La 87 de ani, Constantin Dogaru, din Câmpuri, deţine nefericitul statut de cel mai în vârstă ucigaş din Vrancea. Tot el este ve-teranul deţinuţilor ce îşi ispăşesc pedeapsa la Penitenciarul Focşani. În anul 2005, bărbatul a fost condamnat la 16 ani de închisoare după ce şi-a omorât ginerele cu o lovitură de cuţit. Totul s-a petrecut în Joia mare a Paştelui respectiv. De atunci au trecut şapte ani. Pe primul petrecut după gratii, nea Dogaru l-a dus, zice, plângând, apăsat de sentimentul vinovăţiei. Iar ceilalţi ani i-au aşezat existenţa în tiparul strict al regulilor puşcăriei, ce nu şi l-a închipuit posibil nici în cele mai negre clipe ale existenţei sale. Până la urmă s-a obişnuit. Atât de tare încât nu ştie dacă îşi mai doreşte libertatea. Este bolnav. Şi uneori, mintea îi joacă feste… Greu îşi mai aminteşte câţi copii are. Susţine că ultima dintre cele patru neveste, care este de fapt vie, i-a murit… Tot ce ştie cu certitudine este că „tre să-mi fac pedeapsa. Că am omorât un om cu mâinile mele… Am fost un prost“. Zilele trecute, înainte de a fi dus la spital la Târgu Ocna, omul a dorit să-şi spună, lumii, povestea.
Uneori, oamenii se simt extrem de vinovaţi din motive neântemeiate. Supravieţuitorii accidentelor grave, părinţii, fraţii, prietenii celor care se sinucid sau copiii cuplurilor ce divorţează sunt doar câteva exemple. Iar dacă în asemenea cazuri ei ajung, cu timpul, fie să înţeleagă că nu sunt răspunzători pentru evenimentele imprevizibile sau pentru comportamentul altora, fie să-şi asume responsabilitatea şi să caute iertare de la cei pe care i-au rănit, este greu de imaginat cam cum se poate împăca cu sine cel care a ucis cu mâna lui, un om… În ultimii şapte ani din cei 87 pe care-i are astăzi, Constantin Dogaru, încarcerat pentru omor calificat, a tot încercat să-şi ostoiască frământările sufleteşti. Să obţină iertarea pentru grozăvia săvârşită… Să-şi regăsească liniştea şi mai ales, să obţină clemenţa instanţei divine în faţa căreia, nu peste foarte multă vreme, va compărea. Chiar dacă în ultimul timp mintea îi joacă feste, uitând oameni şi fragmente din propria viaţă, nea Dogaru nu poate uita momentul în care mâna sa care strângea cuţitul a izbit în trupul lui Costel Mihăeş, ginerele lui şi tatăl micuţului său nepoţel. „L-am omorât. A sărit la mine la bătaie şi m-am apărat… O bătea mereu şi pe fiică-mea, o bătea rău şi când a sărit şi la mine am dat şi eu. Dar eu am fost prostul. El avea numai 27 de ani. Trebuia să stau liniştit… Îmi dădea câţiva pumni şi nu ajungeam aici… Era înainte de Paşti, nu mai ştiu în ce an. Am ajuns la puşcărie. Şi un an de zile am tot plâns după el (după ginere –n.r.) şi eu şi fiică-mea, şi de câte ori îmi aduc aminte plâng… Nu ştiu cât mai stau în penitenciar. Cât o vrea Dumnezeu… Trebuie să-mi fac pedeapsa. Că am omorât un om, cu mâinile mele l-am omorât…“, spune nea Dogaru.
Suferind de o boală gravă, bătrânul aştepta zilele trecute, spălat şi îmbrăcat curat, să fie dus, pentru un consult, la spitalul de la Târgu Ocna. Cu toate că i s-a spus, nu ştia nici unde, nici de ce pleacă. „Plec în excursie“, zice, zâmbind şugubăţ. „Nu-s bolnav, n-am nimic. Doar că acum, nu prea ştiu, aşa… ce-i cu mine…“.
