Lupii la Corni-Albesti, realitatea de ieri care astãzi pare mit

LEGENDE SI ÎNTÂMPLÃRI ADEVÃRATE… În inima unui sat cu rãdãcini adânci în istorie, Corni-Albesti, se ascund povesti fascinante despre lupii care au rãmas în colectivul popular drept animale periculoase. De la legendele din copilãrie, pânã la impactul lor real asupra vietii cotidiene, lupii au fost mult mai mult decât simple creaturi sãlbatice. În acest articol, veti descoperi o istorie plinã de întâmplãri nestiute, traditii uitate si momente de bravurã, toate legate de acest sat si de simbolismul lupilor care au rãmas în memoria colectivã a locuitorilor. Un articol care readuce în prim-plan un trecut captivant, departe de a fi uitat.

Judetul Vaslui, desi cu limitãri economice, este si a fost înzestrat natural cu dealuri, pãduri si vãi bogate strãbãtute de râuri, care oferã cãlãtorului privelisti din cele mai frumoase. În perioada anilor 1800-1900, actualul judet era cunoscut ca fiind un loc foarte bun pentru vânãtori, cu pãduri întinse, cu un vânat foarte diversificat, de la lupi, ciute, cãprioare, mistreti si pânã la pãsãrile de pe valea Prutului. Prin urmare, s-a înfiintat la Husi o societate de profil, denumitã Societatea de vânãtoare „Dobrina”, în care au activat diferite personalitãti ale vremii. Un vânãtor de renume national a fost Georges C. Lecca, proprietarul mosiei Vladnic din satul Corni-Albesti al comunei Albesti. Cu origini boieresti si intelectuale, G. Lecca a mostenit pasiunea vânãtorii de la tatãl sãu Cassian Lecca, iar de la bunicul sãu, Gheorghe Sãulescu, a mostenit un adevãrat talent literar. Viata trãitã pe mosia Vladnicului, aflatã la est de satul Corni, într-o zonã cu peisaje de poveste, i-a oferit renumitului vânãtor nenumãrate povesti captivante cât si un simt fin de apreciere pentru frumusetile judetului nostru. În perioada anilor 1920-1930 a publicat o serie de articole în ziarul „Lumea”, în paginile cãruia depãna diferite întâmplãri vânãtoresti din cele mai interesante, presãrate cu descrieri captivante. Asadar, ne-am propus ca în articolul de astãzi sã expunem una dintre povestile lui G. Lecca si sperãm cã cititorul va petrece câteva minute în lumea vânãtoreascã de la începutul anilor 1920:

Povestile vânãtoresti din anii 1920: o altfel de lume a lupilor

Georges Lecca scrie într-unul dintre articole: „Doamne! Cât nu s-a scris si nu s-a povestit despre lupi. S-au creat fel de fel de legende, unele mai înfiorãtoare ca altele, de asemenea s-au zugrãvit tablouri cu scene groaznice despre lupi. Nu este iarnã în care sã nu citesti prin ziare, stiri cum cã lupii au mâncat, ba pe un jandarm, ba pe un popã, ba pe un sãtean, etc. Dar toate acestea sunt stiri necontrolate, izvorâte din imaginatie. Dupã mine unul, care am trãit o viatã întreagã la tarã umblând noptile în timp de iarnã pe drumuri, stând nopti de-a rândul pe geruri mari la pândã si prin stufãrii, mi-am fãcut cu totul altã idee de lupi. Nu existã animal mai fricos si mai politron ca lupul. Ar trebui sã fie, dupã cum se spune pe socoteala lupului, nenumãrate cazuri de atac asupra omului, pe când în realitate nu-i nimic adevãrat. Duceti-vã de întrebati oamenii de prin cele mai izolate sãtisoare sau pe tiganii de prin bordeie sau pe pãdurari, dacã au auzit sau au vãzut om mâncat sau sfîsiat de lup. Veti vedea cã vi se va rãspunde cã ei nici n-au auzit, nici n-au vãzut sã se fi petrecut asa ceva în sat la ei, poate în altã parte au auzit si ei povestindu-se, dar dacã s-ar controla si acolo, tot acelasi rãspuns îl veti cãpãta”.

