Sistemul energetic românesc a fost scos la vânzare de stat în anul 2005. Nu întreg sistemul, ci doar partea profitabilă a acestuia: transportul şi distribuţia. Partea de producţie, încărcată de pierderi, a fost păstrată, desigur, de stat. De şase judeţe din Moldova – Bacău, Botoşani, Iaşi, Suceava, Vaslui şi Neamţ – a fost interesat concernul german E.ON Energie, care a preluat 24,6% din acţiuni pentru 31,4 milioane euro. Imediat, a majorat capitalul cu încă 68,6 milioane euro şi a ajuns la 51%, preluând astfel controlul. Astfel, cu 100 de milioane de euro E.ON a achiziţionat una dintre activităţile nu doar rentabile ale statului român, ci şi strategice. Reţelele erau bine puse la punct, acopereau majoritatea teritoriului, astfel că noii stăpâni nu aveau decât să le exploateze şi să facă profit. Legile româneşti îi favorizau şi îi favorizează în continuare, prin urmare se poate spune lesne că afacerea de aici nu le dă mare bătaie de cap. Nici măcar pentru investiţii.
În cei 10 ani de activitate, exploatarea sistemului s-a făcut după regula generală a companiilor străine în România: profit maxim cu investiţii minime – concentrarea activităţii, număr redus de oameni, prevederi contractuale în dezavantajul consumatorului, timp mare de remediere a avariilor şi deranjamente din ce în ce mai frecvente. La toate acestea se adaugă şi lehamitea tipic românească de a reclama şi a cere despăgubiri pentru daunele produse, indiferent de cât de mari şi cât de dese sunt acestea.