Bătrâneţe după gratii
Pe parcursul timpului, nea Dogaru şi-a închis remuşcările în suflet şi a încercat să se adapteze vieţii de după gratii. O viaţă austeră, cu totul alta decât cea pe care o trăise liber, 80 de ani… A găsit calea spre echilibru în relaţiile cu colegii de celulă şi atâta regret are, că nu mai munceşte. Zice că-i este dor să lege via, să sape, să prăşească… „Aici sunt mai ceva ca-n staţiune. Dar şi în staţiune stai o perioadă şi după aia te întorci acasă şi îţi vezi de treabă. Eu le-am zis aici, de la bun început, să mă trimită la muncă da’ nu m-au lăsat, au zis că-s bătrân… Aşa că toată ziua nu fac decât să urmez programul. Mă trezesc, mă spăl, mă duc la masă şi după aia mă uit la televizor sau vorbesc cu băieţii, mă mai duc la capelă şi vorbesc cu preotul…“, zice. Mişcările-i sunt încete. Picioarele nesigure. Umerii apăsaţi. De bătrâneţe sau de povara crimei făptuite… Şi dacă l-am fi întâlnit oriunde altundeva în afara penitenciarului, l-am fi privit probabil cu îngăduinţa şi respectul datorate seniorilor… Despre viaţa lui trăită în afară îşi aminteşte cu plăcere, dar despre ea povesteşte ca şi cum ar fi a altuia. Poate şi pentru că în ultimii şapte ani petrecuţi în celulă, orice obicei anterior condamnării, orice dorinţe sau nevoi posibile de înfăptuit în libertate, au capi-tulat în faţa rutinei, spaţiului limitat şi regulilor stricte de penitenciar. O singură dorinţă i-a mai rămas, să fie sănătos. Doar astfel mai poate spera că peste trei ani, atunci când va avea 90 de ani, va fi eliberat condiţionat şi se va întoarce acasă. Boala de care suferă, însă, nu prea iartă…
„Mi-au plăcut femeile!“…
…zice nea Dogaru, invitat la aduceri aminte. „Dacă-s frumoase, ce să fac… Patru neveste am avut. Prima de-am luat-o era profesoară, cu ea am avut un băiat. A găsit altul şi s-a dus… cică eu n-aveam studii. Am luat alta. Asta era educatoare tot acolo, în Câmpuri. A stat vreo doi ani şi a plecat şi asta… N-am putut suporta să-şi bată joc de băiatul meu. Se purta tare urât cu el… A treia am luat-o că n-aveam cu cine face treabă pe acolo. Am luat-o aşa, clandestin, nu cu acte, dar a plecat şi asta. Era cam leneşă şi o cam puneam eu la punct. Pe cea dintâi am iubit-o cel mai tare. Era cea mai frumoasă din toată comuna, Cornelia o chema. Ultima am ales-o să fie urâtă şi mai proastă, ca să nu mai plece, şi cu ea am avut fete. Dar cred că a murit când am fost adus eu la puşcărie“, crede nea Dogaru. De vizitat, e vizitat la închisoare doar de fata căreia i-a ucis soţul. Anul trecut a venit să-l vadă în luna octombrie, iar anul acesta, la începutul lunii iulie. În schimb, de câte opt ori pe lună vorbeşte cu familia sa la telefon. „Îmi mai scriu vecinii“, zice nea Dogaru. „Că eu am fost zidar, 100 de case am construit acolo în Cîmpuri şi mă ştie lumea. Îmi scrie şi o vecină, i-a murit soţul şi zice că mă aşteaptă pe mine. Are un nume aşa, minunat… Valerica îi zice. Nu mai fac nuntă că râde lumea de mine. Şi nici aici n-o chem aici că ar zice lumea că-i nebună…“, râde nea Dogaru. Nu ştii dacă glumeşte sau vorbeşte serios. Nu ştii nici cât adevăr conţin vorbele sale. Chiar dacă gura râde, privirea îi rămâne înnegurată. Şi te gândeşti că poate, în actuala lui existenţă îşi construieşte vise aşa cum pe vremuri clădea, pentru consătenii lui, case…
„Ceilalţi deţinuţi sunt mai bătrâni ca mine“