Amintiri din copilãrie: întâlnirea cu lupii si învãtãturile tatãlui vânãtor

Vânãtorul continuã: „Când eram copil, am auzit si eu multe povesti înfricosãtoare despre lupi. Dar tatãl nostru, un pasionat vânãtor, a reusit sã ne facã sã nu ne temem de lup, descriindu-ni-l ca pe un iscusit tâlhar, care nu se dã decât la vitele izolate, gãsite pe câmp sau la oi care nu sunt pãzite de câni suficienti si buni. Într-o iarnã, venind de la o vânãtoare, a adus doi lupi din care unul trãia încã, având sira spinãrii ruptã. A tinut sã-l aducã viu spre a ni-l arãta nouã copiilor. Am vãzut atuncea un fel de câine mare, cu un corp enorm, foarte fricos si care se tot scãpa pe el. În viata mea de om de tarã si mai ales de vânãtor, am dat de multe ori ochii cu el, dar acum aceste amintiri sunt menite a apãrea într-un ziar cotidian, nu am pretentia de a ocupa prea mult loc. Ca atare mã voi mãrgini a descrie câte ceva din particularitãtile lor si a istorisi vreo douã întâmplãri mai caracteristice”, a mai scris Georges Lecca.

Strategia lupilor: cum actioneazã în haite pentru a vâna prada

Mosierul Lecca mentioneazã în articol scris în presa acelor vremuri si cum vâneazã acest temut animal: „Lupul, în genere, nu se duce niciodatã singur la prãdãciuni, ei întotdeauna se întovãrãsesc doi sau trei, dar de obicei doi. De pildã, când se duc la furat oi, procedeazã cam astfel: potrivesc de obiceiu o noapte foarte întunecoasã cu ceatã sau cu vreme rea. Unul din ei se îndreaptã singur spre târlã cu vântul în fatã, cu scopul ca sã fie simtit de câni, care prin faptul cã vântul le aduce mirosul de la el, îl simt foarte departe si atunci se reped într-acolo dupã el. Lupul îi lasã de se apropie si stiind cã fuge mai tare decât ei, o ia la goanã, luând cânii dupã el. În acest timp ceilalti doi lupi au venit pe din dos si gãsind târla fãrã câni, opereazã cum vor ei. În câteva minute au omorât câteva, nu cu scopul sã le poatã duce pe toate, dar numai pentru pasiunea de a ucide. Pânã când se întorc cânii si prind ciobanii de veste, ei au si dispãrut cu câte o oaie, pe care o duc într-un loc mai ascuns, unde vine si cel de-al treilea si se pun de ospãteazã în comun. Cânii care au fost pãcãliti astfel o datã sau de douã ori, pe urmã prind si ei la minte si numai cîtiva din ei se iau dupã lup, restul rãmân neclintiti la postul lor lângã oi, si vai de lupul care ar intra în gura lor! Tot astfel opereazã si prin sate, mai ales pe la casele izolate de la margine; unul din ei sade tupilat lângã gardul românului una cu pãmântul ceasuri întregi, pe când tovarãsul lui încearcã sã-l simtã cânii, ca sã provoace, dupã cum am spus, o diversiune si sã facã si pe oameni si pe câni ca sã creazã cã pericolul ar veni de acolo. În acest timp celãlalt, cu o singurã sãriturã peste gard a si ajuns în curtea sãteanului, o morcãiturã a victimei si în mai putin de un minut e departe cu gâsca, cu vitelul, sau cu purcelul românului, furat chiar de sub ferestrele casei unde ardea încã lumina. Lupii niciodatã n-ar îndrãzni sã se repeadã într-un cârd de vite mari, cai, boi, vaci sau chiar porci, cãci ar fi imediat omorîti pe loc, aceasta o stie el prea bine si nu-i animal sãlbatec care sã-si apere pielea lui mai bine ca lupul. Atacã de obicei vitele izolate si în genere pe cele mai slabe, care bãnuieste el cã sunt incapabile de rezistentã. Pe un taur mare si pe un bou puternic se fereste sã-l atace”.

