DÃRUIRE Gena Camelia Bãdãrãu este profesor de Psihopedagogie de 15 ani la Centrul Scolar pentru Educatie Incluzivã „Constantin Pufan” si de opt ani director al unitãtii de învãtãmânt. Dacã sunt dascãli care predau în învãtãmântul de masã si care se declarã de multe ori depãsiti de situatie, sã lucrezi cu niste copii care nu au fost înzestrati cu darul auzului si nu au grai este mult mai dificil. Atât de dificil încât, de multe ori, cadrele didactice care au ajuns sã predea la aceste scoli speciale au ales calea usoarã si au renuntat la demersul lor de a-i ajuta pe elevi, dând bir cu fugitii. Nu este si cazul Genei Bãdãrãu care si-a fãcut un mod de viatã din sprijinirea persoanelor surdo-mute.
Pentru cã nimeni nu poate spune o poveste mai frumos si mai obiectiv decât personajele implicate în mod direct în actiune, în urmãtoarele rânduri o vom lãsa pe Gena Camelia Bãdãrãu sã ne povesteascã despre ce înseamnã sã lucrezi cu elevii surdo-muti dar si despre satisfactiile pe care o astfel de profesie ti le oferã. „Am decis sã vin la aceastã scoalã deoarece, fiind absolventã a Facultãtii de Psihologie specializarea Pedagogie, singura sansã era învãtãmântul special, din moment ce atunci nu erau alte posturi, cum ar fi cele de consilier scolar. Începutul a fost mai greu. Asa cum bine se stie, în facultate nu se predau cursuri de limbaj mimico-gestual. Într-adevãr se fac cursuri de psihopedagogie specialã, se învatã despre toate deficientele din acest spectru, dar faptul cã nu se tin cursuri de limbaj mimico-gestual mi-a îngreunat activitatea la început. Am venit pe 1 septembrie si pânã la începutul anului scolar când au venit elevii, pe 15 septembrie, a fost o perioadã de familiarizare mai mult cu colegii si cadrele didactice. Timp de o sãptãmânã am fost repartizatã pe o catedrã de limba românã fiind dirigintã la o clasã de-a VIII-a. Elevii erau cât de cât demutizati, ne puteam întelege. Apoi, pentru cã a trebuit fãcutã o schimbare, am fost repartizatã la clasa întâi, am intrat în contact cu gâdilicii, copii veniti preponderent din familii de auditori. Erau mici, abia îi vedeam pe dupã bancã, tot timpul aveau o privire care cerea ajutor, tot timpul cu mâinile întinse dupã mine din dorinta de a-i apãra, de a-i întelege. Am comunicat greu la început, nu cunosteam nici eu nici ei limbajul mimico-gestual, era un singur copil venit de la grãdinita din Fãlticeni, dar semnele difereau. Am început sã învãtãm împreunã, cu ajutorul colegilor mei am învãtat primele semne. Initial i-am învãtat culorile, nevoile de bazã – cum sã se cearã în pauzã, la masã. Totul era bine si frumos dacã în timpul orei reuseam sã stabilim un climat, pauza era marea problemã. Ei ieseau, comunicau cu ceilalti copii mai mari. Era un tipãt continuu pe hol, asa îsi manifestau bucuria, asa îsi manifestau tristetea si nevoile, iar eu, atât cât îi puteam întelege la momentul acela, îi ajutam. Problema era dupã ce plecam acasã. Când fãceam un remember al zilei îmi descopeream neputinta de a comunica foarte bine cu ei, era acel sentiment de întristare, de milã, nu milã fatã de deficienta lor, ci compasiune, faptul cã as fi vrut sã fac mai mult, lucru care nu se poate chiar din primul moment.”, a povestit Gena Camelia Bãdãrãu.
