VÃZÃTOR CU DUHUL…Cine nu a auzit de pãrintele Teofan Merlã de la Mãnãstirea Cetãtuia din Iasi? Printre credinciosi, acesta este o legendã. Putini stiu cã acesta este vasluian la origine, nãscut într-un sat din comuna Feresti. S-a dus la cele vesnice acum 18 ani, într-o zi friguroasã din februarie 2006. Lumea de atunci, în continuu se roagã la mormântul sãu. Fãrã sã fim acuzati de blasfemie, în unele cazuri putem spune cã pãrintele Teofan este asemenea pãrintelui Arsenie Boca. La mormântul sãu de la Mãnãstirea Cetãtuia, se întâmplã ceea ce se întâmplã la Prislop. Vã propunem mai jos un interviu cu pãrintele Gabriel Lupu, despre viata si minunile pãrintelui Teofan, realizat acum câteva luni bune. De Sfânta Maria Micã, pe 8 septembrie, pãrintele Teofan ar fi împlinit 103 ani. Interviul de mai jos este ca un cadou pe care ne dorim sã îl facem pãrintelui, de ziua sa, pentru binele care l-a fãcut oamenilor care au urcat dealul Cetãtuii din Iasi, în trecut când acesta era în viatã si acum când la mormântul sãu este un adevãrat pelerinaj. Interviul este realizat cu pãrintele iesean Gabriel Lupu. Acesta a avut, alãturi de fratele sãu geamãn, sansa de a-i fi aproape Pãrintelui Teofan, pe vremea când era liceean si student. Amândoi fratii au absolvit Teologia, cu binecuvântarea si ajutorul lui. Este un martor pretios, care ne va spune despre minunile pãrintelui Teofan.
Reporter: Pãrinte Gabriel, ce reprezintã pentru dumneavoastrã pãrintele Teofan Merlã?
Preot Gabriel Lupu: Pãrintele Teofan Merlã este eroul copilãriei mele. Când l-am cunoscut, în anul 1993, eram un simplu licean, încãlzit de focul credintei. Eram în acea fierbintealã de început, care este specificã tuturor tinerilor aflati în cãutarea lui Hristos. Citeam foarte mult din sfintii pãrinti, ei erau eroii nostri. Acum în zilele noastre, copiii nostri au alti eroi, super-eroi, dar noi aveam eroii nostri: sfintii.
Rep.: Cum l-ati descoperit?
G.L.: Pãrintele Teofan mi s-a descoperit printr-un coleg de scoalã, care mi-a spus cã undeva, la mãnãstirea Cetãtuia, este un pãrinte care vede în sufletul omului. Eu citisem despre acesti pãrinti în cãrti si credeam cã aceastã specie a sfintilor vãzãtori cu duhul, a pãrintilor care au dobândit aceastã putere, pierise demult. Aveam curiozitatea de a verifica, de a vedea cu ochii mei un astfel de preot. Într-o zi de miercuri, când aflasem cã acolo, la Cetãtuia, se slujeste Taina Sfântului Maslu, unde pãrintele Teofan era „focarul” de sfintenie, m-au dus acolo. Se slujea în paraclisul mic al mãnãstirii. Era o caniculã, asa cum este si acum. Înãuntru, în paraclis, cãldurã mare, iar slujba, aproape se terminase. Pãrintele era undeva, la altar. Nu-l vãzusem niciodatã pânã atunci. Nici el pe mine, dar deodatã am simtit privirea lui, care m-a strãpuns, ca un vânãtor. Parcã trimisese o razã laser. Erau niste ochi scânteietori, plini de Duhul Sfânt. M-a rãnit. Mi-am dat seama cã în spatele ochilor este o tainã. Era taina unei vietuiri autentice, iar eu, eram un copil însetat de credintã, de dorinta de sti mai mult. Am asteptat sã plece toatã lumea ca eu sã pot lua binecuvântare.
Rep.: Nu v-ati dus spre el deloc!
Preot G.L.: Era cu mult prea aglomerat, asa cã am astepta în liniste, cu rãbdare, pentru cã îmi plãcea foarte mult intimitatea. Voiam cumva, sã-l pãstrez pe pãrintele Teofan doar pentru mine. Am asteptat cu rãbdare sã iasã toatã lumea, apoi, abia atunci m-am dus la Sfântul Altar. Mi-a luat mâna, a început sã mã miruiascã cu un miruitor foarte gros. Punea un strat consistent de untdelemn de la Sfântul Maslu. Si m-a miruit asa cum miruiesc preotii copiii la taina Sfântului Mir – si pe o parte si pe alta si pe frunte si pe gurã si apoi, la spate. Apoi, a urmat acea binecuvântare.
