În toiul revolutiei române din 1989, autoritãtile sovietice îsi anuntau dorinta si intentia de a asigura o „asistentã” masivã statului „vecin prieten” si aliatului din Tratatul de la Varsovia.
Moscova anunta cã Crucea Rosie sovieticã trimisese la frontierã „aproximativ 60 de echipe mobile” de chirurgi si personal medical, multe dintre acestea trecuserã deja granita în teritoriul românesc si îsi coordonau eforturile cu cele ale altor membrii ai Pactului. De asemenea, liderii comunisti de la Budapesta anuntau cã „un grup de lucru din cadrul pactului de la Varsovia care este în contact permanent” urma sã se întâlneascã la Moscova pentru a discuta situatia din România. Aceste declaratii de prietenie si preocupare binevoitoare se situau în totalã contradictie cu unul dintre cele mai bine pãzite secrete ale operatiunilor de spionaj din Europa de est, ale Tratatului de la Varsovia si erau contrare uneia dintre cele mai surprinzãtoare descoperiri din arhivele blocului sovietic din timpul Rãzboiului Rece. În perioada Revolutiei, România a fost tinta operatiunilor de dezinformare si timp de mai bine de douã decenii, tintã a „mãsurilor active”.
CITESTE MAI MULT:
Din 1962, Kremlinul a început sã trateze România ca pe un stat ostil, atunci când Hrusciov a ordonat statelor membre „aflate în strânsã cooperare” – RDG, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria si Polonia – sã restrictioneze cooperarea în materie de spionaj cu aceasta. În 1963, aceastã animozitate a motivat o tentativã de asasinat împotriva conducãtorului român Gheorghe Gheorghiu Dej. Ministerul Securitãtii de Stat al Germaniei de Est (STASI) avea motive independente pentru ostilitatea fatã de Bucuresti, deoarece acesta refuzase sã recunoascã divizarea permanentã a Germaniei si încheiase un acord, negociat în secret, cu Germania de Vest, la sfârsitul anului 1963. Între 1962-1964, Departamentul Securitãtii Statului din România (DSS sau Securitatea) a fost exclus din programul de transformãri, asistate de sovietici, ale serviciilor de informatii, prin care au fost introduce departamentele de dezinformare în RDG, Ungaria si Cehoslovacia (precum si în Bulgaria si Polonia, la scurt timp dupã aceea) si le-a modificat rolul din servicii satelit, în principal pasive, în operatiuni active. În 1965, DSS a fost din nou pierdutã din vedere atunci când Centrala KGB a introdus „relatiile operationale regulate si directe” dintre departamentele de dezinformare, excluzându-l din operatiunile blocului de „mãsuri active” (propagandã, dezinformare si provocare). La mijlocul anului 1965, România a fost „brusc” eliminatã cu totul din strategia de rãzboi a Pactului de la Varsovia.
Arhivele KGB confirmã cã, în 1967, Moscova desfãsura „mãsuri active” pentru izolarea României pe plan international si pentru divizarea conducerii interne. Condamnarea clarã a interventiei din Cehoslovacia, condusã de sovietici, si încercãrile permanente de a ajuta Praga au pus capãt pânã si aparentei de politete dintre serviciile de informatii ale aliatilor oficiali. Leonid Brejnev, Janos Kadar, Eduard Gierek, Todor Jivkov si Gustav Husak au acuzat în mod repetat trãdarea conducerii din România pe care nu l-au mai numit stat „frãtesc”. În perioada care a urmat invaziei Cehoslovaciei, la ordinul Moscovei, serviciile din statele satelit au stabilit „rezidente cu acoperire legalã” pe teritoriul românesc, acesta fiind singurul stat membru al Tratatului de la Varsovia care se bucura de o asemenea „atentie ostilã”. România devenise atât de inacceptabilã încât celelalte servicii din Pactul de la Varsovia o încadraserã nu numai la categoria statelor socialiste „deviationiste”, precum Iugoslavia, Albania si China, cât chiar alãturi de adversarii din NATO.
