Minune la Muntele Arhos, de ziua Sfintei Cruci!

CREDINȚĂ… La Mănăstirea Vatopedu, în Muntele Athos, în fiecare an, în această zi de 14 septembrie, de veacuri, se întâmplă o minune. Legile fizicii și ale chimiei sunt depășite de credință și de minune, acum, când se prăznuiește Înălțarea Sfintei Cruci la Jerusalim de către Patriarhul Macarie și Sfânta Elena, mama Împăratului Constantin cel Mare. La această mănăstire, Praznicul Sfintei Cruci este un moment cu totul și cu totul aparte. Dincolo de slujbele și cântările îngerești din această parte a Muntelui Athos cu tradiția duhovnicească cunoscută, pe 14 septembrie, părinții din obște, alături de pelerinii care aleg să petreacă Ziua Crucii aici, sunt martorii unei minuni. Mai exact, în această zi, o cruce care poartă încastrată în ea o bucată din lemnul Sfintei Cruci pe care s-a răstignit Mântuitorul nostru Iisus Hristos, este scoasă din Sfântul Altar. După închinarea fraților din obște, la sfârșitul slujbei de priveghere, unul din părinții care au ascultare la bucătărie sau la prescurărie, așează sub Sfânta Cruce un bol cu un amestec simplu, făcut din apă și făină, acoperit cu o pânză albă sau cu un prosop curat. De Ziua Crucii, fără ca cineva să amestece apa și făină, la sfârșitul Liturghiei, amestecul “prinde viață” la propriu, iar frământătura crește în mod inexplicabil, fără să aibă nevoie de ajutorul cuiva. Aluatul rezultat este folosit de părinți pentru facerea pâinii și a prescurilor până la următoarea sărbătoare a Sfintei Cruci. Astfel, atât pâinea folosită la trapeză pentru masa fraților și a pelerinilor, cât și prescurile duse la Altar pentru Sfânta Liturghie sunt făcute la Vatoped, fără a avea nevoie de drojdie. E o minune care se săvârșește în fiecare an, de multe veacuri în urmă, dar pe care puțini o cunosc. “Astăzi Domnul nostru Iisus Hristos este pe Cruce și noi prăznuim, ca să cunoști că Crucea este praznic și sărbătoare duhovnicească. Mai înainte Crucea era lemn de osândire, iar acum s-a făcut lucru de cinste”, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Minunea de la Vatopedu există, pentru că la Maica Domnului totul este posibil. Dânsa împarte daruri și își îngrijește mănăstirile de pe Sfântul Ei Munte, așa cum crede de cuviință. Mănăstirea Vatopedu a fost construită de împăratul Teodosie cel Mare. Iată povestea ei. Fiul împăratului, Arcadie, călătorea cu o corabie. Pe mare era furtună. Pe când se afla pe punte, Arcadie a fost luat de un val și aruncat în mare. După multe căutări zadarnice, cei care îl însoțeau s-au deznădăjduit de a-l mai găsi și, întristați , au tras corabia la un liman care se afla în apropiere, chiar în locul în care se află astăzi mănăstirea. Când au coborât pe uscat, l-au aflat pe copil dormind liniștit, sub o tufă de rugi. Plini de bucurie, l-au trezit șI l-au întrebat cum a ajuns acolo. Atunci el le-a spus că, atunci când a căzut în mare, a văzut o femeie frumoasă, în haine strălucitoare, care l-a luat de mână și i-a spus să nu-I fie frică. După ce l-a scos la uscat, s-a făcut nevăzută. Au înțeles cu toții că a fost Maica Domnului. Când a aflat împăratul Teodosie toate acestea, s-a hotărât să zidească drept mulțumire, o mănăstire în cinstea Maicii Domnului. Numele mănăstirii de “Vatopedu” vine tot de la această minune, căci “Vatopedu”, în traducere, înseamnă “copilul din tufe”. Maica Domnului este numai Iubire. Maica Domnului este singurul cuvânt care se pronunță cu o mare dulceață pe buze, izvorâtă din inimă. Maica Domnului a iubit și încă iubește mult România. Slăvită fie Maica Domnului, în cer și pe pământ!