LECTII DUHOVNICESTI…Avem nevoie de modele, precum Pãrintele Teofan, vasluianul cu viatã sfântã, care, la mormântul sãu de la Mãnãstirea Cetãtuia, face minuni de vindecarea celor care îi cer ajutorul. În editia de ieri am publicat prima parte a interviului despre viata si minunile pãrintelui Teofon, povestitã de unul din ucenicii sãi, preotul Gabriel Lupu, care în anii de liceu si studentie a fost mereu lângã acesta. Pãrintele Teofan povestea ucenicilor sãi cu mândrie cã l-a apãrat pe regele Mihai de furia Anei Pauker, tot o vasluiancã de a noastrã care a ajuns pânã în vârful conducerii statului comunist, de unde a fãcut foarte mult rãu poporului român. Nu degeaba i se spunea Stalin în fustã. Pãrintele povestea cã fãcea parte din garda regelui. Când regele s-a apropiat de delegatia din care fãcea parte si aceastã femeie, la un moment dat, ea si-a scos din coc un pistol mic si l-a îndreptat cãtre rege, sã îl împuste. Pãrintele, fiind aproape de ea, a prins-o de mânã si i-a luat pistolul. Ofiterii l-au felicitat pentru acest act de bravurã si a fost decorat pentru demnitatea de a-si apãra regele cu pretul vietii. Iatã doar un mic crâmpei din viata acestui mare duhovnic, nãscut la Tãtãrãni, în comuna Feresti. Continuãm sã publicãm încã o parte a interviului realizat de Mihaela Manu, mai exact din momentul în care acesta a revenit la Mãnãstirea Cetãtuia, dupã 8 ani cât a fost nevoit sã stea deoparte de mãnãstire din cauza unei decret comunist stupid.
Reporter: Cum a fost întoarcerea lui la Cetãtuia?
Preot Gabriel Lupu: În anul 1968, la insistenta Înaltpreasfintitului Irineu Crãciunas, episcop vicar al Mitropoliei Moldovei si Sucevei, el s-a întors la mãnãstire, unde era urmãrit de Securitate. La un moment dat, cei de la Securitate au venit si au fãcut o perchezitie pentru cã aveau informatii cã la Cetãtuia se ascund arme. Voiau sã punã toate acestea în cârca pãrintele Ghimnazie, staretul din acea vreme. Dar pãrintele Teofan a fãcut un gest extraordinar, a luat toatã vina asupra lui si a fãcut arest la domiciliu, bineînteles, domiciliul era Mãnãstirea Cetãtuia. Spunând cã el a fãcut acel lucru, pãrintele Ghimnazie nu a mai avut nicio vinã.
Rep.: Lucrul acesta este specific sfintilor.
Preot Gabriel Lupu: Da, doar sfintii mari au avut puterea sã ia vina altora asupra lor si
sã se sacrifice. Si, lucrul acesta, bineînteles, i-a adus din partea lui Dumnezeu, o sporire duhovniceascã mai mare.
Rep.: Pãrintele a devenit foarte, foarte cunoscut si cãutat de oameni. Asta, si spre binele mãnãstirii.
Preot G. L.: Da, la început, Mãnãstirea Cetãtuia era foarte sãracã, nu asa cum o vedem cã este acum. Nici mãcar lemne iarna nu aveau pentru foc. Era greu sã se încãlzeascã. Era lipsã mare si de hranã. Pãrintelui îi plãcea sã mãnânce foarte mult morcov, de aceea si vederea lui a fost foarte bunã. Abia spre sfârsitul vietii a avut nevoie de ochelari, în rest îmi povestea cã a citit fãrã ochelari mult, mult timp. Dar cea mai mare ascultare si asa cum îl stiu majoritatea ucenicilor si a crestinilor, a fost ascultarea de la Sfântul Altar. Pe cât ar pãrea de usoarã, a fost una foarte grea. Ascultarea de a sta în picioare o zi întreagã la Sfântul Altar, de a primi crestini, de a le asculta necazurile si durerile, de a-i mirui, de a sluji la Sfântul Maslu. Toate astea l-au costat foarte mult.