Centrala KGB si serviciile est-europene subordonate culegeau informatii referitoare la sprijinul international pentru România (din partea S.U.A. si China), la nemultumirile interne ale muncitorilor si ale minoritãtilor, precum si la opozitia din cadrul partidului comunist si au început sã recruteze agresiv elite românesti influente pentru a înlãtura conducerea „nationalistã”. Aceastã ofensivã clandestinã nu s-a limitat numai pe planul serviciilor de spionaj. În 1971, Brejnev si alti conducãtori ai Pactului au considerat cã este necesar „sã fie identificate acum acele persoane din România pe care ne vom putea baza în viitor” si recrutate prin intermediul „ambasadelor de acolo si prin alte contacte”, pentru „a exercita influentã asupra evenimentelor din tarã”. Pentru a evita atragerea atentiei opiniei publice asupra dizidentei românesti, „partenerii apropiati vor continua sã se informeze reciproc asupra pozitiilor României în problemele de importantã majorã” si vor decide în secret cum este mai bine „sã rezolve situatiile”. Liderul sovietic anunta cã secretarii Sectiilor internationale ale Comitetelor Centrale respective se vor întâlni cu partenerii din Sectiile ideologice „pentru a coordona activitatea comunã”, asa cum fãcuserã deja „spre exemplu, în legãturã cu România si China”. Brejnev se referea direct la operatiunea INTERKIT – lansatã oficial în 1967 „cu ocazia deliberãrilor interne din China”. INTERKIT coordona resursele de propagandã, ideologice, mass-media si stiintifice ale tuturor partenerilor apropiati, plus Mongolia (si mai târziu Cuba) prin Sectiile Internationale al C.C., pentru a submina si discredita regimul maoist si a mentine izolarea Beijingului. România reprezenta deja o tintã în cadrul INTERKIT deoarece, asa dupã cum formulase liderul bulgar Jivkov, „chinezii se bazau pe România si românii sprijineau politica Chinei”. „Partenerii apropiati” au decis acum sã lanseze o operatiune similarã având drept tintã exclusiv România. Scala coplesitoare a unui asemenea efort a avut implicatii devastatoare într-o tarã care nu avea, sub nici o formã, o influentã strategicã asemãnãtoare Chinei. Spre exemplu, în cadrul INTERKIT, partenerii îsi coordonau „orice referire fãcutã” la conducerea tintã, activitãtile de spionaj internationale si „activitãtile în scopul diminuãrii influentei”. „Activitãtile de propagandã si cercetare stiintificã ale partidelor frãtesti”, începând cu „presa, radioul, televiziunea, agentiile de presã si editurile” si pânã la academiile de stiintã si institutele de cercetare erau coordonate pentru a revigora si focaliza propaganda împotriva tintei. Activitãtile coordonate includeau de la „propagandã oralã”, la articole si emisiuni radio-TV, pânã la simpozioane stiintifice bine mediatizate si un plan anual coordonat „pentru publicatii si lucrãri stiintifice” pentru fixarea liniei propagandistice, conform adevãrului stabilit academic. Rezultatul tipãrit al acestui efort era apoi tradus „în englezã, francezã, spaniolã si arabã” si diseminat „în tãri terte”- tot prin efortul coordonat al partenerilor – „presei, agentiilor de informatii si altor organe de propagandã strãinã”.
O asemenea operatiune a coplesit serviciile de spionaj occidentale si comunitãtile academice, insuficient pregãtite pentru a face fatã, în primul rând, unei dezinformãri coordonate si neobisnuite cu dezinformarea la o asemenea scalã. Logica sintezelor de spionaj si a analizelor, în general vorbind, a metodologiei de cercetare stiintificã occidentalã, au condus la concluzia cã o asemenea multitudine de resurse coordonate, ajungându-se chiar la câteva sute vor conduce, inevitabil, la atenuarea vocii singulare a României. „Falsa” independentã si „insignifianta” strategicã Necesitatea de a explica de ce a constituit România o asemenea tintã este ea însãsi elocventã pentru eficacitatea dezinformãrii coordonate de sovietici. Spre finalul rãzboiului rece se crease consensul cã regimul din România era „un cal troian sovietic”, care îsi proclama zgomotos aura de independentã, în timp ce altii – în special, conducerea din Polonia si Ungaria – erau angajate tãcut în forme mai substantiale de dizidentã. Aceastã presupusã dependentã secretã, combinatã cu asertiuni repetate referitoare la lipsa de importantã strategicã a tãrii pentru politica sovieticã si conflictul est-vest, si-au dovedit succesul în relevarea insignifiantei României pentru URSS (si pentru vest) în perceptia occidentalã din anii ’80.