La 87 de ani, nea Dogaru zice că „aici, în puşcărie, ceilalţi deţinuţi deşi nu au atâţia ani, sunt mai bătrâni ca mine! Nu ştiu să zic de ce, dar aşa am văzut eu. Ne mai uităm la televizor şi câteodată mie îmi mai vine să glumesc, să chiui, ei nimic. Nu prea au, aşa, viaţă-n ei“, crede octogenarul. Oricâte încercări i-a oferit viaţa, niciodată n-a capi-tulat. Dar nici nu i-a trecut vreodată prin minte că va ajunge să făptuiască o crimă. Nici măcar pe front n-a luat vreo viaţă şi a crezut mereu că sfârşitul îl va prinde pe perna lui de acasă. N-a fost să fie. În apusul vieţii, trebuie să plătească pentru făptuirea celui mai greu dintre păcate: crima. Şi, chiar dacă va ajunge sau nu vreodată înapoi, acasă, ştie că prin lumea lui va fi mereu „cel care a ucis“. Purtătorul unui stigmat îngrozitor de care, de la înălţimea vârstei sale, lui nea Dogaru nu se ştie dacă sau cât de mult îi mai pasă…
Despre crima din Câmpuri, de acum 7 ani
Crima făptuită de nea Dogaru a zguduit, la vremea respectivă, comunitatea din Câmpuri şi nu numai, mai ales că totul s-a petrecut în Joia Mare. Multora li s-a părut incredibil că un octogenar a putut să aibă o asemenea putere şi viteză de reacţie să ucidă dintr-o lovitură, un tânăr de 27 de ani. Mai mult, chiar dacă se ştia prin comună despre scandalurile şi violenţele iscate de Costel Mihăeş în ograda socrului, nimeni nu se aştepta să se ajungă la crimă. Iată cum a fost relatată, la vremea respectivă, în paginile coti-dianului nostru, nenorocirea:
Gelozie. Scandaluri şi bătăi. O lovitură de cuţit în gît. Ţipete… moarte. Astfel pot fi descrişi, în cîteva cuvinte, anii de căsnicie a doi tineri din Cîmpuri, perioadă încheiată, în Joia Mare a anului 2005, cu o crimă. Costel Mihăeş o suspecta pe soţia sa Luminiţa că îl înşală, motiv pentru care i-a aplicat nenumărate bătăi. „Totul a început în urmă cu un an, cînd, sprijinită financiar de tatăl meu, mi-am deschis un magazin în comună. Soţul nu a fost de acord. De atunci, între noi au început să apară ten-siuni, el devenind violent atît verbal, cît şi fizic. Ultima bătaie zdravănă am luat-o de Bobotează, cînd am avut şi ochii umflaţi. Toată lumea prin sat ştie asta. El era foarte gelos pe mine pentru că, în calitatea mea de vînzătoare la magazin, trebuia şi chiar vorbeam cu diverse persoane. Atunci i-am spus că mai stau cu el doar pentru că avem un copil de 5 ani împreună. Sâmbăta trecută m-a luat de păr şi m-a aruncat prin casă, noi locuind în aceeaşi gospodărie cu părinţii mei. L-am strigat pe tata, care a venit şi m-a scăpat. Atunci, tata i-a spus să-şi ia hainele şi să nu mai calce pe la noi prin ogradă niciodată. Tata l-a ameninţat, şi a fost auzit de multă lume cînd a zis: «Dacă te mai prind la magazin sau la mine în casă, eu te omor» “, povestea, în anul 2005, Luminiţa. La nici o săptămînă de la ameninţare, Constantin Dogaru i-a luat viaţa lui Costel. Ironie a sorţii, ginerele bătrînului şi-a dat sufletul în braţele celei pe care o acuza că-i este infidelă, soţia sa Luminiţa. „ Costel a venit pe la magazin împreună cu mai mulţi băieţi. Au luat de au băut nişte bere, pentru ca apoi să-l vadă acolo şi pe un individ pe care-l bănuia că avea relaţii cu mine. Le-a zis tuturor să plece. La scurt timp a plecat şi el, dar s-a întors cu soacra mea şi cu băieţelul nostru. Mi-a zis: «hai să stăm de vorbă, să ne împăcăm, pentru că cel care suferă este copilul». Am discutat, dar nu am ajuns la nici o înţelegere. Cînd ne pregăteam să plecăm de la magazin, ne-am trezit cu tatăl meu. Eu eram în faţă cu băieţelul în braţe, soacra era în spate, iar soţul în spatele ei. Tata a vrut să-l lovească pe Costel cu un par, dar a lovit-o pe soacră. Imediat, Costel i-a dat un pumn tatălui meu. Am început să strig, lumea chiar a vrut să-i despartă dar în învălmăşeala aia, tata a scos un cuţit şi l-a înţepat pe soţul meu în gît, chiar după ureche. Soţul mi-a murit în braţe. Apoi a venit Poliţia şi Procuratura. Băiatul meu a rămas fără tată… “, spunea, plângând, văduva Mihăeş.
www.monitorulvn.ro
