut fantasticã si pare desprinsã dintr-un film, fiindcã nu este deloc usor sã fii un bãrbat, normal si la suflet si la trup, si sã-ti petreci viata alãturi de o femeie cu nevoi speciale, care nu se poate deplasa decât în cãrut si care are si o greutate destul de mare din cauza dizabilitãtii. Dar dacã-i privesti cum se privesc, cum se giugiulesc, dar mai ales cum se ajutã, inima ti se topeste si-ti zici în minte cã iatã aceasta este dragostea adevãratã. Ion spune cã o vede pe Mihaela ca pe un om normal, veselã, glumeatã si cu suflet mare si nu-si concepe viatã decât alãturi de ea. De partea cealaltã, femeia recunoaste cã viata ei a devenit un vis, cã se simte precum o printesã dezmierdatã de un Fãt-Frumos si cã de abia acum simte cã trãieste cu adevãrat. Cei doi s-au cãsãtorit la bisericã, în octombrie, anul trecut si de atunci viata lor s-a schimbat în totalitate. Fac plimbãri prin sat cu cãrutul, merg chiar si în oras, nu doar numai la controale medicale, ci pur si simplu la cumpãrãturi sau promenadã. Ion a venit în sat, în mai, anul trecut, dupã ce sotia sa, o femeie care în ultimii 7 ani si i-a petrecut tot în scaun cu rotile, a murit. A venit sã-si continuie misiunea grea, dar binecuvântatã, de a avea grijã de o femeie cu dizabilitãti locomotorii, pe care sã o îngrijeascã cu rãbdare si devotament. Mihaela l-a vãzut prima datã pe Ion la Spitalul Filantropia în Bucuresti, unde acesta era împreunã cu sotia la recuperare. S-au cunoscut cu totii si au rãmas prieteni de familie. Mihaela venea la spital cu mama sa. Înainte de a muri, sotia lui Ion i-a spus acestuia sã nu-si iroseascã viata, sã-si gãseascã o femeie cu care sã-si continue drumul. Si Ion a decis sã vinã la Epureni, la Mihaela, sã-si ducã mai departe povara destinului. De aici s-a înfiripat o poveste de dragoste, absolut socantã. Întâlnirea lor este una predestinatã, care i-a impresionat pânã si pe medicii de la Spitalul “Filantropia”, dar si pe preotul satului, spun ei. “Când ne-a cununat aici, acasã, cãci Mihaela nu putea ajunge cu cãruciorul pânã în dealul Bisericii, pãrintele a lãcrimat”, spune Ion. Omul îsi aminteste faptul cã, la venirea sa în Epureni, lumea susotea pe la colturi, acuzându-l cã a venit doar “sã îi mãnânce pensia Mihaelei”, dar au rãmas cu totii uimiti când au vãzut cã ei doi se cununã la Starea Civilã, apoi în Bisericã si deja în anul de mariaj au construit împreunã douã camere primitoare, în care sã trãiascã linistiti. “Niciodatã nu am crezut cã voi gãsi un om, care sã mã iubeascã si pe mine si sã mã accepte asa cum sunt”, spune Mihaela.
Prima datã, povesteste Mihaela, cu Ion s-a întâlnit la Spitalul de Recuperãri de la Bucuresti. Acesta era sotul unei femei tintuite si ea într-un cãrucior cu rotile. Ele douã s-au împrietenit îndatã, pentru cã suferinta apropie oamenii. Au tinut legãtura pe internet, cãci le era atât de usor sã vorbeascã una cu alta despre viata pe care o duc, în cãrucioarele lor cu rotile. Prietena sa avea noroc, cãci sotul ei o ducea peste tot, îi avea grija. Mihaela, în schimb, îsi punea toatã speranta în bãtrâna sa mama, cea care, anul acesta, la vârsta de 73 de ani, s-a stins. Mama era cea care o ajuta în toate, dar era greu, cãci fiind femeie bãtrânã, efortul era adesea peste puterile sale. Anul trecut a aflat cu durere în suflet cã prietena ei de la Suceava s-a stins, în urma unor complicatii. Nu a ezitat sã îl întrebe pe Ion cum se simte. “I-am spus tot ce aveam pe suflet, cãci o stiam de la sotia mea. Eram trist, eram supãrat. 7-8 ani am îngrijit-o pe prima mea sotie, dar nu mi-a fost greu. Ca sã pot sã o ajut cum trebuie, am fãcut si cursuri de însotitor. Acum stiu exact cum sã mã port, cum sã mânui cãruciorul. Mihaela mi-a pãrut cel mai bun si mai de încredere om. Am venit aici în mai 2017 si apoi ne-am si cãsãtorit”, povesteste Ion.