Descoperirile din arhive, ulterioare rãzboiului rece, au scos la ivealã o poveste diferitã. Opozitia României la preferintele sovietice s-a dovedit a fi fost mult subestimatã si, cu exceptia Primãverii de la Praga, destul de singularã dupã 1956, în timp ce dizidenta altor state membre ale Pactului a fost mult exageratã, daca nu cumva întru-totul fabricatã. La consiliile ministrilor de externe ai Pactului, toti ceilalti membri „au fost constant de acord cu analizele si cu propunerile sovietice” pe toatã perioada Rãzboiului Rece, în timp ce România a fost exceptia, în permanentã opozitie, care a afectat „aproape toate subiectele de pe agendã”. De asemenea, românii au fost singulari, printre conducãtorii militari ai Pactului, în contestarea dominatiei si controlului sovietic, în timp ce Polonia, Ungaria, Germania de Est, Cehoslovacia si Bulgaria au continuat sã se alinieze „fãrã rezerve, în spatele sovieticilor”. Opozitia ne-româneascã la politica Kremlinului era aproape absentã. „Partenerii apropiati” au actionat deseori ca mandatari ai sovieticilor în atacarea României pentru dizidentã, în timp ce concurau între ei pentru a stabili „cea mai specialã relatie” cu Moscova. Ca o regulã generalã, „dizidenta” raportatã de alti membri ai Tratatului si aparenta simpatie pentru pozitia României erau pre-stabilite cu Moscova pentru a prezenta guvernele loiale sovieticilor drept parteneri mult mai de încredere pentru Occident si pentru a diminua unicitatea opozitiei românesti. Aceasta se realiza de multe ori prin atribuirea initiativelor României altora – din nou, mai ales, Poloniei si Ungariei – precum, de exemplu, blocarea aderãrii Mongoliei la Pactul de la Varsovia în 1963 si opozitia la diversele planuri de interventie militarã ale Moscovei. Lipsa de importantã strategicã a continuat sã fie citatã de istoricii Rãzboiului Rece ca fiind, în acelasi timp, cauzã si efect a presupusei lipsei de consecinte pentru Moscova, chiar si dupã ce strategia „calului troian” a fost demascatã drept o mistificare a adevãrului. Este semnificativ faptul cã rapoartele asupra insignifiantei României ieseau la ivealã în perioadele de vârf ale antagonismului sovieto-român. De exemplu, conceptul „cuartetului” de importantã strategicã din aripa nordicã a Pactului, cuprinzând RDG, Polonia, Ungaria si Cehoslovacia a circulat pentru prima oarã în perioada presupusei tentative de asasinat a KGB-ului asupra lui Dej, în 1963. Apoi, conceptul a reapãrut în perioada „primului Echelon strategic” de la jumãtatea anului 1965, când armata românã a fost brusc exclusã din strategia de rãzboi a Pactului de la Varsovia. Cu sigurantã, contributia militarã a României la operatiunile ofensive ale Pactului era lipsitã de importantã strategicã. În 1965 ea era, de fapt, inexistentã. În orice caz, nu se poate spune acelasi lucru despre semnificatia tãrii pentru securitatea sovieticã. România fusese consideratã o principalã amenintare militarã (alãturi de Polonia) de cãtre liderii armatei si ai serviciilor de informatii, pe aproape întreaga perioadã interbelicã. Ea rãmãsese singura cale terestrã dintre URSS si Bulgaria ultra-loialã si Balcanii puternic rusofili: o realitate geograficã reamintitã atunci când România a refuzat trupelor sovietice permisiunea tranzitãrii tãrii pentru exercitii militare în Bulgaria, dupã 1963, si a refuzat fortelor bulgare tranzitul pentru a participa la invazia Cehoslovaciei în 1968. Cã Moscova ar fi putut sau ar fi vrut sã ignore vreo tarã cu care avea 1000 km de frontierã si încã 200 km de tãrm la Marea Neagrã – controlatã de sovietici – e greu de crezut, mai ales dupã ce, la conducerea tãrii, a venit un guvern care se opunea principalelor sale intentii pe plan international. De asemenea, Moscova nu putea ignora cele câteva milioane de etnici români din învecinatele Republici Sovietice Socialiste Moldova si Ucraina, din teritoriile foste românesti (Basarabia si Bucovina). Abordând problema într-o manierã asemãnãtoare cu cea urmatã în teritoriile poloneze anexate, Stalin a încercat sã schimbe compozitia etnicã a regiunilor, executând mii de conducãtori ai comunitãtilor si deportând sute de mii de etnici români în Siberia si Asia Centralã, între anii 1940-1941 si 1950-1951. Acel efort, împreunã cu politicile de asimilare fortatã si „rusificare” pe termen lung nu si-au dovedit succesul deplin, determinând Moscova sã închidã relatiile românomoldovenesti în anii ’60. La mijlocul anilor ’60, autoritãtile sovietice erau intens preocupate de impactul „dãunãtor” al României asupra acestei regiuni, cauzat de atractia culturalã, modelul independent si influenta subversivã activã, prin mass-media sa „antisovieticã” si publicatiile care treceau peste granitã. În 1967, conducãtorul Partidului Republicii Sovietice Socialiste Moldova a solicitat o campanie de propagandã care sã mobilizeze „cei mai calificati intelectuali” si „oficialitãtile din conducerea partidului si organele economice” pentru a publica în „ziare, emisiuni de radio si televiziune, cãrti, brosuri si alte publicatii” astfel încât „copiii nostri si generatiile viitoare” sã „stie cã pãrintii lor nu si-au închipuit viata în afara granitelor URSS” si au aspirat dintotdeauna „la unirea cu Rusia si la o reunificare cu statul rus.” În 1968, seful fortelor KGB din Regiunea Frontierei de Vest a URSS, plasa politica României vis-a-vis de aceastã zonã în aceeasi categorie cu „activitãtile subversive sporite ale serviciilor SUA, RFG si Anglia contra URSS.”