„Plângeam sãnãtos o orã, douã”
„Ajungeam acasã, plângeam sãnãtos o orã, douã, si îmi promiteam cã de a doua zi nu voi mai merge, pentru cã nu sunt destul de bunã pentru ei, pentru cã nu pot sã îi înteleg asa cum ar trebui. Mã linisteam, dormeam o orã, dupã care începeam sã-mi pregãtesc activitatea de a doua zi. Îmi pregãteam orele de limba românã, de scriere, de matematicã, de abilitãti. În mod deosebit mã pregãteam pentru orele de terapii specifice de compensare. Acestea sunt practic orele de demutizare, orele în care copilul învatã sã emitã fiecare sunet. În fiecare searã mã asezam în fata oglinzii, verificam pozitia limbii, a buzelor, analizam punctul de vibratie a fiecãrui sunet, ca a doua zi sã fiu pregãtitã pentru a le explica copiilor ce trebuie sã facã, bineînteles cu mine alãturi, eu fiind modelul. Cu fiecare elev în parte mã asezam din nou în fata oglinzii, o mânã a copilului era pe pieptul meu, cealaltã pe pieptul lui. Cu rãbdare si mult calm reuseam sã avem rezultate. Cel mai dificil a fost cu acesti elevi de clasa întâi. Stiau vinerea cã urmeazã weekendul si cã nu voi mai veni. În acele momente îsi aminteau de mama. Încercam sã le explic cã o sã vinã mama, dar cã are putinã treabã, dupã ce reuseam sã consolez un copil, observam cã mai sunt doi care plâng. Asa mã prindea ora douã, trei în scoalã, desi terminam orele la 11. Trebuia sã le promit cã voi veni sâmbãta si duminica sã îi scot în parc, lucru pe care îl si fãceam.”, a adãugat Gena Bãdãrãu.
„Când mi-au spus <<mama>>, am stiut cã sunt la locul potrivit”
„Primele sãptãmâni au fost grele pentru cã nu stiam dacã efortul depus va avea rezultate, pentru noi, oamenii auditori si vorbitori este usor, dar pentru ei este greu, nu stiam la ce sã mã astept. Surpriza mea a fost mare, neasteptatã, o bucurie imensã care nu poate fi descrisã în cuvinte. Primul cuvânt pe care l-au învãtat a fost <<mama>>, mai întâi pe silabe, apoi tot cuvântul. Pe perioada clasei întâi m-au strigat mama. Am stiut atunci cã pot într-adevãr sã fac ceva pentru ei, am stiut cã sunt la locul potrivit. Ulterior au început sã-mi zicã <<doamna>>. Abia în clasa a doua, când au învãtat grupurile de litere ghe, ghi, ce etc. mi-au zis <<doamna Gena>>. La noi materialul didactic nu lipseste. De exemplu, când le-am predat primul cuvânt, „ou”, ei vãzuserã si mâncaserã mii de ouã pânã atunci, dar cuvântul în sine nu avea reprezentare si veneam cu oul la scoalã si îl arãtam. Tot ceea ce putea fi prezentat si adus ca material natural, aduceam. Cam asa se întâmplã lucrurile la noi. Folosim comunicarea totalã, însemnând limbaj mimico-gestual, limbaj dactil si comunicare verbalã. Vorbim copiilor pentru ca ei sã învete sã citeascã pe buze dar îi ajutãm si cu dactilemele sau chiar cu semnul cuvântului. Facem orice sã îi încurajãm sã comunice. O elevã de clasa a VIII-a m-a întrebat dacã am vãzut o telenovelã. I-am spus cã nu mã uit, dar pentru a-i stimula spre comunicare am început sã urmãresc si telenovele si alte stiri si reportaje de care erau în general elevii interesati si am avut rezultate bune. Deseori primim vizite de la fosti elevi cu care stãm si depãnãm amintiri cu drag. Suntem ca o mare familie, atât eu cât si colegii mei suntem pentru ei si mamã si tatã pentru cã stau la noi nouã luni pe an. Împãrtãsesc cu noi toate trãirile, nemultumirile, bucuriile, dacã elevii din învãtãmântul de masã merg acasã si povestesc pãrintilor, ei ne povestesc nouã. Nu mã vãd în altã parte, simt cã ceea ce fac foloseste cu adevãrat cuiva. Munca tuturor colegilor mei din învãtãmânt este importantã, si noi la rândul nostru suntem contributia altor oameni si am ajuns ce am ajuns datoritã lor, a educatoarelor, învãtãtorilor si profesorilor, dar si acesti copii meritã sansa de a fi cât mai buni, sã înteleagã mãcar aproape la fel de bine ca noi tot ce se întâmplã.”, a încheiat Gena Camelia Bãdãrãu.
