Poate că îngeraşul său păzitor a adormit o clipă. Poate că, pentru un moment, steluţa lui norocoasă a plecat să strălucească deasupra altui copilaş. Ori, cine ştie, poate că instanţa divină a dat pur şi simplu un verdict destinat altcuiva, şi cuibărit în trupuşorul lui Daniel dintr-o… regretabilă eroare a sorţii: bolnav de cancer. La doar trei ani, un băieţel din Gugeşti a trebuit să înveţe ce înseamnă durerea, suferinţa. Să facă faţă seriilor de citostatice. Şi, de parcă n-ar fi fost destul, să simtă cum în existenţa lui îşi face loc întunericul. Sărăcia. Foamea. Singurătatea…
Ar vrea să se joace afară, cu copiii ale căror glasuri pătrund, uneori, până în odăiţa lui. Ar vrea să meargă la grădiniţă, un loc pe care până acum l-a experimentat doar în spitalul unde se duce periodic. Ar vrea ca într-o noapte, când el doarme, să vină Bau –Bau-ul copilăriei, să-i ia şi să-i ducă departe toate injecţiile şi pastilele şi chi-nul şi durerile. Şi mai ales spaima pe care o simte când totul în faţa lui se face negru. De o vreme încoace, Daniel… nu mai prea vede… Unul din ochişori i-a fost atins de cancer. Uneori se loveşte de mobile. Alteori nu nimereşte jucăria pe care vrea s-o ia. „Mami, nu văd! Nu mai văd, mami!“, strigă atunci, disperat, rupându-i sufletul femeii care i-a dat viaţă. Şi lacrimi curate, de copil îngrozit, curg din celălalt ochişor, inocent şi negru ca o prevestire a nenorocirii ce s-a abătut asupra lui, fără de veste…
Totul a început anul acesta, în mai. Daniel nu împlinise încă trei anişori şi era singura bucurie a părinţilor săi. Un băieţel sănătos, plin de viaţă, năzbâtios, pentru care lumea se dorea permanent descoperită prin veşnicele „de ce“-uri copilăreşti. „La un moment dat i-a apărut o umflătură băiatului, la tâmplă. Doctorii de la Spitalul Judeţean mi-au spus că are oreion. Numai că după tratament nu s-a făcut bine…Lui Daniel i s-a strâmbat guriţa. Ne-am întors la spital“, spune mama micuţului, Simona. Au fost trimişi la Spitalul „Budimex“, apoi la Spitalul de Chirurgie Buc-Maxilo-Facială, apoi la Institutul Oncologic Fundeni. A urmat biopsia. Şi diagnosticul: cancer. Sarcom de glandă parotidă dreapta. Şi lumea …s-a prăbuşit.
Cruce nedreaptă pe umeri de copil
Simona Drăgoi şi soţul său au acceptat cu greu realitatea. Mai întâi au refuzat să creadă. Apoi s-au întrebat de ce tocmai puiului lor… Apoi s-au revoltat, au plâns, s-au zbuciumat. Iar când le-au secat lacri-mile, au pornit în lupta pe viaţă şi pe moarte cu boala fiului lor. „În iulie am pri-mit diagnosticul. Acum urmează să facem a şasea serie de citostatice. Doctorii ne dau speranţe. Mai întâi tumora s-a extins la ochişor. Acum, ne-au spus că au stabilizat-o şi că dacă totul merge bine, îl vor opera pe Daniel şi se poate face bine… Dar ne descurcăm tot mai greu… De ce nu mi s-a întâmplat mie, Doamne…“, plânge sărmana.