Arhivele KGB au relevat cã intentiile Bucurestiului si activitãtile privitoare la regiune erau încadrate la categoria primã prioritate.” Acest rãzboi clandestin a continuat neabãtut pânã la colapsul comunismului. Rapoartele KDS-ului bulgar, de exemplu, excludeau în mod evident România din descrierea colaborãrilor „cu organele de securitate din statele frãtesti”. Aceastã absentã era cu atât mai notabilã cu cât, pe lângã KGB, serviciile de informatii din Ungaria, Polonia, Cehoslovacia si RDG, KDS mai colabora cu „serviciile” frãtesti din Vietnam, Mongolia, Libia, Benin si Angola. Instructiunile KGB cãtre agentii din România, interceptate de DSS în 1982, au relevat cã „România era lucratã ca un stat inamic, o abordare care nu numai cã a fost perpetuatã, ci chiar accentuatã dupã venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov”. Ultimul director al puternicei Unitãti 0110 (unitatea antiKGB) a Securitãtii, a declarat în fata unei Comisii de anchetã a Senatului cã, atunci când a preluat comanda unitãtii, în 1983, si pânã la dizolvarea sa imediat dupã revolutie, pozitia operationalã a KGB fatã de tara sa era „destul de clarã”. KGB considera România o tintã la fel de ostilã „ca orice stat occidental”.
În contrast cu zvonurile mult-vehiculate despre o „coalitie” comunistã conservatoare dintre Ceausescu si Honecker contra politicii de perestroika a lui Gorbaciov, în 1989, seful STASI, Ernst Mielke, a subliniat excluderea DSS dintro circularã care continea „lista serviciilor socialiste prietene” cu care organizatia sa coopera. „Pentru a nu crea neîntelegeri” circulara stabilea clar ca „prietene” numai serviciile sovietice, maghiare, poloneze, cehoslovace, bulgare si vietnameze. Chiar si Polonia spiona pentru Moscova serviciile de securitate si militare românesti. În timp ce arhivele serviciilor maghiare au fost mai putin cooperante, judecând dupã dimensiunea contramãsurilor Bucurestiului, AVH se plasa imediat dupã KGB, din punct de vedere al extensiei operatiunilor anti-românesti. Pentru a plasa acest lucru într-o perspectivã, în 1989, sub 1% din personalul unitãtii anti-KGB a DSS, responsabilã pentru combaterea celorlalte servicii din blocul comunist, era destinat STASI, în ciuda puternicelor operatiuni anti-românesti din interiorul tãrii. Majoritatea personalului unitãtii era destinat pentru contracararea operatiunilor de spionaj ale sovieticilor si maghiarilor, care „aveau mereu prioritate”. Strategia inducerii în eroare Nu era simplu sã poti tine ascunsã pentru mult timp adevãrata stare de lucruri. Era necesar un efort concertat al Moscovei si al aliatilor loiali din pactul de la Varsovia pentru a mentine România în mod formal în cadrul aliantei blocului sovietic si a masca gradul si semnificatia opozitiei sale la scopurile internationale ale sovieticilor. Strategia lor de inducere în eroare era simetricã strategiei adoptate de Hrusciov fatã de Belgrad, la mijlocul anilor ’50, „pentru a evita întãrirea legãturilor Iugoslaviei cu Occidentul si a pozitiilor sale neutre”, simultan cu „izolarea lui Tito” de cãtre serviciile sovietice. Readucerea României în rândurile sale a devenit scopul comun al operatiunilor din regiune ale serviciilor Blocului, în perioada lui Hrusciov si a succesorilor acestuia. Asa dupã cum explica Hrusciov conducerii cehoslovace, în august 1964, „revenea Partidului responsabilitatea sã opreascã România sã se retragã din Tratat” si sã o reuneascã cu „familia noastrã socialistã”. Un deceniu mai târziu, serviciul de spionaj al Germaniei de Est descria „politica externã convenitã, vis-a-vis de România, a statelor din Tratatul de la Varsovia” ca fãcând presiuni „pentru o mai mare implicare practicã a României în activitãtile economice si politice multilaterale” pentru a crea „elementele de legare a României la comunitatea socialistã” si pentru a-i îngusta „spatiul de manevrã”. Ca si Hrusciov, Brejnev a insistat pentru ca „partenerii apropiati” sã continue „sã încerce influentarea în acest scop a României”. Aceastã politicã a rãmas constantã în perioada Andropov, ca si sub conducerea protejatului sãu, Mihail Gorbaciov. Dupã cum mentiona STASI la începutul anilor 80: Statele membre ale comunitãtii socialiste (SCS) au încercat si continuã sã încerce sã atragã România spre politica lor externã, corelatã cu politica de securitate. … Utilizarea continuã a tuturor posibilitãtilor statelor membre ale comunitãtii socialiste pentru a actiona în Republica Socialistã România, cu scopul mentinerii si intensificãrii legãturilor existente dintre România si Tratatul de la Varsovia si CAER, precum si contactele bilaterale, ar trebui avute în vedere în activitatea operationalã-politicã.” Strategia inducerii în eroare a fost în final