Rep.: Vã referiti la sãnãtate?
Preot G. L.: Exact. La el nu a contat nimic. El era constient cã mântuirea lui va veni prin ceea ce face, prin jertfelnicia pe care o face, pentru oile pe care Dumnezeu i le-a dat în grijã. Pãrintele Teofan a fost un fel de groapã de gunoi duhovnicesc a Iasului. La el veneau toti necãjitii, toti bolnavii. De multe ori chiar îmi spunea cu lacrimi în ochi: „La mine foarte putinã lume vine sã-mi spunã ceva bun, o veste bunã, majoritatea oamenilor vin doar sã cearã, sã se roage pentru sãnãtate, sã-mi povesteascã greutãtile pe care le au în familie”. Lucrul acesta nu este usor de dus. Este o greutate, este o cruce de fapt. Este crucea pe care Mântuitorul nostru Iisus Hristos a dus-o pe Golgota si pentru o clipã, a lãsat si pe un om sã o care, pe Simon Cirineul. A cãzut de greutatea crucii la un moment dat Iisus Hristos, iar romanii l-au obligat, spune acolo în Sfânta Scripturã, pe un trecãtor pe nume Simon din Cirineu sã o ducã. Acesta a fost semnul cã de multe ori si noi trebuie îl imitãm pe Hristos prin purtarea crucii, iar pãrintele Teofan a simtit si a înteles foarte bine acest lucru: Cã nu existã cale care duce la mântuire, decât purtarea crucii.
Rep.: Ati spus cã pãrintele Teofan a venit din rãzboi cu fratele, iar sãrãcia i-a gonit de acasã, de la Tãtãrãni de Vaslui. Cum a ajuns pãrintele Teofan la mãnãstirea Cetãtuia?
Preot G. L.: Îmi spunea Pãrintele Teofan, cã el si fratele lui, au avut de ales între douã mãnãstiri. Când au plecat de acasã, la început spuneau cã vor sã se ducã la Cernica, apoi cã vor sã meargã la Cetãtuia. Pãrintele Teofan a fãcut cu pãrintele Crescent un fel de rãmãsag. Au zis asa: dacã vom ajunge cu rugãciunea „Cuvine-se cu adevãrat”, vom rãmâne la Cetãtuia, dacã vor ajunge cu „Tatãl nostru”, vor rãmâne la Cernica. Au avut „Cuvine-se cu adevãrat”. Însã pãrintele Crescent nu a putut rezista acolo, la Cetãtuia, din cauza sãrãciei si a greutãtilor de la mãnãstire decât vreo doi ani, dupã care el i-a spus fratelui sãu cã se va duce la altã mãnãstire unde poate îsi va gãsi linistea si locul. Pãrintele Teofan a rãmas fidel unei singure alegeri: Mãnãstirea Cetãtuia. Întreaga viatã!
Rep.: Erati un adolescent de 17 ani, atunci când l-ati cunoscut pe pãrintele Teofan. Ati avut sansa sã fiti foarte apropiat. Cum v-a ajutat?
Preot G. L.: El a fost, dupã cum am spus, eroul copilãriei mele. Mi-am dat seama repede de calitãtile sale. În jurul pãrintelui Teofan au crescut zeci si sute de copii, elevi si studenti cu posibilitãti mai reduse. Pãrintele era un promotor al culturii, al învãtãturii. Insista foarte mult ca toti copiii sã învete, sã aibã studii, sã fie luminati. Am înteles cã pãrintele fãcea un fel de scoalã duhovniceascã. Vara veneau foarte multi elevi si studenti, care stãteau pe lângã dânsul si îl slujeau. Multi locuiau si acolo pentru cã nu erau din Iasi. Când, în primul an, i-am propus si eu si fratele meu, pãrintele Mercurie de la Dobrovãt, sã rãmânem si noi într-o varã acolo sã-i slujim, ne-a spus: „Mãi, dar voi sunteti din Iasi, voi puteti sã veniti în fiecare zi. Îi tin pe ãstia care nu au unde sã stea si nu sunt din Iasi.” Noi aveam o situatie bunã acasã. Pãrintii aveau grijã de noi. Nu aveam o problemã financiarã, dar ne doream foarte mult si noi sã fim ghidati de el, sã fim cât mai mult cu el. Îl întrebam tot ceea ce aveam nevoie. A fost foarte important cã în acesti sase ani: doi ani cât am fost în liceu si patru ani de facultate, sã avem binecuvântarea lui, oriunde plecam si orice fãceam.
