CULTURÃ… Lumea contemporanã se defineste în toate domeniile sale prin progres. Ideea dominantã a acestuia este veche, prezenta sa fiind conturatã în timp de arheologul Gordon Childe pentru mii de ani în urmã. Progresãm mereu în îmbrãcãminte, hranã, transporturi, comunicare etc, toate devin de la an la an, aproape de la zi la zi, mai bune, mai perfectionate, de aceea uneori stãm pe gânduri dacã nu cumva o fortã misterioasã ne împinge prea repede înainte, dacã nu cumva descoperirile se înscriu într-o progresie geometricã. Existã, însã, un domeniu în care succesiunea timpului nu conteazã si care nu este corelat cu îmbunãtãtirile vietii de zi cu zi. Este vorba, bineînteles, de culturã, de literaturã, de artã în general. Anglia din jurul anului 1600 era întrutotul inferioarã Angliei de astãzi în ceea ce priveste înzestrarea tehnicã a societãtii, de la cãrutele de atunci s-a ajuns la supersonicele si rachetele de astãzi. Dar piesele lui Shakespeare, scrise atunci, sunt încã mult superioare în raport cu ceea ce se scrie astãzi. Deci, peste secole, Shakespeare rãmâne deasupra a ceea ce s-a realizat din punct de vedere al artei dramatice pânã astãzi. La fel, Rusia din secolul al XIX-lea, era inferioarã Rusiei de astãzi, dar romanele lui Dostoievski rãmân neîntrecute. La fel s-au petrecut lucrurile si în spatiul românesc. Indiferent de vicisitudinile istoriei, în momentele necesare au apãrut genii ca Dimitrie Cantemir, Nicolae Iorga, Mircea Eliade si, cel mai neîntrecut dintre toate acestea, dominant peste secole, Mihai Eminescu.
S-a nãscut în 1850, iar scurta sa existentã s-a terminat în 1889, calendaristic, de fapt Eminescu a existat cu adevãrat pânã în 1883, trãind plenar 33 ani, ca si Alexandru Macedon sau Iisus Hristos. Existenta sa a coincis cu un moment crucial din istoria poporului român, din istoria spiritualitãtii românesti. Istoria nu a fost blândã cu noi, românii, a trebuit sã înfruntãm nenumãrate nedreptãti pânã sã ne constituim formatiunile statale si pânã sã avem rãgaz deplin pentru cele sufletesti. Am reusit, totusi, oricât de greu ne-a fost sã constituim o culturã traditionalã, bazatã pe cronici si pe cãrti bisericesti, dar mai ales pe o extraordinarã creatie popularã oralã. Secolul XX a adus, însã, intrarea în modernitate, în consonantã cu valorile europene. Cu o rapiditate specificã spiritului cãutãtor si arzãtor chiar al neamului nsotru, am accesat valorile europene din Occident, ni le-am însusit si partial le-am adaptat spiritului nostru. A apãrut, însã, o rupturã între procupãrile spirituale anterioare si necesitatea integrãrii în spiritul vremii. Aici întâlnim intuitia extraordinarã a lui Eminescu, cel care ia în consideratie existenta celor douã culturi, cea traditionalã si cea modernã, cu largi reverberatii în statutul social al românilor, pe de o parte, tãrãnimea, o parte a creierului si a vechii boierimi, cu totii purtãtori ai culturii traditionale si tineretul scolit la Paris, în special, dornic sã rupã etapele, adicã sã progreseze cât se poate de repede. Prin creatia sa, în primul rând, Eminescu reuseste sã punã în valoare tot ce era mai de seamã în cele douã tipuri culturale ale natiunii. Mai întâi remarcãm acea cãutare a rãdãcinilor spiritualitãtii noastre proprii pânã în zona atât de greu accesibilã a ceea ce s-ar mai fi pãstrat de la strãmosii geto-daci. În creatia sa dramaticã, mai putin cunoscutã, dar mai ales în poemele ample si în scrisori, Eminescu va cãuta tocmai aceste rãdãcini si va reusi prin intuitia sa genialã sã le punã în valaore, sã creeze artistic o lume mitologicã a strãmosilor. El este ceea ce numim acum un „dacist”, adicã partizan al pãstrãrii caracterului autohton în raport cu influenta romanã. De altfel, mai aproape de noi apare obsesia anului 1400, adicã vremea lui Alexandru cel Bun, ca un tãrâm de aur al trecutului Moldovei. Dar Eminescu este, totodatã, un poet al timpului sãu, ancorat în realitãtile culturale si sociale, cu o deschidere enormã cãtre culturile universale, în primul rând fatã de cultura germanã si, prin intermediul acesteia, cãtre cultura indianã. Între altele, a trecut si la alcãtuirea unei gramatici a limbii sanscrite, ceea ce era uimitor pentru un român din secolul al XIX-lea.