atât de plinã de succes în întãrirea dubiilor opiniei publice din Vest referitoare la sinceritatea dizidentei regimului din România, în perioada anilor ’80, încât pânã si conflictele frontale sovieto-române au trecut neînregistrate de serviciile Occidentale. Totusi, conform serviciilor de spionaj ale Pactului, strategia a esuat complet în tinta sa de a modifica comportamentul României în maniera doritã. Dupã cum mentiona acelasi raport STASI în continuare, politica României continua sã contravinã „intereselor fundamentale de politicã externã a statelor din comunitatea socialistã”, opunându-li-se „în aproape majoritatea problemelor importante ale evolutiilor internationale” (dezarmare, procesul de destindere, conflictul din Orientul Mijlociu), precum si colaborarea din cadrul Tratatului de la Varsovia si CAER.” Bucurestiul s-a angajat „mai intens” în „confruntãri publice referitoare la intentiile” comunitãtii si „s-a aliniat cu politica occidentalã, în toate privintele”, astfel încât ceilalti membri ai Pactului de la Varsovia puteau anticipa „accentuarea predictibilã a pozitiilor speciale adoptate de România”. Cu alte cuvinte, România se opunea politicii externe si de securitate a Pactului, refuza subordonarea în cadrul aliantei, îsi apãra pozitiile care erau suspect de apropiate de ale Vestului si dãdea toate semnele cã va continua sã procedeze astfel si pe viitor. Împreunã cu tentativele sale de a evita un conflict deschis si de reatragere a României în aranjamentele si politicile de securitate, Pactul a ascuns diferendele româno-sovietice. Dupã 1968, Moscova a fãcut rareori publice neîntelegerile majore cu Bucurestiul la sedintele Pactului de la Varsovia, CAER sau alte întruniri socialiste internationale însã, în schimb, si-a folosit apropiatii de obicei Polonia, Germania de Est, Bulgaria sau un stat în curs de dezvoltare în acest scop. De asemenea, Kremlinul a eliminat consemnãrile neîntelegerilor fundamentale cu România din rapoartele si transcriptul sedintelor, chiar si atunci când au ajuns la un nivel considerat de ministrii de externe ai blocului ca fiind „o confruntare directã cu linia de politicã externã a URSS si a celorlalte natiuni din Tratatul de la Varsovia”.
Dosarele sovietice nu au înregistrat veto-ul Bucurestiului contra utilizãrii CAER pentru asistarea clientilor arabi în timpul si dupã rãzboiul arabo-israelian, la fel cum au uitat sã mentioneze criticile repetate din cadrul reuniunilor comunitãtii socialiste, la adresa invaziei „partenerilor apropiati” în Cehoslovacia . Atunci când, spre exemplu, România a respins pregãtirile Poloniei pentru extinderea pactului de la Varsovia, în primãvara lui 1984, „nici o mentionare a dezbaterilor nu a fost inclusã în procesul verbal”, o omisiune uimitoare a unei obiectii la însãsi continuitatea Pactului. Conducãtorii, începând cu Brejnev si pânã la Gorbaciov, au apelat la conducerea României pentru a pãstra tãcerea asupra diferendelor „în familie” si au caracterizat declaratiile sale periodice drept irationale. Operatiunile contra tintei România erau tratate ca fiind extrem de sensibile si îndeplinite cu un grad de secretizare extraordinar. Cât de secret au actionat Kremlinul si „partenerii apropiati” poate fi judecat dupã faptul cã, cu toate cã operatiunile au durat peste douãzeci de ani si au implicat servicii din cel putin sase tãri, nimic nu a rãsuflat pânã când nu au fost refãcute partial bazele de date ale dosarelor serviciilor Germaniei de Est, care au fost returnate Germaniei de cãtre SUA la începutul mileniului. Strãdania extraordinarã a Moscovei pentru a mentine aceastã acoperire este reflectatã prin ordinul din 1983, de extindere a operatiunilor Pactului împotriva României. Semnificativ, în RDG acest ordin a fost transmis ca venind direct de la seful STASI, Ernst Mielke, prin intermediul sefului ZAIG (Zentrale Aufwertungs- und Informationsgruppe), departamentul de analizã cu 1000 de persoane, care furniza serviciului est-german „puterea de motivare”. Seful ZAIG a dat instructiuni personalului operational al HVA sã se asigure cã „vor fi folosite numai surse de absolutã încredere” si cã asupra acestora „se vor impune mãsuri de severe de pãstrare a secretului si a caracterului conspirativ”. De asemenea, a subliniat cã „în nici un caz nu trebuie sã se observe cã Ministerul Securitãtii de Stat a luat mãsuri specifice” împotriva tintei România si a avertizat cã „sursele nu trebuie sã ia nici un fel de mãsuri specifice de spionaj care ar putea permite altor persoane sau organe sã descopere sau sã recunoascã scopurile finale pe care ni le propunem.” Operatiunea de inducere în eroare era consideratã necesarã nu numai – sau în primul rând – pentru a evita contramãsuri tactice.