Lupii din judetul Vaslui: animale temute sau victime ale fricii populare?

REALITATE SAU MIT…Georges Lecca a fost martorul unui caz mai putin obisnuit, care dovedeste cã lupii se feresc de oameni. „Am spus mai sus cã lupul nu atacã omul si ca dovadã voi istorisi urmãtorul caz. Acum cîtiva ani, în comuna de care tinea mosia mea (Albesti), înnebunise un biet om. Cu toatã paza pusã de familie pentru a-l tinea în casã, într-o zi, pe o vreme de iarnã cumplitã, scapã si îmbrãcat numai cu un sumães, pleacã asa într-aiurea, iese din sat si apucând dea dreptul peste câmp, s-a îndreptat înspre o pãdure din apropiere, unde se stia cã erau foarte multi lupi sãlãsluiti acolo. Vânatul din acea pãdure îmi apartinea si în fiecare iarnã fãceam o vânãtoare, douã, la care vânãtori cãdeau un numãr oarecare de lupi. Trecuse aproape o sãptãmânã si nu se mai stia nimic despre acel nenorocit, pânã când din întâmplare la vânãtoarea ce am fãcut-o chiar în duminica acelei sãptãmâni, gonasii au dat peste cadavrul lui în pozitia în care murise cu fata în jos si absolut intact. Multi or rãmânea nedumiriti si poate n-or vroi sã creazã. Și cu drept cuvânt s-or întreba: Cum, un om, pe o vreme de iarnã asa de grea se duce în pãdure în mijlocul lupilor, îl apucã noaptea si cuprins de frig, moare, pot sã spun de fatã cu ei, fãrã ca nici unul sã se apropie mãcar de el? Aceasta o dovedeste faptul cã pe când în toatã pãdurea erau numai urme ale lor, împrejurul mortului nu se afla nici o urmã. Când s-au jupuit lupii împuscati, s-a gãsit stomacul unora din ei plin cu bureti de iascã care se gãsesc în abundentã în timp de iarnã în unele pãduri. Prin urmare, ce l-a fãcut pe bietul lup sã prefere buretii în locul carnei de om pe care o avea sub nasul lui, decât frica, frica de necunoscut, de neprevãzut. Acesta-i lupul”.