Rep.: Binecuvântarea lui specialã.
Preot G.L.: Binecuvântarea aceea stiutã de toti ucenicii. O binecuvântare cereascã, care semãna din afarã cu o palmã, cu un pumn, dar care de fapt era dãtãtoare de trezire. Era semnul prin care pãrintele îti spunea: „Trezeste-te, copile, existã altceva în afara a ceea ce stii!” Cu sigurantã, ceea ce vedea pãrintele si noi nu vedeam, era ceva duhovnicesc. Si atunci, prin acea binecuvântare specificã, care nu cã nu durea, dar începea sã deschidã ceva în tine. Erai ca un vas, care înainte fusese plin cu tot felul de lucruri inutile si cu gânduri care nu trebuiesc nimãnui… Te goleai deodatã de ele si începeai sã aduni ceva din ceea ce trebuia: un pic din învãtãtura Sfintilor Pãrinti, un pic din Tainele credintei noastre.
Rep.: Vã amintiti ce v-a spus atunci?
Preot G.L.: Da. M-a întrebat: „Ce-i cu tine, copile? Ce ai venit tu sã cauti aici? Cine ti-a spus de mine?” Eu i-am povestit cã un coleg din clasa mea mi-a spus de el. „Si ai venit sã te faci ucenicul meu?” Eu am început sã râd. „Pãrinte, nu stiu dacã sunt vrednic, dar vã promit cã de astãzi înainte, voi veni aici sã vã vãd”, am spus atunci. Asa a si fost. În cei doi ani de liceu care au rãmas pânã la bacalaureat si, apoi în cei patru ani de facultate, sãptãmânal, urcam dealul de la Cetãtuia pe jos. Pãrintele spunea mereu: „Dacã aud vreodatã cã urci cu masina dealul ãsta, care pentru tine trebuie sã fie ca o Golgota, nu te primesc.” Urcam prin pãdure, pe jos, pentru cã, la pãrintele era foarte important, ca pânã ajungi, sã-ti pui gândurile în ordine. Sã stii ce vrei de la el, ce vrei sã îl întrebi. Asa cã noi foloseam timpul acesta în care urcam si transpiram, si ne osteneam, ca sã stim ce sã întrebãm. Ce vrem de la pãrintele astãzi? Iar când ajungeam acolo, surprizã mare! Pãrintele deja stia ce dorim noi.
Reporter: Fãrã sã-i spuneti, vã rãspundea deodatã la întrebarea pe care voiati sã i-o puneti?
Preot G.L.: Da, fãrã ca noi sã apucãm sã-i spunem ceva, începea el acea frumoasã destãinuire, pe care la început nu o pricepeam. Nu mi se pãrea cã îmi vorbeste mie. Pãrintele avea o smerenie autenticã. El stia cã nu este bine duhovniceste ca oamenii sã te stie cã esti vãzãtor cu duhul, pentru cã aceastã lucrare este o lucrare a smereniei. Cu cât este mai dezvãluitã si mai lãudatã, cu atât este mai greu de pãstrat. Pãrintele nu întotdeauna îti spunea lucrurile pe fatã. Conta foarte mult starea ta. De exemplu, am remarcat în miercurile si vinerile când se fãcea Sfântul Maslu, veneau foarte multe autocare din toate colturile tãrii si, cu sigurantã, erau crestini care veneau pentru prima datã si nu se mai întorceau vreodatã. Pe aceia, pãrintele îi „rãnea” cu niste lucruri pe care numai ei si Dumnezeu le stiau. Pãrintele Teofan trebuia sã-i vâneze pentru cã stia nu se mai întoarc a doua oarã, cã nu o sã mai aibã altã ocazie de a vorbi cu ei. Asa cã trebuia sã le spunã ceva care sã-i trezeascã la credinta adevãratã si sã înteleagã cã Dumnezeu încã lucreazã prin sfintii pãrinti.
Reporter: Vã amintiti o astfel de întâmplare? Cu un crestin venit asa?
