Prin fereastra apartamentului de la parterul unui bloc cenușiu, se zăreau fulgii pufoși, inegali, care zburdau năvalnici până să-și găsească locul pe ramurile sfrijite ale pomilor, pe mașinile din parcare sau pe aleile betonate și înguste, aruncați parcă printr-o sită uriașă cu care se joacă crăiasa iernii. Din apropiere răzbat versuri frumoase cântate de glasurile copiilor ce au început și anul acesta a colinda cu câteva zile mai devreme decât era obiceiul.
– Lucreția, te rog să mai primești câțiva colindători, chiar dacă stăm rău cu banii. Dintotdeauna sărbătorile de iarnă mi-au produs cea mai mare încântare sufletească! Părinții mei aveau poarta deschisă din Ajunul Crăciunului și până la Bobotează, încât toți copii din sat îi vizitau de două-trei ori: cu colinda, cu plugușorul, cu semănatul…
-Dar tu nu făceai la fel? Nu ții minte ce era la noi în curte la sărbătorile de iarnă! Începeai petrecerile de la începutul lunii decembrie; ba fasole cu ciolan, ba pește afumat, ba pomana porcului!…Cine era mai tare decât Dinu Crețescu! După accident au dispărut prietenii! Acum rar te mai vizitează câte unul. Ca să nu mai spun că nimeni nu întreabă dacă ai nevoie de ceva, mai ales în ultimii ani de când nu ne mai ajungem cu banii…
– Nu mai critica femeie că atragi și mai mult necazul în casa noastră! Bogăția din suflet rămâne neschimbată, restul agoniselii se duce cu timpul, așa cum ni s-a întâmplat nouă.
– Mereu ai fost optimist și mărinimos! Cred că pentru calitățile acestea te-am iubit atât de mult, dar am îmbătrânit, am aproape 70 de ani, nu mai am nici putere și nici curaj… Ce să mai vorbesc de singurătate, de lipsuri…
– Dumnezeu veghează, n-ai grijă! Am trecut prin atât de multe încercări, dar El a vrut să rămânem împreună, ne-a ajutat să putem îndura!
– M-ai înnebunit cu povețele tale religioase! Nici nu mă mir, la urma urmei, că toată ziua stai cu cărțile de rugăciuni în mână! Dumnezeu nu a vegheat când a intrat nenorocitul acela cu camionul în mașina noastră; atunci s-a bulversat universul nostru existențial: ne-a murit și băiatul, iar ție ți-a rupt coloana și ai ajuns schilodit în scaunul acesta cu rotile! Nici când cel considerat prieten ți-a luat banii și a falimentat firma pentru care ne-am spetit muncind, în timp ce alții se odihneau sau se plimbau prin Europa, Dumnezeu n-a intervenit…
-Doamne, întoarce-i la bunătate și la rugăciune pe toți vrăjmașii mei!” Așa spun zilnic și am trecut obstacolele, uneori mai greu, cu sechele în suflet, în trup, dar iată-ne aproape de alt Crăciun, la o vârstă pe care nu credeam că o mai apuc…
– Poate rugăciunile tale ne ajută să nu înghețăm de frig iarna asta, că centrala s-a stricat și nu se mai poate repara. Inginerul care a verificat-o a spus că nu mai lucrează la sărbători, banii nu ne ajung, de la C.A.R.P. nu mai putem lua că avem deja împrumuturi…În ianuarie, anul viitor, trebuie să mergem la spital, în primăvară ești planificat la recuperare… Nici nu mă prinde somnul din cauza grijilor…
– Am o soluție!