Cãlãtorie în pãdurile Vasluiului: o vânãtoare plinã de adrenalinã si mister

ÎNTÂMPLÃRI DIN TRECUT…Mosierul îsi continuã destãinurile: „Încã una: ne aflam pe la sfârsitul lui septembrie mai multi tovarãsi la vânãtoare pe mosia unui prieten al nostru. Ne dusesem pentru câteva zile sã umblãm la câmp dupã potârnichi si dupã iepuri. Stiam însã cã prietenul nostru avea pe mosie o pãdure izolatã în câmp unde de câtva timp lupii, gãsind liniste si adãpost bun, se înmulteau în mod îngrijorãtor. Si pentru plãcerea de a oferi prietenilor iarna vânãtori frumoase de lupi, avea osebitã grijã de ei. Mergea pânã acolo cã punea sã le care la pãdure toate lesurile de vite sau de oi ce piereau fie din cârdurile lui fie de prin împrejurimi, sau la nevoe cumpãra vite slabe pe un pret mic, le lua pielea si carnea o trimitea la pãdure lupilor. Asa cã trãiau si se înmulteau dihãniile cum nu se poate mai bine. Si fapt care s-ar pãrea curios, lupii nu fac stricãciuni pe o razã destul de mare în jurul sãlasului lor. Ei se duc pentru prada lor la cîtiva kilometri depãrtare. De aceia nici prietenul nostru, cu multele lui cârduri de vite, nici satele megiese nu se prea plângeau de pagube pe care ar fi trebuit sã le sufere de la lupi. Într-una din zile, el ne propune cã dacã vrem sã ascultãm un concert frumos, sã mergem înainte de a se însera si sã stãm câteva ceasuri la pândã. Pãdurarul lui de acolo stie sã urle foarte bine din oalã, imitând întocmai glasul lupului. Din experientã stiam cã lupul, mai cu seamã când frunza e încã pe copaci, foarte greu iese la pândã. E atât de precaut si prevãzãtor, cã gratie numai auzului si vãzului lui, simturi dezvoltate la el în mod extraordinar, simte de la distantã prezenta omului si prin urmare pânda noastrã era ceva foarte problematic. Totusi, de hatârul concertului, m-am dus si eu cu ei. Soarele dãdea în amurg când am ajuns la pãdure. Pãdurarul, un mosneag ca de 70 de ani, înalt si drept parcã ar fi fost tânãr, si care servea acolo de peste 20 de ani ca pãdurar, dupã ce ne-a dus cam în mijlocul pãdurii, a prins a lãsa câte unul din noi la distantã cam de 200 metri unul de altul, pe un drumeag între douã mlãji dese în dreptul a câte unei poienite sau rãrituri, sfãtuindu-ne sã nu cumva sã aprindem vreo tigarã, sã nu miscãm sau sã tusim. Apoi el a plecat pe o potecã înapoia noastrã, asezându-se pe o înãltime cam la 300 metri depãrtare de noi, spre a-i chema. Dupã vreo orã de asteptare, când a început a se întuneca bine, pãdurarul, de la spatele nostru, a prins a urla din oalã, dar asa de bine, c-ai fi jurat cã-i glasul unui lup bãtrân. Dupã câteva minute de asteptare, vãzând cã nu rãspund, a mai repetat de câteva ori cu mici intervale, pânã ce a rãspuns un lup, hãt departe în fata noastrã, prelung si gros. Pe urmã a urmat o tãcere mormântalã, timp ca de un minut si deodatã, ca la un semnal, pe o întindere ca de 2-3 km. Începe un urlet îngrozitor, de clocotea pãdurea. Era si frumos si înfiorãtor. Mai auzisem eu pânã atuncea de multe ori lupii urlând, dar asa de multi deodatã, nu. Dupã ce au tãcut putin, pãdurarul iar a mai urlat. De astãdatã parcã au rãspuns mai multi cu mai mult brio si au si pornit sã vie asupra noastrã. Auzeam acum distinct cum trosneau crengile uscate sub picioarele lor, cum se clãntãneau între ei, scheunatul cãtelandrilor si fosnetul pasului lor prin frunze. Cu ochii tintã si retinându-mi respiratia, asteptam de la un moment la altul sã aparã. Drept sã spun, mã cam cuprinsese frica, cãciula nu voia sã mai steie pe cap, si dintii mai mai sã porneascã la trap. Ei, ce te faci acuma, mã întrebam eu pe mine însumi în gând, tot nu te temi? Asa-i c-ai bãgat-o pe mânecã. Încã nu s-a sfârsit, stai sã vezi ce are sã mai fie. Pânã acuma, cât îi auzeam numai în fatã, era cum era, dar când am auzit pasii si urletul lor si la spatele nostru, chiar cã o pusesem de-a binelea de mãmãligã. Probabil cã ori am fost înconjurati, ori alti lupi ce erau înapoia noastrã, veneau sã se întâlneascã cu cei din fatã. În fata mea, cam la 40 de metri se afla un copac, cam neted si drept nu-i vorbã, pe care cu greu te-ai fi cãtãrat, dar la o nevoie ca asta poate ti s-ar fi pãrut usoarã încercarea, dacã instinctul de conservare nu mi-ar fi dictat sã rãmân locului. Ceea ce însã mi se pãrea curios, e cã desi auzeam aproape de tot de mine pasii lor, nu vedeam însã nici unul apãrând, nici nu zãream prin crengi luminile ochilor lor, care se stie, cã se vãd de departe. Dar tocmai în momentul cel mai critic, când sângele îti îngheatã în vine, aud deodatã înapoia noastrã, la câteva sute de metri, un glas clar de femeie ori de fatã cântând frumos «Dragã Margareta, îngeras iubit», mergea si cânta. Pentru moment am avut o impresie penibilã, mã cuprinsese un fel de ciudã, de dispret pe acea femeie sau fatã care a stricat tot farmecul acestei stãri de groazã. Dar în acelasi timp mi-a venit putin inima la loc, totusi încã eram nedumerit, neputând sã-mi explic prezenta acestei Eve în mijlocul lupilor. Tot se mai auzea glasul fetei când, deodatã, la dreapta mea, aud bubuind succesiv vreo patru focuri de puscã, trase de tovarãsii din deal, care, suiti în copac, au tras pentru a-i speria si a-i face sã fugã. În adevãr cã pe urmã nu am mai vorbit, auzeam numai pasii lor prin pãdure”.