Preot G.L.: Absolut. Îmi amintesc cã a venit cineva de la Constanta care nu era îmbrãcat chiar potrivit pentru bisericã si pãrintele l-a certat un pic si i-a spus: „Ei, aici nu suntem chiar ca la mare! Stii tu, atunci când acasã mergi într-o lenjerie mai intimã, nu prea e frumos.” Acela a fãcut niste ochi mari…Se întreba de unde stia pãrintele lucrul acesta? Sigur cã pãrintele stia foarte multe lucruri despre oamenii care ajungeau în fata lui, pentru cã Dumnezeu i le descoperea atunci când erau spre folosul crestinului. Lucrurile pe care le dezvãluia erau crâmpeie din Duhul Sfânt. Noi vedeam si ne dãdeam seama cã pãrintele avea o viatã si o trãire remarcabilã. De aici si curiozitatea noastrã de a sti cum a ajuns la un asemenea nivel. Pãrintele s-a nãscut într-un sat smerit, Tãtãrãni din comuna Feresti, judetul Vaslui, iar situatia pãrintilor lui, Vasile si Maria, nu era fericitã. Erau foarte sãraci. Când ai unsprezece copii, imediat dupã al Doilea Rãzboi Mondial, nu era o bucurie mare. El a primit la botez numele Teodor, adicã darul lui Dumnezeu si a fost unul din cei mai frumosi copii ai pãrintilor. Era foarte frumos si când a crescut, ca tânãr. Îmi povestea pãrintele, cã si chiar în armatã era remarcat de partea femininã, ca fiind un bãrbat foarte frumos. Numai cã era foarte sãrac. Foarte multe lucruri mi-a povestit. Cum a participat la cel de-al Doilea Rãzboi Mondial, ca si pãrintele Paisie Aghiorîtul si cum experienta din timpul rãzboiului l-a condus la hotãrârea de a intra în viata monahalã. De ce vã spun asta? Pentru cã în rãzboi sunt doar grozãvii. Este foarte greu sã te duci în rãzboi si sã nu omori pe nimeni. Pãrintele a reusit sã nu omoare pe nimeni. O singurã datã, a vãzut un lunetist rus pe un deal, pe care l-a rãnit la picior. Mi-a spus cã pânã seara a plãtit si el pretul. A fost si el rãnit în picior. Prin asta se aratã, exact asa cum spune Scriptura, cã dacã scoti sabia, de sabie vei muri. Asa si pãrintele, dacã l-a împuscat pe rus în picior si el a fost împuscat. Si-a dat seama cã nu trebuie sã omoare pe nimeni. A avut foarte multi colegi sãteni, prieteni din copilãrie, alãturi de care s-a dus în rãzboi si pe care îi purta în rugãciuni, pentru cã aceia nu erau la fel ca dânsul. Mi-a povestit pãrintele o întâmplare: Cum era odatã pe frontul din Rusia, iar colegii lui s-au oprit la o casã de moravuri usoare. L-au invitat si pe el, bineînteles, l-au ademenit sã vinã sã se bucure, dar pãrintele nu a vrut, ci s-a retras undeva, însã i-a atentionat sã fie vigilenti, cã acolo erau în Rusia si era periculos. Le-a spus cã dacã se iau cu duhul acesta lumesc, nu vor mai avea prea multã atentie si s-a retras departe, ca sã se roage. Nu dupã mult timp, o bombã a cãzut pe casa aceea si toti prietenii lui au murit.
Reporter: Ce a simtit pãrintele atunci? V-a povestit?
Preot G. L.: În clipa aceea, a fãcut o promisiune Maicii Domnului, dar am sã vã mai povestesc o întâmplare de care a avut parte în Ungaria, când la fel, multi dintre prietenii lui au prins un vitel dintr-o gospodãrie si l-au sacrificat, apoi l-au îndemnau si pe el sã mãnânce. Însã pãrintele le-a spus cã nu e bine ce fac, cã acea petrecere cu un pic de vin si cu mâncare bunã le va slãbi simturile si nu vor mai fi vigilenti. Asa a fost. În acea searã, o patrulã de partizani unguri a trecut pe acolo si toti colegii lui au murit. Atunci, el i-a promis Maicii Domnului, cã dacã va scãpa cu viatã din acel crunt mãcel, se va retrage la mãnãstire.
Rep.: Au murit iarãsi toti, si iarãsi pãrintele nu era cu ei.
Preot G.L.: El nu era cu ei pentru cã se retrãsese. Ca de obicei, cãuta mereu linistea si rugãciunea. Întâmplãrile acestea l-au convins cã Maica Domnului, care l-a protejat, a fãcut-o cu un scop anume. Scopul era ca el sã îsi înteleagã chemarea, care nu era pentru lumea aceasta. Dânsul mi-a povestit cã pe toti camarazii pe care i-a pierdut în rãzboi, i-a notat pe un carnetel si, toatã viata lui, la fiecare Sfântã Liturghie( si au fost sute si mii), s-a rugat pentru sufletele lor, ca Dumnezeu sã le ierte pãcatele si sã-i mântuiascã. Lucrul ãsta m-a impresionat foarte mult. Când s-a întors de la rãzboi împreunã cu fratele lui Costicã, viitorul pãrinte Crescent de la Slatina, tatãl lor i-a întrebat: „La ce ati mai venit, bãieti, cã noi nu avem nici de unele!?”. Începea foametea din 1946-1947 si fratii cei care au fost primii, au mai mostenit câte ceva, însã lor, fiind la coada listei si ajungând si dupã rãzboi acasã, li s-a sugerat sã îsi cautã altceva, cã acasã era sãrãcie mare.