Rep.: Povestiti cum era când mergeati la examene.
Preot G L.: Examenele toate au fost luate cu rugãciunile pãrintelui. De multe ori stia si ce notã o sã iau. „O sã iei zece, stai linistit, nu te mai agita!”, îmi spunea. Eu eram foarte sensibil, mã agitam. Mã plângeam: „Pãrinte, nu stiu nimic”, sau „N-am învãtat”, sau „Am învãtat, dar nu mai tin minte!” . Mã învãta: „Nu te mai gândi. Când te duci acolo, pleci cu rugãciune si nu te apuci sã scrii în primele secunde. Stai un pic, te linistesti si ai sã vezi cum vine inspiratia.” Mie, parcã nu-mi venea sã cred, însã toate se împlineau exact asa cum spunea pãrintele. Pãrintele Teofan avea o lucrare foarte adâncã. De multe ori, noi, oamenii, ne cãutãm voia noastrã, dar apoi, când lucrurile se aseazã pe fãgasul lui Dumnezeu, ne dãm seama de adevãr. Cuvintele pãrintelui nu erau doar cuvintele lui. El spunea ceea ce auzea si vedea, sau primea de la Dumnezeu.
Rep.: Vorbea Duhul Sfânt prin el?
Preot G. L.: Exact! Lucrarea Duhului Sfânt. Pãrintele era un organ al Duhului Sfânt. Nu era nimic fãcut sau spus din voia lui proprie. Pãrintele era de o smerenie extraordinarã, de aceea nu prea a înaintat pe treptele înalte în administratie. Foarte târziu a fost fãcut protosinghel si protosinghel a murit. A fost un om smerit, nu cãuta sã aibã ranguri, onoruri. Pentru el erau importanti oamenii, rugãciunea si copiii.
Rep.: Vã amintiti cum vã rãspundea la întrebãrile pe care le aveati? Vã vorbea în pilde?
Preot G. L. : De multe ori când mã duceam la pãrintele, din cauzã cã îsi ascundea foarte bine darul acesta al înainte vederii, ne spunea rãspunsul la întrebãrile noastre prin povestiri despre alti oameni. Si asta, înainte de a-l întreba noi ceea ce voiam. Mã tot întrebam în mintea mea, în timp ce el vorbea: de ce îmi spune mie pãrintele, despre cutare persoanã?! Eu am venit sã-l întreb de problema mea, nu mã intereseazã de altul! Si nu-mi dãdeam seama ce se întâmplã. Dar dupã ce plecam, pe drumul de la Golgota, adicã de la Cetãtuia, pânã jos, pãrintele se ruga pentru noi si deodatã întelegeam totul. Pricepeam cã ceea ce a spus el cã i s-a întâmplat altui ucenic, era de fapt exact problema care mã interesa pe mine. De multe ori mi se întâmpla exact ca celui din povestea lui. Dar aceste lucruri le fãcea întotdeauna cu o smerenie extraordinarã. Nu îi plãcea sã fie fotografiat sau înregistrat. De câte ori n-am vrut sã stãm de vorbã si sã-l înregistrez, sau sã-l fotografiez! M-am dus o datã la altar, mi-am pregãtit aparatul de fotografiat (bine, erau aparate cu filme, nu mai sunt acum din acelea, acum sunt digitale), aveam emotii, am ciocnit la usã. Când a iesit pãrintele, pac! I-am fãcut poza! Pãrintele a apucat sã punã mâna în fata aparatului si când am developat filmul, nimic nu a iesit! M-am dus si i-am spus pãrintelui. „Niciodatã sã nu faci pozã fãrã binecuvântare!”, m-a învãtat. De multe ori am încercat sã-l înregistrez, dar nu se auzea nimic. Atunci când pãrintele binecuvânta, totul mergea.
