* Reportaj despre cum s-au trăit ultimele minute la tribuna a II-a şi primele ore în istoria campionilor de la Galaţi * Gooooooollll, Pena! * „A fluierat, suntem campioni” * „La Păpădie, cu toţii la Păpădie!” * Un autocar purtat pe umeri de mii de oameni *
Ultimele minute de război
După golul Timişoarei, stadionul nu mai vuieşte. Un spectator stă cu fularul pe cap, aproape că îi dau lacrimile. Nu mai are puterea să se uite la meci. E 1-1 şi visul primului titlu din istorie se îndepărtează. Nu se poate, o dăm, se poate, e nevoie de puţină magie.
Antal îi trimite lui Buş, care îi pune mingea pe cap lui Pena. Gooooooooolllll!!! IS-TE-RI-E!!! NE-BU-NI-E!!! Spectatorii se aruncă unul peste altul, suntem vii, trăim. Hai Oţelul, hai Oţelul, ole, ole, ole!
Se cântă şi se scandează cu ultimele fărâme de laringe, se urlă de fiecare dată când Oţelul încearcă un contraatac, arena vuieşte de fiecare dată când Poli centrează.
Pasă simplă înapoi spre Grahovac, portarul scapă mingea, care se duce încet, încet spre poartă. Ce faci Brankooooo??!!! Branko sare ca un leopard şi pune piedică mingii. O ţine la piept ca un tată în maternitate, la prima întâlnire cu pruncul său. Offf, Doamne, suntem şi noi oameni, avem sentimente, nu suntem din plastic, Branko! Ai milă!
Jucătorii Galaţiului se aruncă peste toate mingile, îi scot cu fulgi cu tot pe timişoreni în aut. Se joacă doar cu sufletul, mingile trebuie trimise oriunde altundeva decât în careul dinspre galerie. Secundele trec greu, minutele se scurg infernal.
Repriza a doua a început la 21,08, deci 8 plus 45 cât face? Când se termină? E fără zece, fără nouă, fără şapte, dacă am făcut bine calculul suntem în prelungiri. Cât mai ţine meciul ăsta? Publicul freamătă, banca de rezerve a Galaţiului e la tuşă, se ţin cu toţii de gât. Nu se mai poate întâmpla nimic.
Sergiu Costin aruncă o ultimă minge spre cer. Spectatorii ţin mingea cu puterea minţii undeva în aer. Mai stai puţin acolo! Fluieră arbitrul?! Da, a fluierat. Gata, s-a terminat! Suntem campioni!
Unii spectatori se prăbuşesc pe scaune, alţii sar grămadă unul peste altul, dar cei mai mulţi invadează terenul. O mare de steaguri şi fulare roş-alb-albastre curge peste magnificii jucători ai Oţelului, publicul e gata să-i sufoce pur şi simplu cu toată dragostea lor.
Campionii, campionii, ole, ole, ole! Campionii, campionii, ole, ole, ole! Din difuzoare se aud ritmurile Queen, „We are the champions”. De la tribuna a II-a abia dacă se aud acordurile fine, de orchestră ale imnului Champions League. Se cântă imnul pentru Oţelul. Să vină Barcelonaaaa! „La Păpădie, cu toţii la Păpădie!”.
Primele ore de dragoste
Oraşul e blocat, pe străzi se urlă din rărunchi bucuria răbufnită după luni şi luni de aşteptare. Sau chiar de ani. Doar o ambulanţă îşi mai poate face loc prin mulţime, cu sirenele. „E Iancu, l-au luat pe Iancu cu Salvarea”, se amuză câţiva suporteri.
Marş în ritm de Oţelul spre Păpădie. Pe drum, chioşcurile sunt golite de bere, e vremea să stingem setea de victorie. În intersecţia de la Tribunal se cântă şi se dansează. Mii de oameni agită steaguri şi fulare, scandările se succed cu repeziciune. Campionii, campionii, ole, ole, ole!
O oră şi ceva petrecerea se dă fără personajele principale, până când pe Coşbuc apare un autocar alb, iar suporterii simt că acolo sunt eroii lor. Se reped să îşi îmbrăţişeze idolii.
