lui Ion Iancu Lefter
Lacrimi si dor nemãrginit nepretuitului nostru, Omului si Poetului – Ion Iancu Lefter, pe care l-am luat si l-am cuibãrit în sufletele noastre, de mai bine de un sfert de veac încoace. Ar fi împlinit astãzi, 28 septembrie, 77 ani…
Stiu cã în toate existã un rost, cã nimic nu e întâmplãtor. Dumnezeu are un plan cu fiecare dintre noi. Si cu toate acestea, m-am întrebat de multe ori, ce as mai putea spune eu despre cel care a fost Ion Iancu Lefter, când însusi poetul zicea, mai în glumã, mai în serios: “am avut sansa sã mã nasc cu un minut mai devreme decât voi, muritorilor de rând!” si dupã ce multi au scris pagini întregi despre el…
Îndrãznesc, totusi, acum, cu speranta cã nu-l voi dezamãgi, iar cuvintele mele vor depãsi faza de sunete….
Ion si-a deschis pleoapa cãtre lume si viatã, într-o dimineatã blândã de septembrie, 1940, în Gura-Albesti, Vaslui, în splendoarea soarelui-rãsare, în focuri de armã, ce vesteau venirea sa pe lume. A privit cu uimire ochii care au zâmbit cu mândrie si apoi au plâns de fericire, ai celor care deveneau pãrinti – Maria si Iancu Lefter.
Viata i-a sãrutat fruntea înaltã si visãtoare, l-a primit pe valurile-i miscãtoare, l-a înconjurat cu bratele-i rãmuroase si l-a pãstrat, pentru o clipã, în ograda pãrinteascã, unde au venit si s-au jucat zânele…
Dupã ce a descifrat tainele cititului si ale scrisului, desi era dornic de joacã, de pozne si de nãzbâtii, Ion a început sã citeascã cu nesat, sã viseze cu ochii deschisi la zborul spre înalturi, la dorul de ducã în cele patru zãri, spre a cunoaste oameni si locuri .
A început, de asemenea, sã cocheteze cu Mãria Sa, Poezia.
Iubind înãltimile, si-a dorit, mai întâi, sã devinã aviator. Pentru a cãpãta experientã în domeniu, lua pe ascuns din casã toate cearceafurile si îsi fãcea “parasutã”. Se urca apoi pe casã, si dãdea drumul “parasutei”, în care punea o micã greutate si striga, cât îl tineau plãmânii, ca sã-l audã tot satul: “Lefter Ion / cãpitan de avion”.
Însã soarta i-a hãrãzit si i-a deschis alte cãi, fãcându-l “crescãtor de poeme”. Din albul imaculat al zãpezii, din curcubeul multicolor al primãverii, din strãlucirea zilelor de varã, din ruginiul toamnei, din dragostea pentru pãmânt si tarã si pentru cei dragi lui, a cules imagini, ca, apoi, trudind pe nisipul cald al mãrii de cuvinte, sã le dãruiascã oamenilor spre luminarea mintii si a sufletului.
Ion Iancu Lefter si-a croit drum prin trudã si migalã, dincolo de viatã si de moarte, cãci cuvintele lui au înflorit în spatiu. A scris pentru a elibera strigãtul sãu lãuntric si cu sufletul plin de boboci s-a desfãcut si a rodit…
Poemele lui nu ne însalã si nici nu jignesc, fiindcã ele zugrãvesc lumea vesniciei pe umila pânzã a clipei.
Sufletul i-a rãmas neatins de scurgerea vremii, nu s-a ofilit si nici nu s-a uscat. A pãstrat în el copilãria, a rãmas cu nasturii de la cãmasa sufletului deschisi, dar si cu picãtura de apã vie, care nu i-a permis sã moarã decât trupeste, iar moartea nu a luat cu ea decât un pumn de oase…
Pentru Ion, timpul a fost si izvor, si ranã. Destul de târziu am înteles cã, fãrã sã sângereze, n-ar fi putut exista. A dat dragoste fermã si tandrã si a refuzat tot ce i-ar fi adus în suflet întuneric.
Asemenea tuturor fãuritorilor de cuvinte si el a avut o soartã ingratã si, de multe ori, nefericitã, cãci, prin natura muncii sale, a folosit cuvântul pentru a-si fixa elanul interior, pentru ca timpul sã nu fie ca si furtuna care suflã fãrã milã si desfrunzeste suflete…
În viatã a fãcut de toate si singura surprizã pe care o mai putea avea era moartea… Trebuia sã plãteascã cu viata tributul pretins de “vulturii” care au vrut sã înlocuiascã lucrurile firesti, cu altele.
Asa cum s-a nãscut în fata soarelui-rãsare, tot asa a si murit pe înserat, când soarele apunea si îsi legãna fata roscovanã, iar primãvara se pregãtea sã vinã dulce si impetuoasã.
A sãrutat lumea cu ochii si cu trupul sãu, a înfãsurat totul în inima sa, si-a amestecat vocea în vesnicie, si s-a întors în gura de sat, în deal, lângã bunii nostri, sã înfrunte vântul, ploaia si amintirile…
S-a întors lângã cei care si-au lãsat plugul în mijlocul ogorului, nu ca un strãin, nici ca un oaspete, ci ca fiul lor cel mult iubit, lângã strãbunii nostri, sub privirea podiditã de lacrimi a pãrintilor, asezându-se în nemurire…
S-a întors nu doar pentru a-si dormi somnul de veci, ci si pentru a fi mereu la datorie:
“Menirea mea e veghea si starea de alarmã
starea de sãrbãtoare, de crescãtor de ritmuri,
tãranii mei în liniste s-adoarmã”
Exprimându-si dorinta de a nu fi uitat :
”Deasupra mea, desigur, va fi acelasi cer
si, câteodatã, poate, vã voi ruga sã ies”,
sperãm ca pacea pe care i-a dat-o soarele, plecând la asfintit, va reveni …
Timpul pe care l-am petrecut împreunã a fost frumos ca umbra unei idei, cãci ne-a lãsat în inimi si în suflete parfumul suav al copilãriei si al tineretii noastre, amintirile cele mai puternice si mai de pret.
Înainte de a pleca printre stele, a adunat în fiinta sa toate comorile si a retinut floarea bucuriei si a tristetii, alinându-ne sufletul si vãlurindu-l cu iubire, pânã când si noi vom fi printre stele, punctul de întâlnire al tuturor pentru viata de dincolo…
Acum, mã uit la acele coline aurii, cu o luminã rãmasã parcã din copilãria si tineretea noastrã, locuri în care am murit câte putin, fãrã sã stim si am înteles cã viata e doar o lumânare aprinsã, usor de stins…
Elena Lefter Craciun