Viata unui duhovnic este grea. Iatã ce poveste uluitoare spune ucenicul sãu despre cum l-a ajutat pe pãrintele Teofan când era la spital grav bolnav
BOALA ESTE DE LA DIAVOL… Preotul Gabriel Lupu a povestit un episod incredibil din viata pãrintelui. Cum l-a învãtat sã se roage pentru bolnavi, numai cã bolnavul era chiar acesta.
Rep.: Cea mai mare bucurie pe care pãrintele Teofan v-a fãcut-o dumneavoastrã.
Preot G. L.: Cea mai mare bucurie pe care mi-a fãcut-o, a fost când mi-a permis sã mã rog si sã-l ajut în suferinta lui. Vã povestesc cum a fost. Pãrintele Teofan era bolnav, se simtea destul de rãu si era internat la Spitalul de Recuperare. Eu eram la începutul facultãtii. Am avut sansa sã am un prieten, a cãrui viitoare sotie era asistentã acolo, la acel spital. L-am rugat pe prietenul meu, dacã ne poate înlesni sã intrãm la pãrintele, pentru cã programul de vizitã nu prea ne permitea. Ne-a ajutat. Si într-o searã, am fost ajutati, si eu si fratele meu, sã ajungem la el. Cum nu îl vãzusem de atâta timp, am stat peste o orã si ceva pe capul lui, care era într-o suferintã vizibilã. Ce a putut pãrintele pentru noi, a fãcut. Cât a putut vorbi, a vorbit, dar la un moment dat, ne-am dat seama cã s-a înserat si era timpul sã ne retragem, totusi. A venit si doamna asistentã, care ne-a rugat sã-l lãsãm pe pãrintele sã se odihneascã. Ne-am dus la lift. Pãrintele era internat undeva, la etajul cinci. Când am ajuns la lift, mi-am dat seama cã îmi uitasem ochelarii. Pfai! Mã gândeam cum mã duc înapoi la salon. Am vãzut cã între timp stinseserã lumina. Eram rusinat si mã simteam foarte incomod asa sã intru sã-l mai necãjesc pe pãrintele, dar am deschis usor usa. Scârtîia. Am intrat acolo tiptil, ca sã nu-l deranjez, dar am auzit niste gemete. Pãrintele nu mai putea sã se abtinã. Pur si simplu, gemea de durere. M-am apropiat de pat si mi-am luat ochelarii, dar el a întrebat „cine e acolo, ce s-a întâmplat?”. Sunt eu, pãrinte, mã iertati! Mi-am uitat ochelarii, am spus. Dar vã doare foarte tare? El a zis „Da, mã doare foarte tare”. Era si o întrebare „inteligentã” din partea mea, dar i-am spus-o asa, cu o nevinovãtie, încã de copil: pãrinte ce pot eu sã fac ca sã vã usurez din durerea asta? S-a uitat în ochii mei si a zis: „Dacã într-adevãr, vrei sã faci ceva, citeste câteva acatiste si la fiecare acatist, fã câte o sutã de metanii.” Vã spun sincer, nu cã vreau sã vã spun ceva despre mine, niciodatã nu am mai fãcut si nu voi reusi sã mai fac asa ceva, dar atunci, pentru pãrintele, am fãcut. În noaptea aceea am citit nouã acatiste si am fãcut nouã sute de metanii si a durat vreo patru, cinci ore, de pe la ora doisprezece pânã la ora cinci. Dar a fost cea mai mare bucurie pe care am putut sã i-o fac pãrintelui Teofan.
Pãrintele Teofan fãcea slujbe de demonizare la Sfântul Maslu
RITUAL…Pãrintele Teofan fãcea slujbe pentru persoanele posedate si i-a învãtat pe ucenicii sãi cã acest lucru nu poate sã-l facã oricine
Rep: Ati asistat la vreun episod de demonizare?