I se rupe inima de chinul micuţului ei. A asistat neputincioasă la toate transformările trupşorului chinuit de cancer. A suferit pentru fiecare fir de păr care i-a căzut, pentru fiecare muşchi deformat care i-a strâmbat feţişoara… Iar când lumina s-a stins în ochişorul lui drept, a murit şi o parte din sufletul ei… Totuşi, „am zis că nu ne putem da bătuţi! E nedrept ce i se întâmplă băiatului meu şi nici nu pot să mă gândesc că nu vom reuşi! Fiindcă nu avem bani, am învăţat să fac eu injecţii. În fiecare zi îi fac Neupogenul, am învăţat să măsor doza şi să fac injecţia, altfel trebuia să plătim şi pentru asta. Am învăţat să citesc ana-lizele şi să cunosc semnele care ne pot îngrijora“, spune femeia. Şi a mai învăţat, Simona, că lacri-mile, atunci când se ivesc din durerea inimii sale de mamă, trebuie vărsate doar în suflet. Altfel, n-ar face decât să-l sperie pe sărmanul băieţel căruia, cu mânuţe mici, îi place atât de mult să-i mângâie obrajii…
Situaţie imposibilă
Odată cu boala ce i s-a cuibărit în trup, Daniel a făcut cunoştinţă cu încă o formă de cancer: sărăcia. În doar câteva luni de la debutul bolii, bieţii săi părinţi nu au mai putut răspunde dorinţelor sale şi încet, încet, nici măcar nevoilor stringente. Simona, de 33 de ani, care până la a i se îmbolnăvi băieţelul lucra într-o fabrică de confecţii, s-a trezit dată afară. „Am înţeles patronul, lipseam mult că mergeam cu Daniel la spital şi doctorul nu-mi dădea întotdeauna concediu me-dical. Şi aşa am rămas fără un salariu. Nu era mare, dar din el mâncam. Acum, doar soţul meu lucrează“, spune. Bărbatul ia 700 de lei lunar. Din banii ăştia plătesc rata la bancă şi abonamentul lui de transport, fiindcă zilnic, face naveta. „Ne este imposibil să ne mai descurcăm… Nu ne rămâne practic niciun ban. Acum doi ani ne-am împrumutat la bancă să ne facem şi noi aici, în casa părintească, o cămăruţă şi o bucătărie să trăim omeneşte… Doamne, dacă am fi ştiut că ni se îmbolnăveşte băiatul, n-am mai fi făcut rate… Acum, credeţi-mă, sunt împrumutată la tot satul…“, plânge, deznădăjduită, Simona.
Locuieşte, împreună cu soţul şi băieţelul său, în casa părintească. O locuinţă desprinsă parcă din basmele cu pitici, în care stau şi mama, şi bunica sa de 99 de ani. Amândouă cu bolile şi nevoile lor. Iar Simona, la rândul său, bolnavă de tiroidă, şi-a amânat ope-raţia pe care ar fi trebuit s-o facă la Institutul Parhon şi a direcţionat tot ce are spre micul Daniel.
Fără mâncare, fără lemne, fără hăinuţe
În fiecare săptămână, lui Daniel trebuie să i se facă analizele, lucru care costă de fiecare dată, 17 lei. În fiecare zi, copilul trebuie să aibă picăturile de pus în ochi iar din fructe şi legume, să-şi ia vitaminele. În fiecare zi sărăcuţul îşi spune dorinţele mamei şi tot în fiecare zi, aceasta îl amăgeşte că i le va îndeplini mâine… mereu mâine… „Am ajuns să nu am mâncare, să nu avem suficiente lemne pentru iarna care stă să vină… Noi mâncăm ce mâncăm dar copilul nu are voie orice… Trebuie să-i fac totul fără prăjeală, fără grăsimi… trebuie să mănânce legume, fructe multe… Dar nu avem bani… Mă gîndesc că iar trebuie să mergem la spital şi acolo îi trebuie pamperşi… Cu ce să îi cumpăr? Doamne, preferam să fiu eu în locul lui! Daniel trebuie să trăiască!“, îşi strigă dispe-rarea, sărmana.
Aşezat pe pat, Daniel îşi asculta mama, simţindu-i supărarea. Cu mînuţe tremurătoare, îşi strângea la piept jucăria preferată: unul din renii lui Moş Crăciun. E una din jucăriile care încearcă să-i îndulcească băieţelului suferinţa şi care-i veghează în fiecare noapte somnul. Au fost primite din partea unei fundaţii acolo, în spitalul din Bucureşti. Tot acolo, Daniel a învăţat, la grădiniţa unităţii spitaliceşti, să deseneze şi să asculte poveşti citite de oamenii mari din cărţi frumos co-lorate. Alături de alţi copii loviţi de cancer, băieţelul din Gugeşti a avut puterea să zâmbească, văzând că viaţa înseamnă şi veselie, culoare, bucurie. Acolo, între zidurile copilăriei condamnate la suferinţă, alături de ceilalţi şi împreună cu mama lui, au redescoperit speranţa!
Solidaritate pentru un băieţel
Medicii fac tot ce ţine de ei pentru ca Daniel să învingă boala… Haideţi să-l ajutăm şi noi să suporte mai uşor această luptă! Cine doreşte să-i dăruiască orice i-ar face suferinţa mai uşoară, se poate adresa redacţiei noastre. Sau direct părinţilor săi, la numerele de telefon 0237.250241 sau 0767.997509.
Totodată, orice om care nu se rezumă la a spune doar „Doamne fereşte!“ după ce a aflat povestea lui Daniel, orice om care înţelege sufe-rinţa acestui băieţel poate depune bani în contul deschis de mama lui la Banca Transilvania: RO83BTRL04001201247481XX. Daniel merită o minune. Iar minunea se poate împlini doar prin noi!
monitorulvn.ro