Descoperirea unei operatiuni coordonate a Pactului împotriva României, membrã a Tratatului, ar fi relevat o mult mai mare importantã acordatã tãrii decât cea pe care campania de dezinformare publicã a Moscovei dorea sã o recunoascã si ar fi indicat adevãratul grad de ostilitate dintre România si Pact , aspecte care pânã atunci fuseserã atât de bine ascunse. O astfel de dezvãluire ar fi nãruit legendele „calul Troian” si „dependenta ascunsã”, probabil ar fi împins România si mai mult spre tabãra occidentalã si, posibil, ar fi încurajat un mai mare angajament într-o perioadã în care succesul „mãsurilor active” impulsionau capitalul vestic sã se retragã. Aceasta fusese exact aceeasi secventã de evenimente care a urmat rupturii Tito-Stalin din 1948 si care avusese drept rezultat o strângere a relatiilor SUAIugoslavia si o masivã asistentã politicã, economicã si militarã acordatã de Occident Belgradului. Era de aceea imperativ necesar sã se evite o rupturã explicitã, care ar fi adus României o asistentã similarã din partea vestului si i-ar fi garantat independenta. În mod ironic, Moscova a avut un mai mare succes în prezentarea Belgradului, ne-membru al Tratatului de la Varsovia, analistilor serviciilor americane si britanice, drept „vaca-sacrã” a sfidãrii anti-sovietice. La mijlocul anilor ’60, Iugoslavia era angajatã într-o cooperare militarã si de spionaj mult mai strânsã cu Moscova decât fosta aliatã din Tratat, România. În 1962, la un an dupã ce Bucurestiul stopase aceastã practicã, Belgradul a început sã-si trimitã ofiterii la academiile militare sovietice pentru instruire si le-a interzis pilotilor de luptã sã învete engleza de teamã sã nu „defecteze” cu tot cu MiGuri. În 1967 si 1973, când România a refuzat sã ofere sprijin militar si si-a închis spatiul aerian pentru fortele sovietice si membrele Tratatului în încercarea acestora de a acorda ajutor statelor sprijinite de sovietici din Orientul Mijlociu, Tito a pus la dispozitia URSS facilitãtile Iugoslaviei si, mai mult, a gãzduit chiar un regiment al Diviziei 106 de Asalt Aerian „în asteptarea interventiei în Siria”. Devierea iugoslavã, observatã de Bucuresti, în timp ce comunitatea serviciilor SUA o interpreta insistent ca nefiind un indiciu al unei întoarceri cãtre Moscova, a impulsionat, la începutul anilor 80, reorganizarea unitãtii românesti anti-KGB în patru directii. Douã directii se ocupau exclusiv de operatiunile KGB si GRU.
Una era destinatã combaterii operatiunilor Iugoslaviei si Ungariei, cu acelasi numãr de angajati si resurse care fuseserã dedicate serviciilor maghiare. Ultima directie se ocupa de celelalte servicii din statele socialiste, de la Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia si Germania de Est pânã la regimurile prosovietice din Asia, Africa si America Latinã. „Relatia specialã” secretã si arhivele dispãrute Un alt motiv pentru care informatiile despre relatia ostilã dintre România si ceilalti membri ai Tratatului de la Varsovia au rãmas atât de limitate a fost natura secretã a „relatiei speciale” pe care Bucurestiul o stabilise cu Washingtonul, Beijingul si Bonnul. În combaterea acestei lupte interne contra unor forte superioare, începând din 1950 si pânã la sfârsitul anilor ’70, România a încercat sã evite atentia opiniei publice si crescânda presiune sovieticã, pe care o atrãgea inevitabil. Regulile de bazã fuseserã stabilite în 1964, când România a avertizat partenerii din SUA: ….cu cât se va face mai putinã publicitate independentei României în aceastã perioadã, cu atât mai bine. O atentie sporitã în presa strãinã ar putea dãuna, mai degrabã decât sã ajute, relatiilor noastre viitoare. Pentru moment, România ar dori sã fie plasatã în ochii opiniei publice dupã Iugoslavia si Polonia, printre tãrile est europene. Aspiratiile noastre de independentã pot fi mult mai bine atinse nu printr-o publicitate insistentã si zgomotoasã, ci prin dezvoltarea constructivã si în liniste a relatiilor României cu Statele Unite si Occidentul. Astfel, cu exceptia unor rare scãpãri în presã, foarte putin din încercãrile sale de mediere a conflictului din rãzboiul SUA -Vietnam si, practic, nimic din negocierea relatiilor Chinei cu Italia, Austria, Germania de Vest si Suedia, în a doua parte a anilor ’60, nu a fost fãcut cunoscut publicului. La sfârsitul anilor ’70, schimbãrile din conducerea României au condus la o pierdere catastrofalã a directiei strategice în campania de subminare a controlului si influentei sovietice în regiune. Drept rezultat, relatia specialã a Bucurestiului cu Occidentul a cedat progresiv ca urmare a campaniei de mãsuri active pe care Moscova o exercita prin intermediul celorlalti membri ai blocului, ca si prin membrii de facto ai Aliantei, precum Mongolia, Cuba si Coreea de Nord si prin grupul de agenti sovietici si ai Pactului, de la presedintele finlandez Urho Kekkonen, pânã la analista sefã pentru URSS si Europa de Est a spionajului vest german, Gabrielle Gast. În al treilea rând, acest vãl a continuat sã se dovedeascã foarte rezistent si pentru cã Moscova a reusit sã sorteze arhivele securitãtii din toate tãrile loiale. Guvernele de tranzitie ale Germaniei de Est, Poloniei, Cehoslovaciei, Ungariei si Bulgariei au încheiat acorduri oficiale cu Moscova, permitînd accesul KGB la dosarele serviciilor de spionaj extern, între 1989-1991, cu specificarea dreptului „de a extrage orice material legat de securitatea Sovieticã”. În 1990, personalul KGB a lucrat chiar în paralel cu grupurile cetãtenesti, sortând arhivele serviciilor de informatii externe din Cehoslovacia si Germania de Est. În acelasi timp, serviciile însele erau angajate în distrugerea propriilor dosare (mai ales a celor operative). Acest efort a esuat în cele din urmã în cazul Germaniei de Est, din cauza vitezei cu care s-a prãbusit edificiul statului. În mijlocul colapsului, spionajul SUA care cãuta arhivele STASI a dobândit arhivele Rosenholz înainte de a fi expediate la Moscova sau dispersate prin nenumãratele clãdiri ale STASI. Baza de date, reconstruitã si decriptatã, a acestei arhive a serviciilor secrete externe a scos limpede la ivealã relatia ostilã dintre serviciile României si ale Tratatului de la Varsovia si, împreunã cu dosarele est-germane care au supravietuit referitoare la operatiunea INTERKIT, au oferit un road map care a explicat si alte informatii incidentale despre operatiuni ale KGB asupra României, oferite de fosti ofiteri de informatii sovietici, si au fost ulterior confirmate de rapoartele puternic cenzurate din arhivele serviciilor bulgare.