Preot G. L.: Era acolo o fatã cu vreo doi ani mai în vârstã ca noi. Eram la facultate, si eu, si fratele meu. Fata era demonizatã, fusese si la Sihãstria, era cunoscutã la multe mãnãstiri. Nu prea putea sã-si gãseascã liniste la neputinta ei si venea împreunã cu tatãl ei la pãrintele Teofan, sã se roage. Dar în timpul Sfântului Maslu, fetita scotea niste sunete nu din lumea aceasta. În niciun caz, niste corzi vocale de o fetitã de treisprezece ani n-ar fi putut sã le scoatã. Si noi, care eram în acelasi timp si speriati, dar aveam si dorinta de a o ajuta cu rugãciunea în ascuns, am iesit afarã. Stãteam pe la mormintele din apropierea bisericii mari si ne rugam. La un moment dat, ca sã simtim si noi cum este o încercare duhovniceascã, demonul din fatã, a început sã strige în timpul slujbei: „Bãietii aia de la Teologie se roagã pentru mine, se roagã cu foc. Lasã cã am sã le arãt eu! Am sã vã arãt eu ce o sã pãtiti!”. Noi, în acelasi timp, ne-am si speriat, dar în capul nostru a si intrat, asa un gând, cum cã demonii se tem de noi.
Lectia pãrintelui Teofan
URECHEALÃ DUHOVNICEASCÃ… Pãrintele Teofan era dur cu ucenicii, atunci când acestia, din entuziasm, sãreau calul
Rep.: De studentii de la Teologie?
Preot G. L.: Ce înseamnã lipsa de experientã duhovniceascã!? Nu vã spun cîti pumni ne-am luat de la pãrintele Teofan, care ne-a certat: „Vã credeti sfinti!”, ne-a spus. Apoi, repede, ne-a linistit. Stia foarte bine când sã te ridice si când sã te coboare imediat cu picioarele pe pãmânt. Pãrintele nu era iubitor al slavei desarte. Nu vã spun cîti pumni luam când pãrintele, cu darul strãvederii, îmi spunea: „Dar de ce, atunci când mergi tu în oras, râvnesti dupã masina lu’ ãla, râvnesti cã ãla are casã, te gândesti cã ãla e mai bogat ca tine, de ce? Tie nu-ti trebuie, decât ceea ce ai tu!”
Pãrintele Teofan era vãzãtor cu duhul. O întâmplare din viata ucenicului sãu, mãrturie a acestui lucru
SFÂNT…Putini duhovnici sunt vãzãtori cu duhul, iar pãrintele Teofan a fost unul dintre ei.
Rep: Stia totul despre ce faceti si ce probleme aveti, fãrã sã-i spuneti?
Preot G. L.: Da, stia si îmi spunea ce gândesc, pentru ca sã înteleg cã niciodatã nu este bine sã râvnesti nimic din ce este al aproapelui: nici bogãtia, nici femeia, nici masinile si casa lui, pentru cã toate acele lucruri vin cu niste facturi duhovnicesti de plãtit si bine îi este omului sã-si vadã de puterea si de neputinta lui.
Rep: Ne povestiti si o altã întâmplare care sã ne arate cã pãrintele stie totul despre slãbiciunile dvs?