Bătrânul își deplasa cu îndemânare scaunul cu rotile printre lucrurile din sufragerie, până în fața unui dulap, pe rafturile căruia erau așezate multe cărți și reviste. Trase cu mâinile sale, uscate, cu vene proeminente, cu pielea vineție, un sertar din care a luat un ceas de buzunar. Privea nostalgic capacul galben, cu o coroană regală gravată în mijloc, cu un model ca un șiret pe margine, cu urechea groasă de care era agățat un inel ca un belciug, prin care se strecurau zalele unui lanț sănătos, lung, la fel de galben. Avea diametrul de 45 cm și cam 70 grame greutatea totală, din care aproximativ 25 grame aur brut. Avea o serie și o semnătură, probabil a meșterului care l-a confecționat, atât pe carcasă cât și pe mecanism. Era ștanțat cu simbolul specific pentru aur, pe capac, agățătoare, pe lanț. Îl primise de la tatăl său, care la rându-i îl avea de la bunicul și tot așa, din multe generații, de aproape 150 de ani aflându-se în familie.
– Te rog să amanetezi ceasul acesta sau să-l vinzi, dacă îl vrea cineva. Să ai grijă ca să nu fii înșelată! Ar trebui să luăm cam 3000 de lei, cu care ne putem cumpăra centrală termică.
– Nu pot face așa ceva! Este ceasul familiei tale, știu ce semnificație are, mi-ai povestit de jurământul sacru de a fi păstrat…
– Eu nu mai sunt legat de jurământ de când mi-am pierdut băiatul! Cui să-l mai dau după mine? Este adevărat că o întreagă istorie se leagă de ceasul acesta; a fost și pierdut, furat, dar a rămas al nostru. Poate reușim să-l răscumpărăm în două – trei luni de zile, dacă nu, să poarte mai mult noroc celui la care va ajunge. M-aș bucura să poată vorbi ca să spună tuturor povestea lui și a înaintașilor mei…
– Cum am zis, nu pot să-l dau!
– Măi femeie, mă asculți ori ba! Te plângeai că Dumnezeu nu te scoate din încurcătură și acu te cramponezi de-o chestiune minoră sentimentală!
Lucreția cunoștea bine pe bărbatul ei ca să priceapă că nu mai are rost să lungească vorba. Deși infirm, nu-și pierduse mândria și demnitatea, la fel de proeminente ca generozitatea și credința. L-a cunoscut după facultate, ea profesoară de matematică într-o comună mare, la vreo zece kilometri de oraș, el, medic veterinar. După evenimentele din 1989, Dinu Crețescu și-a folosit priceperea,spiritul întreprinzător, inițiativa, curajul, a înființat o farmacie veterinară, o fermă de animale mari, în asociere cu un tehnician veterinar, căruia i-a botezat un copil. Munceau foarte mult dar o duceau bine; după ce termina orele la școală îl ajuta, învățase contabilitatea, aproviziona farmaciile, organiza munca în fermă, în timp ce soțul și asociatul erau mai mereu prin satele comunei. Dinu era un om bun, ajuta pe toată lumea, se trezea noaptea ca să facă tratament vitelor sătenilor, care îi băteau în poartă cu sfială. Era îndrăgit și respectat. La sărbătorile de iarnă umplea mașina cu cadouri – haine, jucării și dulciuri, pe care le împărțea la familiile nevoiașe, cu mulți copii. O seară de noiembrie a schimbat total cursul existenței familiei sale; veneau dintr-o mică vacanță la munte, așteptată de mulți ani, mai ales de Teodor, băiatul de 11 ani, când un camion cu lemne a intrat pe sensul lor de deplasare. Se pare că șoferul a adormit sau i s-a făcut rău, după cum spunea la instanța de judecată. Copilul nu a supraviețuit impactului violent, Dinu a suferit leziuni grave, în urma cărora a rămas infirm, iar ea a scăpat cu multiple fracturi. Mult timp Dinu a alunecat într-o depresie adâncă, din care și-a revenit cu tratament, de cel mai mare ajutor fiindu-i dragostea ei. Îl ruga cu lacrimi fierbinți să nu o lase singură, îl asigura că nu și-a pierdut admirația pentru calitățile lui, iar minunea s-a întâmplat; bărbatul și-a revenit, încet, dar sigur. Nu i-a pomenit de rău pe prietenii care i-au uitat, nici pe asociatul și cumătrul care a vândut farmaciile și ferma folosindu-se de o procură prin care era însărcinat să conducă firma, doar despre dorul de băiat și casa lor pe care au vândut-o mai vorbea câteodată. Au venit în oraș, cu banii luați pe casă au plătit tratamentul și operația, cumpărând un apartament la parter ca să mai poată ieși afară mai ușor când este vremea frumoasă.