Pãrintele Teofan a avut o copilãrie grea la Vaslui, Feresti. Pãrintii au vândut grâu sã îi ia haine pentru scoalã, dar el le-a dat foc…din gresealã 
AMINTIRI DIN COPILARIE…Rep.: Vã rog sã rãmânem putin la Tãtãrãni, pentru douã minute. Mã uit la dumneavoastrã si nu-mi vine sã cred cã ati fost martorul mãrturisirilor pãrintelui Teofan. Despre copilãrie, vã amintiti ce v-a spus?
Preot G. L.: Mi-a povestit o întâmplare foarte amuzantã. Cum si el a fost copil ca si noi. La un moment dat spunea despre mama lui fatã de care avea o evlavie aproape ca pentru sfinti, ca pentru Maica Domnului, chiar dacã pãrintii lui au fost sãraci si nu i-au putut asigura traiul: „Mama mea este ca o sfântã”. Era o mamã eroinã. Sã nasti unsprezece copii, este ca un martiraj si sã-i cresti, sã-i vezi oameni mari. Îmi povestea pãrintele, cã la un moment dat, mama lui a adunat un car cu grâu, apoi l-a vândut, obtinând sapte mii de lei, pe atunci era o sumã mare, din care le-a luat copiilor haine noi, pentru scoalã. Pãrintele Teofan, cum sã nu le arate si celorlalti copii? Le-a luat, le-a îmbrãcat si a plecat pe câmp cu copiii. Au fãcut o colibã unde au pus hainele si s-au pornit pe jucat. Au fãcut si un foc sã coacã cartofi. Focul a ajuns la coliba ce avea hainele în ea. Au ars, si coliba si hainele noi ale Pãrintelui. S-a dus acasã în chiloti, unde a primit bãtaia cuvenitã si promisiunea cã va merge gol la scoalã. El, cel de-al nouãlea copil al familiei Merlã, si-a supãrat atunci tare mama, care vânduse ditamai carul cu grâu, ca sã i le cumpere. Îsi amintea cu drag si cu zâmbet aceastã întâmplare hazlie din viata lui. Povestea cã nu a înteles atunci cu câtã greutate a strâns mama lui acea cãrutã de grâu si ne spunea cât a pretuit-o. Se si ruga pentru ea asa cum ne-am ruga noi pentru noi însine, cu un foc si cu o dragoste, asa cum numai mama meritã.
Pãrintele Teofan a ratat o slujbã în corul regimentului, pentru cã nu a putut da plocon zece gãini
SÃRACI SI FERICITI…Rep.: Cum vã spunea pãrintele? Cã era tare frumusel, atunci când era mic?
Preot G.L.: Era tare frumusel. Îmi spunea cã în armatã, a fãcut parte din corul regimentului si chiar i-au propus sã-l angajeze, numai cã trebuia sã aducã ceva, un fel de plocon, cum se zicea pe vremuri. I-au spus cã, dacã aduce vreo zece gãini, sigur îl vor angaja. El s-a dus la mama lui: „Mamã, uite: Dacã aduc zece gãini, o sã mã angajeze, o sã am un viitor bun!”, a rugat-o, însã rãspunsul a fost negativ: „Cum sã tai zece gãini, cã uite iau mâncarea de la gura fratilor tãi”. Asta, din pãcate, a însemnat cã nici nu a putut obtine locul dorit de multi în corul regimentului.
Ispitele din tinerete ale Pãrintelui Teofan. Era tânãr, frumos si credincioasele se îndrãgosteau de el. Dar pãrintele a fost ca un stâlp de piatrã
ALE TINERETII…Rep.: Pãrintele era un om prezentabil. Cum fãcea fatã ispitelor, femeilor care veneau la mãnãstire si se îndrãgosteau de acesta?