În Albestii de altãdatã, copiii mergeau fãrã fricã prin pãdurile pline de lupi

DIALOGURI INTERESANTE…Iatã ce mai povesteste Georges Lecca despre cum erau copiii altãdatã: „Nu mult dupã aceasta am auzit semnalul de adunare, dat din corn de pãdurari si imediat am auzit vorba lor cum se scoborau la vale. Cum am dat cu ochii de pãdurar, l-am întrebat:

Lecca: Da cine era fata ceia, mosule care trecea cântând prin pãdure, parcã nici nu-i pãsa de lupi?

Pãdurarul: Apoi cine sã fie, cuconasule, ia plodul nostru, a trimis-o mã-sa în sat sã aducã niste stative, se vede cã a mai zãbovit si acum se întorcea acasã la pãdurãrie.

L: Foarte bine, dar cum de nu se teme?

P: Apoi di ci sã se teamã? S-au deprins plodurile cu ei, de când erau mititei. Iacã de 20 de ani de când slujesc la pãdurea asta, tot între lupchi am trãit si slava D-lui, nici n-am vãzut, nici auzit ca lupul sã se dea la om, mai ales când îi aude glasul. Si nici pagubã pre mare n-am avut de la ei, doar din când în când câte un purcel, câte o oaie sau vreo gâscã cã, de, ce-i a lupului, îi a lupului si ei trebuie sã trãiascã.

L: Dar de împuscat cred c-ai fi împuscat multi?

P: Ce sã spun? Gãbjesc eu în fiecare an câte trei-patru. Le cam cunosc drumurile pe unde se întorc ei de la pradã si-i astept afarã la câmp în vreo vãgãunã, cãci ei au obiceiul sã se întoarcã la pãdure când s-a fãcut ziuã ghine si numai dacã se întâmplã ca vântu sã sufle de la el spre mine si sã-mi treacã aproape, apoi îl culc eu.

L: Dar iarna mosule, îi vezi în potere?

P: D-apoi cum sã nu-i vãd, parcã numai odatã m-am întâlnit cu ei, dar ei îsi cãutau de drumul lor si eu de al meu. Numai lupul turbat se dã la om.

Aceasta o stiam si eu mai anul trecut cã în satul de pe mosia mea a intrat un lup turbat si a muscat si desfigurat cîtiva oameni pânã ce a fost omorât (aceastã întâmplare o regãsiti în paginile dedicate articolelor de ziar despre întâmplãri petrecute în comuna Albesti, publicate de-a lungul timpului).

P: Dar ia sã veniti mâine ziua într-adins pe aici si sã vã arãt eu sãlasul lor, o sã vã minunati de ce veti vedea acolo.

Curiozitatea ne-a fãcut sã ne ducem. Într-o mladã foarte deasã între douã dealuri, pe marginea unei gârle, se aflau mai multe locuri aproape goale de iarbã, bãtãtorite ca niste mici fete de arie si prin prejur o multime de oase de vite, de oi, de mânzi, de vitei, pene de gâscã etc. Si iarãsi multe excremente de-ale lor, majoritatea în douã cu lânã de oaie, ceia ce dovedea cã tot sãracele oi plãtesc cel mai mare tribut lupului. Mosneagul, tot scormonind cu bãtul a dat peste un nasture de metal lucitor pe care luându-l în mânã si arãtându-ni-l, ne spune: iacã aista-i semnul lui C. C. Costea care-l pune la urechea vitelor si oilor lui. Ori C.C. Costea avea mosia la 20 km de pãdure”.