Lucreția s-a oprit în fața altei uși, cu geamuri mari, privind îngândurată literele mari, aurii, de deasupra tocului: „AMANET”. Era la a patra încercare. Până acum i se oferise un preț prea mic, mult sub valoarea reală, parcă pentru a-i chinui și mai mult sufletul ostenit. În timp ce privea încurcată, cu teamă de a intra, dintr-o limuzină neagră, mare, luxoasă, spălată și ceruită, a coborât un bărbat înalt, elegant, jucându-se plictisit cu cheile mașinii, după ce în urma lui portierele s-au închis, concomitent cu un zgomot strident. A intrat pe o ușă, după geamul mare, gros, unde o femeie l-a salutat respectuoasă, ridicându-se de pe scaun. Bătrâna a pășit sfioasă, a așteptat cuminte în fața geamului, până ce tânăra a deschis gemulețul mic, sub care era o tavă de inox:
– Ce dorești bunică?
– Aș vrea să amanetez un ceas de aur sau să-l vând, dacă vă interesează.
– Ia să vedem ceasul!
A tras fermoarul de la geantă, înțepenit deodată, a scormonit într-un compartiment, printre cutii de medicamente, a scos o bucată de material textil, lucioasă, cu care își ștergea mai demult lentila ochelarilor, apoi a arătat ceasul, fără a-l lăsa din mână.
– Nu-ți fie teamă, mamaie! Dacă nu mi-l dai, nu pot spune cât valorează!
– Îmi este tare drag, e al soțului meu. Are valoare sentimentală. A fost al tatălui și bunicului său.
– De ce vreți să-l vindeți? a intervenit bărbatul elegant, devenit instantaneu foarte atent, când a văzut ceasul în tăvița de inox, pe care vânzătoarea a tras-o către ea. A luat obiectul în mână, l-a studiat atent, l-a întors pe toate părțile, i-a ridicat capacul, l-a coborât, a șters cu podul palmei porțiunea în care era gravată coroana regală, privindu-l fix, în timp ce balansa mecanic mâna de jos în sus. După aproape un minut, ca și cum și-a amintit de bătrână, a privit către ea și a continuat să o chestioneze:
– Cum spuneați, ceasul este al soțului dumneavoastră?
„E clar că mă duce cu vorba, ca să mă determine să plec!”, își spunea mâhnită femeia, pierindu-i cheful de a mai dialoga cu bărbatul din fața ei. „Arată ca și cum ar fi plin de bani, așa că la ce mă pot aștepta de la el!” vorbea cu sine femeia.
– Da, al soțului…
– și se poate lipsi de ceas? Arată deosebit!
– Dacă nu am avea așa multe necazuri! Am pierdut băiatul, care ar fi trebuit să-l moștenească, acum soțul este infirm, nu avem căldură… Poate îl răscumpărăm, dacă îl primiți Pe unde am mai întrebat, am fost luată în râs, cu o sumă prea mică, care nu ne ajunge pentru ce nevoi avem…
– Dar la ce sumă v-ați gândit?
– Bărbatul meu a spus 3000 lei. Aș fi de acord și cu mai puțin, dar nu mai jos de 2500 lei…
– Bunică, mai mult de 1500 lei nu-ți dă nimeni, oricât ai umbla, a intervenit fermă vânzătoarea.
O lacrimă i-a apărut în colțul ochiului. Nu mai putea vorbi.
– Aveți buletinul de identitate, ca să facem contract de amanet, a continuat bărbatul fără a ține cont de părerea angajatei. Eu sunt dispus să vă ofer 3000 lei.
– Nu se poate șefu, e prea mult, a încercat a-l convinge vânzătoarea.
– Completează contractul și dă femeii suma care îi trebuie. Dumnezeu veghează asupra tuturor!
