În cadrul serialului de reportaje despre moldovenii care muncesc peste hotare, corespondentul special al ziarului TIMPUL, Pavel Păduraru, a scris şi despre destinul Olgăi Coptu, plecată acum cinci ani în Italia. Am vizitat locul de baştină al Olgăi, am stat de vorbă cu părinţii ei şi am aflat cum luptă pentru supravieţuire o familie dispersată de fostul regim comunist.
„Ne-a dat Domnul trei copii deosebiţi”
Satul Cenac, raionul Cimişlia. O localitate dezolată, despărţită parcă de lume printr-un drum care a fost cândva pietruit, iar acum este greu să descrii în ce stare se află. Când se strică vremea, acesta devine impracticabil şi mă gândesc cu câtă voinţă trebuie să trăieşti ca să-l „rabzi” atâtea toamne ploioase la rând.
După aproape un kilometru de mers, ajung la casa unde s-a născut şi a crescut Olga. La poartă mă aştepta mama ei, Elena. Sunt invitată să intru, iar înăuntru am fost surprinsă să văd candele aprinse în toate camerele şi câte o iconiţă alături. Mama Elena observă mirarea mea şi îmi spune că ţine câte o luminiţă aprinsă pentru copiii ei, se roagă zi de zi lui Dumnezeu să-i ajute în toate, acolo unde sunt. Una, însă, este pentru Vica, mezina, care nu mai este în viaţă…
Soţii Coptu au dat viaţă la trei copii deosebiţi.
Victor este cel mai mare. Simţul responsabilităţii îl are de mic, povestesc părinţii. Prefera mai mult să îngrijească de surori decât să plece la joacă cu băieţii. Pe el îl caracterizează bunătatea.
Olga este pasionată de istorie. „Scria poezii de mică şi când o certam se întâmpla să fugă în dormitor dar, pe neaşteptate, să revină şi să-mi spună: Scuză-mă, mi-a venit o rimă”, îşi aduce aminte mama, zâmbind.
Vica a fost foarte frumoasă şi îi plăcea mult să gătească. Dar a fost răpusă de cancer. Îi mai rămăsese doar un an de facultate…
Olga se afla în Italia când Vica a murit. A plâns-o de la depărtare…
Olga a plecat în Italia tot din cauza greutăţilor. În acel an a susţinut admiterea la doctorantură. Dar a avut parte de mai multe „surprize”. I se cereau bani pentru lucruri pe care ea nu le înţelegea. Este greu să supravieţuieşti, mai ales când plăteşti chirie, faci studii şi… mai ai şi o soră bolnavă. Mama povesteşte cu lacrimi în ochi că toţi banii pe care îi câştigau Victor şi Olga erau cheltuiţi pentru tratamentul Vicăi. Medicii i-au asigurat că Vica va trăi. Timp de trei ani şi jumătate, de când au aflat că este bolnavă, au făcut tot ce au putut ca să o salveze: cumpărau medicamente din cele mai scumpe, care nici nu se găseau pe la noi. „O bucată de vreme se simţea bine şi credeam că, în sfârşit, e salvată, după care se simţea din ce în ce mai prost. De la stat am primit aproape un an câte 63 de lei pe lună, un fel ce alocaţie pentru Vica. Am cheltuit toate rezervele pe care le aveam şi atunci Olga a decis să plece”, povesteşte mama. „Olguţa, aşa îi zice tata, a ajuns în Italia doar cu 5 euro în buzunar, dar niciodată nu s-a plâns că îi este greu. Prin câte greutăţi a trecut sărmana, poate n-a mâncat, poate n-a avut unde dormi, dar la telefon ne spunea tot timpul că totul e bine”. „Înţelegeam noi că nu vroia să ne supere mai tare, pentru că şi aşa eram disperaţi. Boala Vicăi avansa”, plânge mama Elena.
