M-am crezut un munte, dar ploaia m-a învãtat cã sunt de nisip

Coltul unui rugãtor

Purtam cuvintele astea cu mine si-mi tot spuneam cã atunci când o sã plouã, o sã le transform în ceva viu, pentru cã tare iubesc ploaia. Ploaia si florile roz. Am crezut cã a venit vremea sã renunt la ele. Dar nu pot. Si, în dimineata asta, m-am trezit cu amândouã înaintea ochilor. Ploaia de dincolo de geam toca bucãti din mine, iar pe Facebook mã asteptau florile roz si douã cugetãri „Iar atunci când esti alãturi de cei pe care îi iubesti este fericire” – Walt Whitman (poet si eseist american) si „Am învãtat cã a fi cu cei care îmi plac este suficient”. Douã motive, ca viata sã mi se parã frumoasã. De un timp, eu sunt un fel de combinatie, între potopul de apã ce curge sã spele clipele durute, si bãltile de sânge ce le port în mine pe sub piele, pe sub inimã, pe sub ciorapii ce-mi ascund picioarele, pe sub hainele ce mã ascund pe mine, cea adevãratã, de lumea care vrea sã muste din ce mi-a mai rãmas necãlcat în picioare si nestrivit, de judecata celor care vãd doar ce vor sã vadã. Un balansoar al existentei mã ademeneste sã-l ating. Pun un picior si pãsesc peste el, ca în copilãrie. Se opreste o clipã din mers durerea ce curge în mine. Nu-i mai simt curgerea zãnaticã prin vene. Rup rugul pe care singurã mi l-am desenat pe toate foile albe pe care le-am avut la îndemânã si mã întreb de ce sã ard, dacã am încã la îndemânã viata. Pot sã ating cu gândul si cu mâna întinsã cu mâna spre cer, toate visele ce puteau sã mã facã fericitã. Trebuie numai sã le caut. Nu mai vreau sã ard, vreau sã merg lin prin clipe botoase, precum copilãria, când poti topãi prin toate bãltile, când plouã, ca acum. Ti se udã hainele, se murdãreste pielea, dar esti în afarã de ce-i bine si ce-i rãu, de ceea ce e permis si nepermis. Ai fericirea cu tine. Esti în afara a ceea ce te îndepãrteazã de tine. Asa m-am gãsit pe mine astãzi, cea pe care o cãutam de mult timp. Voiam sã duc cu mine toatã frumusetea si durerea lumii pe umeri. Mã credeam munte, dar am gresit. Însã, iatã ploaia m-a prins pe mine, cea de acum, în cãusul palmei ei. Mã mângâie si mi-e bine. Si pentru cã toate drumurile mele duc acum spre scãrile pe care am dorit sã urc si sã vin, am sã vã spun cã nu pot trãi fãrã sã mã amestec cu vietile voastre, oamenii pe care v-am iubit si v-am atins, si m-ati rãnit, si m-ati uitat, si mi-ati umplut apoi iar zilele cu fiorul viu al dorintei de a trãi încã asa cum o fac, de a-mi construi castelele de vise pe care atât de mult mi le doresc. Castelele mele sunt toate pentru voi, oamenii de care mi-e dor. Oamenii frumosi, ce au venit pe lume sã fie frumosi, dar ei se ascund în falduri de perdele prin birouri si case. Si eu sunt fantoma a ceea ce am fost. Si asta, pentru cã m-a cãlcat chiar pe trecerea de pietoni, neiubirea. Mortal, m-a cãlcat. A trebuit sã mã agãt de picioarele altora, ca sã-mi târãsc sufletul si trupul printre zile, pânã aici. Însã astãzi, datoritã ploii si a unor „oameni frumosi”, colegii de la ziar, care mi-au înseninat zilele, acum în toamna ce-a venit peste mine nepoftitã si posesivã, precum eu, cea de altãdatã, pot sã vã spun ceea ce-mi doresc. Am nevoie sã fiti „frumosi”, sã fim frumosi. Adicã buni. Vã rog sã fiti!