– Așa spune bărbatul meu, dintotdeauna. Mulțumesc din toată inima!
Lucreția a ajuns într-un suflet acasă, povestind cu amănunte prin ce a trecut în dimineața acelei zile. Bucuroasă, l-a strâns l-a pieptul ei pe Dinu,fără a-și ascunde sentimentele.
– S-ar putea să ai dreptate. Dumnezeu veghează asupra noastră Așa a spus și tânărul acela!
– Vezi, nevastă! Nu trebuie să ne pierdem credința în oameni.
Ajunul Crăciunului i-a găsit pe cei doi bătrâni bucuroși, cum n-au fost de multă vreme. Au cumpărat centrala termică, a fost și montată, au făcut și cumpărături, au primit și colindători. Soneria a sunat din nou lung. Câțiva copii cu obrajii roșii erau proptiți în fața ușii.
– Primiți cu colindul?
– Sigur, intrați colea în hol.
Versurile colindului au umplut apartamentul.
„Creștini, Crăciunul a sosit
și cerul parcă se-ncălzește
Iar vântul aspru a contenit
În suflete speranța crește.”
După plecarea copiilor, soneria a sunat din nou.
– Năzdrăvanii ăștia s-au vorbit! Pleacă unii, vin alții! Deschide nevastă, că așa-i datina!
În fața ușii aștepta bărbatul de la „Amanet”. Avea un buchet mare de flori în mână. Bătrâna s-a speriat. I-a trecut prin gând că s-a răzgândit și vrea banii înapoi. Totuși, omul elegant nu era ostil.
– Bună ziua doamna Crețescu! Domnul Dinu este acasă?
– Bună ziua, da…dar unde poate să plece! Intrați, se află în sufragerie.
Bătrânul stătea cuminte în scaunul său. La apariția bărbatului simți o tulburare ciudată. Parcă îl știa de undeva.
– Numele meu este Corneliu }urcanu. Am cunoscut-o ieri pe soția dumneavoastră, am luat adresa din cartea ei de identitate. Așa v-am găsit locuința.
– Bine, dar s-a întâmplat ceva? a bâiguit bătrânul.
– V-am adus un cadou de Crăciun! Este un obiect cu valoare sentimentală pentru dumneavoastră!
A scos din buzunar pânza neagră, lucioasă. A desfăcut-o pentru a ieși la iveală ceasul din aur.
– Acesta este cadoul meu. Am mai ținut ceasul acesta în mâinile mele cu mulți ani în urmă și mă bucur că am avut posibilitatea să-l văd din nou.
– Dar nu mai înțeleg nimic! murmura zăpăcit bătrânul.
– Atunci pot să vă amintesc. M-am născut și crescut în comuna unde erați doctor veterinar. Locuiam numai cu mama și alți trei frați într-o cocioabă, iar într-un an, la Crăciun, ați venit cu o mulțime de cadouri, cutii cu jucării, dulciuri. știam că ați fost la mulți oameni necăjiți. A doua zi am găsit într-o cutie cu jucării ceasul acesta. Nu știam ce valoare are și mama a înghețat când l-a văzut în mâinile mele. A crezut că l-am furat, apoi i-am explicat și am venit la dumneavoastră acasă, unde mama vi l-a restituit. Ați fost mirat de gestul ei și ne-ați dat bani pentru a ne instala lumina electrică și pentru a ne cumpăra televizor. A fost cel mai frumos Crăciun! Când mama a întrebat cum poate să vă răsplătească pentru bunătatea dumneavoastră, i-ați răspuns: „Dumnezeu veghează, n-ai grijă!”. Apoi ne-a mers mult mai bine, am mers la școală, ne-am făcut un rost în viață. Aseară i-am arătat ceasul mamei, i-am spus numele persoanei care l-a amanetat și și-a amintit îndată. Din nou m-a sfătuit să vin la dumneavoastră. Vă rog să primiți cadoul meu de Crăciun!
– Mulțumim din tot sufletul. Acum ce mai spui, nevastă?
(Vasile CHELARU)