Când Vica a decedat, Olga a plâns-o la telefon. A suferit foarte mult că n-a putut să vină. „Urăsc şi acum Italia pentru că n-am putut să vin acasă atunci”, a spus Olga la întâlnirea din Italia cu reporterul nostru. Ceea ce le-a mai rămas de la Vica sunt amintirile, fotografiile şi o casetă video de la balul de absolvire, la care Vica venise direct de la spital. Am privit filmuleţul împreună. Era o adevărată frumuseţe.
„Gazeta Basarabiei”, de-ai noştri în Italia
Au trecut cinci ani de când Olga se află în Italia. Treptat, lucrurile s-au schimbat spre bine, iar astăzi Olga Coptu are un program extrem de încărcat. Dimineaţă merge la facultate – studiază la Ştiinţe Politice, la Universitatea „La Sapienza”. În afara orelor, face menajul în casa ex-parlamentarului Roberto Ciccomessere. Apoi se grăbeşte s-o ia de la grădiniţă pe Alice, cu care stă până seara. Alice e fiica senatoarei Donatella Poretti. Plus la toate, Olga editează un ziar pentru moldovenii din Italia, „Gazeta Basarabiei”, cu un tiraj de 3000 de exemplare. Ziarul informează despre evenimentele ce au loc în R. Moldova, despre moldovenii care muncesc peste hotare. „Gazeta Basarabiei” este tipărită la Chişinău unde Victor, fratele mai mare, o împarte şoferilor de microbuze care pleacă în Italia. De acolo, Olga distribuie ziarul gratuit moldovenilor în şapte oraşe italiene.
Ultima dată, ea a venit în Moldova la Congresul diasporei, însă tatăl nu a reuşit s-o vadă. „E veşnic ocupată”, zice el cam trist. Dar nu se supără pe fiica lui. Înţelege foarte bine că trebuie să lupţi dacă vrei să reuşeşti. Mama se bucură pentru Olga, doar că nu prea este de acord că fiica cheltuieşte pentru ziar aproape toţi banii pe care îi câştigă, cu toate că e sigură că decizia luată de copiii ei este una bună.
Victor Coptu – un adevărat erou în ochii colegilor! Şi-a riscat viaţa pentru a salva un om
O adevărată mândrie pentru părinţi este fiul cel mare, Victor, care locuieşte de mai mulţi ani la Chişinău. Este locotenent-colonel şi e înrolat în Armata Naţională. Victor a ştiut de mic că vrea să fie militar, deşi mama îl vedea doctor. După 17 ani de studii şi muncă, Victor a devenit unul dintre cei mai apreciaţi militari atât la noi, cât şi peste hotare. El a făcut parte din primul contingent de militari moldoveni dislocaţi în Irak. A rămas în amintirea colegilor ca un adevărat erou, fiindcă şi-a riscat viaţa pentru a salva un camarad rănit. Tatăl mă duce în camera lui Victor şi, cu mândrie şi cu lacrimi în ochi, îmi arată mulţimea de diplome şi distincţii pe care feciorul său le-a obţinut până acum.
Părinţii se mai mândresc şi cu un nepoţel de la fecior. Ar vrea unul şi de la Olga, dar au răbdare, ştiu că ea are alte planuri acum. O aşteaptă cu nerăbdare acasă, atunci când va termina studiile, doar le-a promis că va reveni la baştină.
La despărţire, soţii Coptu au ieşit să mă conducă. Asemenea unei mame grijulii care-şi petrece copilul la drum lung, doamna Elena îmi pune în sacoşă dulciuri, copturi şi fructe, iar Victor-tatăl a stat în staţie cu mine aproape două ore până am urcat într-un microbuz. Câtă dragoste poartă în suflete pentru copiii lor aceşti blânzi părinţi, m-am gândit. O dragoste din ce în ce mai mare care parcă le-ar spune: „Veniţi, dragi copii, acasă! Nici o ţară şi nici un ban din lumea asta nu se compară cu dragostea ce v-o poartă în suflet părinţii!”.
timpul.md