Paradoxal, în ciuda opozitiei neabãtute la dominatia sovieticã în regiune, în anii ’80, chiar si dupã ce România îsi pierduse locul strategic, agentii dubli sovietici din tarã au fost capabili sã strângã capital din impopularitatea lui Ceausescu, sã discrediteze toate initiativele independente de politicã externã si de securitate ale României si sã exercite controlul temporar asupra institutiilor de securitate si de afaceri, în timpul si imediat dupã Revolutia din 1989. Este ilustrativ în acest sens faptul cã fostul ambasador în Statele Unite si agentul dublu sovietic, Silviu Brucan, a propus cu succes alti cunoscuti agenti dubli sovietici în posturi cheie pentru securitatea nationalã, în timpul si dupã revolutie, inclusiv pe ministrul apãrãrii Nicolae Militaru (26 decembrie 1989 – 14 februarie 1990), pe fostul director al serviciului de informatii externe Mihai Caraman (13 ianuarie – 23 aprilie 1992). Brucan însusi a devenit principalul consilier al presedintelui Iliescu pânã în iunie 1990 si a rãmas alãturi de primulministru Petre Roman pânã în septembrie 1991. Era greu de asteptat o transparentã a arhivelor serviciilor din partea cuiva care, asa dupã cum îi declara în decembrie 1989 lui Viktor Zagladin, seful Sectiei Internationale a Comitetului Central Sovietic, „va face totul pentru a combate imperialismul american, chiar dacã aceasta contravenea directivelor ONU si legilor internationale.” Continuitatea post-1989 a revolutiei „negociate” În cele din urmã, spre deosebire de revolutia din România, care a condus la dezintegrarea institutiilor, la anularea constitutiei si la o abruptã si imediatã schimbare de putere, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia si Bulgaria si-au negociat schimbarea de guvern. Continuitatea rezultantã a institutiilor administrative ale statului si continuitatea virtualã a personalului institutional a diminuat posibilitatea ca adevãruri surprinzãtoare sã iasã la suprafatã din acele sedii, mai ales în conditiile competitiei post-comuniste. Ca o ironie, cu toate cã fusese singura tarã care îsi dizolvase aparatul de spionaj, desfiintînd directii întregi si concediind peste 60% din personal în timp ce celelalte tãri si-au asigurat o remarcabilã stabilitate a cadrelor si aranjamentelor institutionale, numai despre România s-a spus cã tãrãgãna reforma serviciilor”. Chiar si Cehoslovacia a optat pentru continuitate pânã la sfârsitul anului 1990 când, cu sprijin exceptional din partea Marii Britanii, SUA si Germaniei a introdus o reformã radicalã. Chiar si acea reformã a lãsat personalul si structurile serviciilor militare de informatii practic neatinse si a mentinut mare parte din personalul din serviciul extern. Situatia a fost de departe mult mai proastã în Polonia si Ungaria, unde aceleasi discutii de la masa rotundã si-au atins strãlucit scopul de a face o tranzitie pasnicã de la sistemul partidului unic la cel pluripartid si a mentinut o mare parte din conducerea armatei si a serviciilor instruitã de KGB si GRU.
