Nu ştiu ce voi ajunge cand voi fi mare! Poate voi fi inginer, muzician sau pur şi simplu şomer. În mare măsură, asta nu depinde de mine, ci de societatea în care trăiesc… Efortul meu, fie el curajos şi temeinic, pare insuficient spre a-mi hotărî, singur, destinul, în ţara asta, bantuită de nesiguranţă. Un singur lucru stiu sigur: NU VREAU SĂ MĂ FAC, NICIODATĂ, PROFESOR!
De ce? Am fost în clasa în care domnul profesor a fost supus umilinţei şi fricii, deznădejdii, dezonorat în chip barbar în prezenţa noastră, a elevilor lui. Era neputincios în faţa violenţei şi fricii care ne bantuia şi ne bantuie şi pe noi de atunci. Siguranţa şi bucuria venirii la şcoală, frumuseţea clipelor din recreaţiile noastre, plăcerea orelor de curs la care speram noi, cei care chiar vrem să învăţăm ceva, s-au pierdut iremediabil în mintea mea.
Credeam că acei oameni violenţi vor fi pedepsiţi exemplar, că se va da dreptate domnului profesor. Nu am crezut nicio clipă că oricine, de oriunde, poate intra peste noi în clasă, aşa, pe nepusă masă şi să facă orice doreşte. În minte îmi veneau atunci “Ştirile de la ora 5”, cand în America sau nu ştiu unde, se vine cu mitraliera în şcoală şi se curmă vieţile multor oameni. Oare se va ajunge şi la noi la aşa ceva? Aceasta este întrebarea pe care vreau să v-o pun vouă, celor mari, care aveţi destinele noastre în maini. Ce veţi face cu noi? Aflu că doamna Inspector General, şefa-şefelor învăţămantului nostru, a fost directoarea unui liceu din care doar trei sau patru elevi au trecut bacul anul trecut. Cum a fost posibil să fie ridicată la gradul de „general”?
În cazul profesorului nostru, a fost prima care a ieşit la rampă. Nu a aşteptat ancheta, nici şcolară, nici a autorităţilor. Din străfundul incompetenţei sale a strigat: PROFESORUL E VINOVAT!
Încă mai aştept să văd dacă Poliţia şi Parchetul vor trece clasa primară, sau vor rămane repetenţi şi de această dată. Dacă se vor mulţumi doar cu acea amendă de nimic, dată agresorilor, crezand că odată cu asta au rezolvat pentru totdeauna problema nesiguranţei din şcolile noastre. Aştept să văd caţi bani fac vieţile noastre, în măsurile din harţoagele lor birocratice.
Dar cine să mă asculte pe mine, un copil cu varsta de 70 de ani?
DA, AM 70 DE ANI! EU AM VĂZUT TOT CE S-A ÎNTAMPLAT ÎN ACEA CLASĂ, PRIN OCHII NEPOTULUI MEU, PE CARE ÎL AŞTEPT ÎN FIECARE ZI ACASĂ, SĂ SE ÎNTOARCĂ, TEAFĂR, DE LA ACEA ŞCOALĂ.
De acum încolo, grija mea faţă de viaţa lui va fi mult mai mare, iar neliniştea aceasta îmi va afecta iremediabil bătraneţea şi boala…
Dacă nu mă credeţi, vă spun, pe cuvant de onoare, că uneori, dacă nu cumva mereu, noi, bătranii, ne ascundem în copilăria copiilor şi nepoţilor noştri, de unde vedem totul. Şi ne rugăm bunului Dumnezeu să-l apere El de rele, dacă autorităţile plătite să ne aducă liniştea şi siguranţa necesară, se declară neputincioase.
Nu e bine domnilor, nu e bine deloc!
Comentariu postat de Ionuţ pe site-ului Ziarului de Vrancea la opinia scrisă de redactorul şef Silvia Vrînceanu, intitulată “Ce rost mai are să inveţi?”, în care se făcea o radiografie a problemelor şcolii vrancene.