Preot G.L.: Din Armatã, pãrintele a venit la mãnãstire. Aici era fãrt de plocoane. Dar sã nu credeti cã aici nu a avut probleme. Vorbeam despre frumusetea Pãrintelui. Era un tânãr foarte prezentabil si, ne povestea cã si mai târziu, când a fost hitorotonisit duhovnic, cã veneau multe femei la el, cã multe se îndrãgosteau de el, cã au fost unele care erau gata-gata sã se dezbrace în fata lui numai sã-l facã sã cadã. Pãrintele a fost ca un stâlp de piatrã. A avut foarte multe ispite, dar a stiut sã lupte pentru cã a înteles cã cel mai important este sã aibã curãtia gândului si curãtia ochiului, virtuti care, de fapt, sunt un vot al fecioriei din cãlugãrie si aduc mult câstig duhovnicesc. Frumusetea nu era ceva care sã aibã greutate în ochii Pãrintelui Teofan. Omul frumos este un om cãutat. Pãrintele a avut foarte multe încercãri, dar din toate acestea a iesit cu ajutorul lui Dumnezeu prin rugãciune si printr-o trãire foarte puternicã.
Minunile pãrintelui cât a fost paznic la bancã. Era perioada cât a stat departe de mãnãstire din cauza unui decret comunist
MINUNI ÎN CIVILIE…Rep.: Probabil cã si dupã ce a fost obligat sã trãiascã în lume, a avut multe încercãri. Despre perioada aceea v-a vorbit?
Preot G.L.: Da, cu tristete povestea despre perioada în care din pricina acelui decret, cãlugãrii care aveau vârsta mai micã de cincizeci de ani erau obligati sã iasã din mãnãstire. Din pãcate, si pãrintele Teofan a fost nevoit sã pãrãseascã Mãnãstirea Cetãtuia, mãnãstirea lui de metanie. Fatã de fratele lui, pãrintele Crescent, care a mai fost la câteva mãnãstiri, pânã s-a stabilit la Mãnãstirea Slatina, pãrintele Teofan a fost fidel de la început si pânã a fost scos în dimineata mortii sale, din chilie, Mãnãstirii Cetãtuia. Este un lucru extraordinar de greu pentru un cãlugãr sã rãmânã fidel unei singure mãnãstiri întreaga viatã. Pãrintele Teofan a fost fidel doar Mãnãstirii Cetãtuia. E ca si cum un om cãsãtorit rãmâne fidel unei singure femei. Când a fost scos cu decretul, pãrea cã totul s-a sfârsit la pãrintele. Ne povestea cã la început i-a fost deosebit de greu, cã a lucrat câteva luni la CFR, dupã care, la o fabricã de cãrãmizi din Ciurea, unde cu ajutorul lui Dumnezeu, a adunat ceva bãnuti si, cu ajutorul unei maici care la fel, si ea fusese scoasã cu decretul si cu niste cunostinte, a reusit sã îsi gãseascã un loc foarte bun de muncã, considerat atunci astfel: paznic la Banca Nationalã. Lui îi convenea foarte mult situatia asta. În primul rând, pentru cã, fiind paznic, trebuia sã facã turã de noapte. Iar noaptea, stim cu totii, pentru cãlugãri, este ziua duhovniceascã. Asa cum noi, crestinii, ziua facem toatã treaba si noaptea ne odihnim, la cãlugãri este exact invers. Noaptea se nevoiesc duhovniceste. Asa cã, el era foarte multumit cã era de pazã noaptea, la Banca Nationalã. Îmi povestea pãrintele, cã directorul bãncii a simtit ce-i cu el, asa cã a început sã povesteascã în preajma lui despre necazurile lui, despre situatia de acasã. Avea o sotie bolnavã. Pãrintele nu i-a spus nimic, doar s-a rugat pentru ea foarte mult. Directorul a simtit cã vindecarea sotiei lui a venit de la dânsul si a început sã aibã evlavie la pãrintele. Apoi si alti oamenii au început sã-si dea seama cã în spatele acelui paznic, era mai mult decât se vedea. Era un om duhovnicesc
În opt ani de civilie, pãrintele Teofan venea mereu la mãnãstire si înconjura zidurile de trei ori
LOIALITATE SI CREDINTÃ…Rep.: Era ca un sfânt deghizat în om obisnuit!
Preot G.L.: Exact. Era un diamant acoperit, ca sã nu-si dea seama lumea ce era cu el. Chiar dacã era tuns si bãrbierit, cã asa trebuia, era obligat sã-si tundã si sã-si radã barba, rãspândea luminã si oamenii simteau asta. Simteau lucrarea ascunsã în inima lui. Pãrintele Teofan îmi povestea cu tristete cã, în acei opt ani, în care a stat în lume, zi de zi se ducea la Mãnãstirea Cetãtuia, o înconjura de trei ori asa cum înconjurãm noi crestinii în Vinerea Patimilor biserica cu Sfântul Aer si apoi se întorcea în oras. Nu intra în mãnãstire, înconjura zidurile si apoi cobora, nu avea voie înãuntru.