Preot G. L.: Cea mai incredibilã întâmplare a darului strãvederii am avut-o într-o varã, când împreunã cu fratele meu, ne-am operat de deviatie de sept. Fratele meu suferea si am zis: hai, sã facem operatia acesta în vacantã, ca sã nu ne mai încurce în timpul anului. Era o neputintã a nostrã, nu puteam sã respirãm asa cum trebuie. Pe vremea aceea, operatia de deviatie de sept se fãcea încã cu dalta si ciocanul. A fost o traumã destul de mare, pentru noi. Chiar dacã se fãcea anestezie, se simtea, cã erau fãcute cu dalta si ciocanul. Dupã operatie, am fost bandajati foarte puternic în zona nasului, iar doctorii ne-au spus sã bem lichide reci, sã mâncãm rece ca sã nu avem hemoragii. Era varã. Noi am înteles cã trebuie sã mâncãm multã înghetatã si le-am spus pãrintilor nostri sã ne aducã multã înghetatã. Bineînteles, ne-am ales cu o rãcealã foarte puternicã. Fratele meu, pãrintele Mercurie, a fost un pic mai gingas la aceastã problemã si din cauza acelei rãceli s-a complicat într-atâta, încât la douã zile dupã ce am fost externati, fiind acasã, el a fãcut o hemoragie puternicã si pe nas si pe gurã si pe urechi, încât peretii din baie i-a umplut de sânge. Am fost atât de speriati, încât l-am dus repede la spital. În decursul noptii, a mai avut încã douã astfel de hemoragii. A pierdut enorm de mult sânge. Asa cã, dimineatã, la ora sapte, am plecat în fugã cu pãrintii mei, cu tatãl meu si cu mama mea, cu masina, la Mãnãstirea Cetãtuia. Nu vã spun, odatã ajunsi în parcarea mãnãstirii, nici nu am mai asteptat sã parcheze tatãl meu. Am sãrit din masinã încã din mers si am fugit în biserica goalã. Se auzea pãrintele în Sfântul Altar. M-am dus repede gâfâind, am bãtut la usã. Pãrintele a deschis si, cu privirea supãratã, mi-a spus: „Ia uite la el! Credinciosul! Moare bãiatul! L-a întepat albina si moare! Unde îti este credinta? Ce credeai, dacã îi curge un pic de sânge, gata, îl pierzi!” Eu nu apucasem sã-i spun nici mãcar bunã dimineata…nici, binecuvântati. Dar pãrintele a început sã-mi spunã tot ce avea frate-meu: : „Era nevoie ca sã iasã sângele ãsta rãu. O sã vezi acum, cã dupã treaba asta, o sã fie foarte bine”. Asa a si fost. Am rãmas socat! Niciodatã nu mi-a venit sã cred lucrul ãsta, cã pãrintele stie tot ceea ce faci, ce gândesti, ce ti se va întâmpla în viitor. Asa a trebuit sã se întâmple atunci, cu fratele meu. Tot rãul, spre bine. Asa am aflat si eu cã pãrintele Teofan, nu doar cã stia totul, atunci când te duceai la el. Mai mult, am simtit în secunda aceea, cã noi, nevrednicii, doi pãcãtosi studenti, eram sub grija lui întotdeauna! Pãrintele era foarte atent la toate. Ãsta este un lucru extraordinar. Acum îmi dau seama, când nu mai este de optsprezece ani printre noi, ce bine este sã ai un tatã, un pãrinte atât de puternic, care sã se roage pentru tine, la modul cum se ruga pãrintele Teofan!
Ispitele pãrintelui Teofan
DE ALE VIETII…Pãrintele Teofan a avut mai multe ispite. Cea mai grea a fost atunci când a fost pus pivnicer la crama mãnãstirii.
Rep: Atunci când a venit prima datã la mãnãstire, în 1947, ce treburi fãcea în mãnãstire ?
Preot G. L.: A avut multe ascultãri, dar la început a fost si pivnicer si paznic.
Era o mare ispitã sã fii pivnicer, ne povestea pãrintele. Trebuia sã fie paznic la vin, iar vinul, stim cu totii cã este bun pentru stomac, dacã bei un pãhãrel. Însã, apãreau ispitele, atunci când unii cãlugãri, sãracii, nu se puteau opri la un singur pãhãrel. Asta a fost o lucrare foarte grea pentru pãrintele Teofan, faptul cã nu-i putea opri pe ceilalti. Si pentru el era greu, de a lucra si cu dorinta si cu pofta lui de a se înfrâna, exact ca si cãlugãrii din pustia veche a Tebaidei care se osteneau cu aceastã sete, punându-si paharul cu apã, uitându-se la el, dar fãrã sã bea. Cam asa si pãrintele, a fost paznic, dar fãrã sã punã gura pe vin. Lucrul acesta bineînteles cã i-a adus alte daruri care mai târziu s-au vãzut.