Autocarul opreşte puţin, şoferul dă senzaţia că vrea să intre pe esplanada de la Casa de Cultură a Sindicatelor, dar se răzgândeşte. În autocar, Milan, Sergiu, Liviu, Gabriel etc. plus cel mai euforic Dorinel pe care l-am văzut vreodată dansează de bucurie şi izbesc cu palmele peste geamuri. Nu coboară nimeni, e prea mare riscul, mulţimea ar fi gata, gata să îi sfâşie din dragoste.
Autocarul zăboveşte aproape o oră prin mulţime, iar unii mai curajoşi se urcă deasupra, e petrecere în stil mare. Încet, autocarul iese din mijlocul mulţimii şi îi duce pe jucători să petreacă la un club privat din afara oraşului.
La Păpădie, cineva se învârte repede şi face rost de zece artificii. Mulţimea izbucneşte în urale. Ar fi fost mult mai frumos ca un foc de artificii profesionist, dar cine s-a gândit? Cine ar fi avut curaj să pregătească petrecerea fără să ştie deznodământul? De fapt, cine s-ar fi aşteptat ca Oţelul să câştige campionatul.
Intrăm din cinci în cinci minute pe internet pe telefon să vedem reacţii. Porumboiu e fair-play, recunoaşte supremaţia Galaţiului, Gigi e fan Oţelul, curg felicitările.
Pe GSP TV, disponibil live pe mobil, e Recursul Etapei. În bandă, jos, bucureştenii sărbătoresc în stilul lor primul titlu din istoria Galaţiului, din istoria Moldovei: „Ar trebui să continue Cosmin Olăroiu cu Steaua?”.
Normal, se fac glume multe, e o euforie totală. Gălăţenii au câştigat campionatul! Ce zici, îi vrei la Steaua? Gata, e ultima ironie în istoria isteriei.
Brandurile de tradiţie ale oraşului, reunite
„Viaţa liberă”, Oţelul şi Damburger, trei branduri puternice ale Galaţiului s-au adunat şi în paginile cotidianului nostru, la stadion. Înainte de startul partidei, „Viaţa liberă” s-a dat gratis la stadion, cu atât mai mult cu cât pe ultima pagină era pregătită sigla Oţelului, alături de berea Premium, special pentru ca suporterii să ştie cu ce trebuie să sărbătorească. Şi cu cine. Pentru că noi, cei de la „Viaţa liberă” suntem alături de ei.
Nu mai ieşisem în stradă de 11 ani
Petrecerea Galaţiului s-a lungit târziu în noapte. Oraşul a fost pur şi simplu sufocat de claxoanele maşinilor, de scandările suporterilor, de urletele de bucurie.
Un prieten îşi amintea că ultima dată când s-a ieşit în acest mod pe stradă a fost tot datorită fotbalului, în 2000, când „naţionala” învingea Anglia în ultimul minut, cu un penalti transformat de Ganea. Doar că, de data aceasta, au fost mult mai mulţi oameni pe străzi, bucuria a fost mult mai mare.
S-a mai făcut şi comparaţia cu meciul din 1989, dintre Oţelul şi Juventus, însă manifestarea bucuriei de după nici măcar nu se poate compara. Să câştigi titlul şi să te baţi apoi cu forţele Europei, cu Ronaldo, Messi sau Rooney e inegalabil.
„Ce decizie ia TAS?”
Cu rare excepţii, bucuria suporterilor a fost deplină. Doar câţiva mai circumspecţi aşteptau parcă un verdict sută la sută din partea Tribunalului de Arbitraj Sportiv.
Să fim serioşi, însă! Nimeni şi nimic nu mai poate să ia bucuria titlului câştigat prin muncă, seriozitate, constanţă. Şi chiar dacă TAS va da verdictul, care nu poate fi decât în favoarea Oţelului, nu-i nimic. Mai ieşim o dată în stradă şi mai sărbătorim.
Şi chiar dacă TAS ne pune să jucăm cu Pandurii. Nu-i nimic, batem pe Astra şi mai sărbătorim o dată. Apoi batem şi pe Pandurii, după care mai sărbătorim o dată. Câte meciuri, atâtea sărbători.