„În cele 11 luni de revizorat în judetele Iasi si Vaslui, Eminescu a reusit sã viziteze 200 de scoli”
Valoarea artisticã a creatiei sale rãmâne neîntrecutã, desi urmasii sãi au abordat mai multe stiluri literare moderne, fãrã sã atingã, însã, profunzimea eminescianã a descifrãrii celor mai profunde trãiri umane sau sã se apropie de frumusetea metaforelor sau a altor figuri de stil pe care le întâlnim în orice vers eminescian. Cunoscut, în primul rând, ca poet, Eminescu a fost, însã, o personalitate întrutotul complexã. Afarã de preocupãrile literare, le remarcãm pe cele de ordin istoric si, mai ales, pe cele de ordin social. În momente deosebite, cum a fost cel al cedãrii sudului Basarabiei cãtre Rusia în 1878, Eminescu ne uimeste prin eruditia sa istoricã prin care sustine drepturile României în zonã. La fel, când se discutã despre revolutia de la 1848, dar mai ales când se pune problema românilor din Transilvania si a politicilor de deznationalizare la care erau supusi. Eminescu nu s-a mãrginit sã fie un teoretician, ci a actionat practic pe plan politic, fiind unul dintre ideologii Partidului Conservator, formatiune politicã, propunându-si un echilibru între dezvoltare si traditie. Articolele sale publicate în „Timpul” sunt, uneori, de o actualitate stingentã. Rãmânem uimiti de derapajele morale ale unor politicieni de atunci, foarte asemãnãtoare cu cele ale politicienilor de astãzi. Dacã Ion Luca Caragiale si-a satirizat contemporanii, Eminescu a mers mai departe, cãutând rãdãcinile nefaste ale acestor atitudini. Dovedeste, totodatã, deosebite calitãti în ceea ce numim acum economie politicã, analizând rolul capitalurilor strãine în România, bogãtia celor veniti din altã parte în detrimentul românilor. Mai presus, însã, de scriitorul si omul de culturã Mihai Eminescu se impune imaginea sa ca model moral. În cei 33 ani de viatã adevãratã, Eminescu a realizat enorm atât în domeniul spiritual, cât si în activitãti cotidiene, spre exemplu ca revizor scolar, numit în aceastã functie ca un fel de sprijin material de cãtre Titu Maiorescu, si-a luat foarte în serios rolul. În cele 11 luni de revizorat în judetele Iasi si Vaslui, a reusit sã viziteze 200 de scoli, în timp ce Caragiale, numit si el într-o astfel de functie, venea o datã pe lunã de la Bucuresti, ca sã-si încaseze salariul. Eminescu nu s-a dezis de doctrina conservatoare, desi existau si pe atunci traseisti între cele douã partide, Conservator si Liberal. Dar cea mai importantã trãsãturã a modelului uman Eminescu rãmâne atasamentul absolut fatã de culturã, fatã de creatie si contributia sa la formarea si consolidarea ideii nationale românesti. Fãrã îndoialã, atasamentul sãu national a stârnit ura deschisã sau subtilã a tuturor celor deranjati de afirmarea nationalã a românilor. În 1948, când vin la putere comunistii, cei mai multi dintre conducãtorii lor nefiind români, Eminescu este scos practic din circuitul cultural. În manualele scolare rãmân numai poezii ca „La mijloc de codru des”, restul este cenzurat de-a valma. Este meritul lui George Cãlinescu, cel care din poemul „Împãrat si proletar” a extras opt strofe care, scoase din context, adicã din poemul care reflecta conceptii budiste pãreau a exprima idei socialiste convenabile Guvernului. În felul acesta, Eminescu a putut fi, din nou, publicat. Bineînteles, tot cenzurat, adicã s-au publicat numai poeziile, nu si opera politicã. Poezia „Doina”, spre exemplu, a rãmas mult timp interzisã pânã a fost recitatã prima oarã la Vaslui de Ion Caramitru. Dupã 1989, o serie de tineri fãrã prea multã scoalã, dar considerându-se mari europeni, împreunã cu mai vechi antiromâni, l-au atacat din nou pe Eminescu, încercând sã-l elimine din viata noastrã culturalã. Pãrerile lor au fost grupate într-un numãr din revista „Dilema” si într-o celebrã emisiune la televiziune. Reactia generalã a fost foarte durã, spre cinstea poporului român, care a respins în bloc aberatiile respective. Din pãcate, si acum se lucreazã împotriva lui Eminescu în mod mai subtil, nu mai este atacat, dar este tot mai mult ignorat, nepublicat si exclus treptat de la manifestãrile literare. Oricum, însã, spiritul eminescian nu va putea fi înfrânt decât o datã cu înfrângerea natiunii române.
Dan RAVARU