Gura lumii i-a fost ostilã la început: “a venit sã îi mãnânce banii Mihaelei”
Când a venit în sat prima datã, oamenii l-au privit sceptic. Erau siguri cã nu poate exista om care sã iubeascã sincer o femeie în cãruciorul cu rotile, care sã aibã piciorusele ca ale unui copil si pe care, în permanentã sã o îngrijeascã, sã o care de colo, colo. Susoteau, fãrã sã stie nimic despre povestea lor, spunând cã Ion sigur este doar un oportunist, care a venit, atras de pensia Mihaelei. “Eu mi-am vãzut de viata noastrã. Ne-am înteles foarte bine de la început. Pentru mine, Mihaela nu este bolnavã, cãci ea e veselã, glumeste, este plinã de viatã. Nu o simt ca o povarã, cãci eu si cu prima sotie, tot asa frumos am trãit”, spune Ion. Alãturi de ei sunt doi vecini, cãrora le spun “nasi”. Mihai si Maria spun cã îi admirã pe cei doi pentru modul în care trãiesc. Îl mai ajutã pe Ion sã o ducã pe Mihaela la aer, mai ales cã de curând, în zonã, s-a frânt un drum si a devenit foarte greu sã mai iasã la plimbare cu cãruciorul.
Se gospodãresc împreunã si sunt multumiti!
Nu ezitã sã pofteascã oaspetii în cãsuta lor. În fatã au fãcut o rampã. “Eu am construit-o, ca sã ne vinã mai usor la scos si la adus cãrutul”, spune, mândru, Ion. “Iatã, aceste douã camere sunt fãcute de noi, de când ne-am cãsãtorit. Eu fac mâncare”, spune bãrbatul, amuzându-se. Nu este un bucãtar prea iscusit, dar face cu drag tot ceea ce face. “Dacã nu îmi iese, dau la pisici, iar ce iese bun, mâncãm”, spune el, râzând.
La 27 de ani a rãmas pentru totdeauna în cãruciorul cu rotile!
Mihaela este puternicã, în ciuda dizabilitãtii sale. Crede mult în Dumnezeu si în Maica Domnului, iar asta îi dã putere. Nu plânge când vorbeste despre tot ceea ce a trãit greu pânã sã îl cunoascã pe Ion, semn cã si-a învãtat lectia grea a tãriei de caracter. “Când eram micã mai mergeam în cârje. Apoi, la 27 de ani am rãmas în scaun cu rotile. Nu am mai iesit afarã ani de zile, cã nu avea cine sã mã scoatã. De când a venit Ion, eu am vãzut cum e lumea afarã, la aer, cum sunt oamenii, drumurile. Am simtit cã trãiesc. La Ion mi-a plãcut cã are bunãtatea si rãbdarea de a ajuta un om cu handicap locomotor. Eu am vãzut ce inimã caldã are, cãci numai un asemenea om poate avea grijã de cineva bolnav, în situatia mea. Am zis “hai sã încercãm”. Si a acceptat”, spune Mihaela. În mai 2017, Ion s-a mutat la Epureni, iar pe 2 august s-a fãcut cununia civilã. Pe 28 octombrie 2017 a fost cununia religioasã si nunta.
Mireasã cu rochia împrumutatã, dar cea mai fericitã!
NUNTA…Mihaela îsi aduce aminte cu drag nunta. A avut rochie de mireasã, nasi si chiar au jucat dansul miresei, în jurul scaunului cu rotile. La cununia civilã au avut emotii fiindcã scaunul cu rotile nu încãpea pe rampa fãcutã de primar pentru astfel de situatii. Era prea îngustã. Martorii sau “nãseii” cum le spune Mihaela au dus-o pe brate pânã la ofiterul stãrii civile. “Am fost o mireasã foarte fericitã. Am avut o rochie împrumutatã, dar am purtat-o cu drag. Îi multumesc din tot sufletul lui Dumnezeu, cã mi-a dat asa om lângã mine. Nu stiu ce as fi fãcut acum, cã mama a murit, iar eu as fi rãmas singurã. Sunt convinsã cã e mâna lui Dumnezeu si rugãciunea care am fãcut-o mereu cãtre Maica Domnului. Niciodatã nu am crezut cã voi gãsi un bãrbat care sã mã iubeascã si pe mine si sã mã accepte asa”, spune Mihaela.
“Nimeni sã nu se îndoiascã de faptul cã Dumnezeu este cu cei care cred în el”
PORUMBEI…Amândoi privesc pozele de la nuntã si Ion pare cel mai emotionat. “Am vrut sã fie mireasã, sã simtã bucuria aceastã. A lãcrimat si preotul, când ne-a cununat. A fost foarte frumos. Ion Pascar, 53 de ani, spune cã nimic din ceea ce face nu i se pare greu. “Odatã am fost la Husi, la Spital, iar înapoi, am refuzat Salvarea, doar ca sã o duc pe Mihaela sã vadã orasul. Am dus-o peste tot, am mâncat doi mici, am bãut suc, am stat la masã amândoi si am venit acasã împingând cãruciorul de la Husi la Epureni. Nu mi-a fost greu, cãci am vãzut cât de mult s-a bucurat ea. De ani de zile nu mai vãzuse Husul si nici nu credea cã o sã-l mai vadã. Mai ales de jos. Cãci una este sã vezi din masinã, alta este sã vezi pe jos”, povesteste bãrbatul. “Eu aici mã simt acasã. Parcã am fost aici dintotdeauna”, adaugã el. Mihaela tine în mânã o tabletã si cautã pozele de la cununia civilã si de la nunta ei. Vrea sã le arate oaspetilor, cãci, spune ea, aceste imagini aratã o dorintã împlinitã. “Eu îl iubesc din toatã fiinta mea. Dumnezeu face minuni, sã nu se îndoiascã nimeni de asta”, spune Mihaela Pascar.