Raportul Macierewicz, elaborat de guvernul polonez în februarie 2007, a detaliat modul în care ofiterii din serviciile militare au continuat sã fie instruiti în taberele GRU si KGB, nu numai între 1989-1991, ultimii ani ai Uniunii Sovietice – dar si în perioada 1992-1993, de cãtre serviciile succesoare rusesti, usor reformate. Numirile si promovãrile au continuat sã se facã dintre cadrele „de perspectivã”, aprobate si instruite de Moscova, incluzând trei dintre sefii si patru dintre adjunctii de servicii, pânã si dupã intrarea în noul mileniu. Spre exemplu, 301 de instructori sovietici/rusi au activat în serviciul de informatii militare al Poloniei (WSI) între 1991-2006, iar câteva zeci de absolventi activau în „esalonul superior” al structurilor WSI chiar si în 2006. Stabilitatea cadrelor din serviciile maghiare, antrenate de KGB si GRU, a fost chiar mai mare. Atunci când Ungariei i-a revenit sefia Comitetului NATO de contraspionaj a explodat un scandal international pentru cã seful serviciului de contraspionaj maghiar – Serviciul de securitate nationalã (NBH) – petrecuse sase ani si jumãtate la Academia KGB Dzerjinschi din Uniunea Sovieticã. În acelasi timp, directorul general al contraspionajului militar (Serviciul de securitate militarã: KBH) si ofiteri responsabili cu arhivarea, atât de la KBH cât si de la serviciul de informatii externe (Serviciul de Informatii: IH), erau absolventi ai academiei KGB. Unii observatori au privit aceste conexiuni ca fiind un cîstig, oferind mai multe informatii asupra serviciilor rusesti, asupra metodelor si operatiunilor acestora. Totusi, asa dupã cum mentiona raportul Macierewicz, scopul principal al instructorilor KGB si GRU era identificarea dependentelor si slãbiciunilor studentilor si vulnerabilitãtile institutionale ale serviciilor tãrilor de origine, sugerând mijloace de contracarare. Cel putin în cazul Bulgariei, reteaua cooperãrii clandestine, „construitã timp de 45 de ani”, a însemnat cã personalul superior „diplomatic, de securitate si militar si-a pãstrat obiceiurile si practicile de a-si coordona atitudinile si practicile” cu Kremlinul. De aceea, este mult mai probabil ca Moscova sã fi continuat sã-si exercite influenta pentru pãstrarea secretului asupra operatiunilor trecute si sã conducã politica curentã, si în cazul Poloniei si Ungariei, fãcând improbabil faptul ca membri ai conducerii serviciilor sã se grãbeascã sã dezvãluie ceva ce Moscova ar fi dorit sã pãstreze secret. Chestiuni si Aliante care au precedat comunismului si au succedat comunismului. Basarabia Pe lângã continuitatea structurilor, a personalului si a atitudinilor partenerilor „apropiati”, existau de asemenea mai multe interese specifice care s-au mentinut dupã colapsul Uniunii Sovietice. În puternic contrast cu relatia polonezo-rusã, în care problemele frontierelor, identitãtii nationale, optiunilor politice fuseserã rezolvate în mare mãsurã înainte de sfârsitul rãzboiului rece, problemele care au alimentat ostilitatea sovieticã si maghiarã împotriva României s-au mentinut în continuare în noul mileniu. În consecintã, cu toate cã chestiunile Basarabiei/Moldovei si Transilvaniei au rãmas tinte prioritare ale spionajului ungar sau sovietic încã de la sfârsitul primului rãzboi mondial, aproape nimic despre operatiunile maghiare sau sovietice nu a fost declasificat sau publicat. Legea securitãtii nationale a Ungariei, de exemplu, stipuleazã clasificarea operatiunilor de spionaj pentru o perioadã de pânã la 90 de ani, fãcând improbabilã, pe termen mediu, posibilitatea unor revelatii arhivistice, referitoare la perioada comunistã. Într-adevãr, structurile traditionale de cooperare au fost mult întãrite prin similaritãtile dintre diaspora maghiarã post-imperialã si mult mai numeroasa diasporã rusã „din vecinãtate”, dupã colapsul imperiului sovietic. Ungaria a fost primul stat cu care Rusia a încheiat un tratat bilateral de tarã, în decembrie 1991, pregãtit anterior la ambasada Ungariei de la Moscova. Moscova si Budapesta au stabilit atunci relationarea oficialã a disputelor etnico-teritoriale cu România, semnând în noiembrie 1992 o declaratie comunã de cooperare pentru Asigurarea Drepturilor Nationale, Etnice, Religioase si Lingvistice ale Minoritãtilor, document desemnat de ambele pãrti drept un punct de cotiturã în relatiile ruso-maghiare. Liderii postcomunisti din Ungaria au sustinut cu insistentã autonomia teritorialã a maghiarilor din Transilvania, reminiscentã a campaniei revizioniste de decenii, lansatã de Budapesta dupã primul rãzboi mondial. Într-adevãr, cei doi care, în 1987, au întemeiat ceea ce urma sã devinã primul partid conducãtor al Ungariei post-comuniste – Forumul Democratic Maghiar – au fost Sandor Csoori, presedinte al Federatiei Mondiale a Maghiarilor, înfiintatã în 1927 pentru a forta pretentii teritoriale, si un proeminent iredentist, Istvan Czurka. În orice caz, acuzatiile exagerate de încãlcare a drepturilor minoritãtilor, asimilare fortatã si „genocid cultural”, care pãrea plauzibile în perioada izolãrii României din timpul Rãzboiului Rece, au fãcut loc primelor misiuni de supraveghere din partea institutiilor europene. Transparenta referitoare la aceste aspecte ale relatiei sale cu România lipsesc în cazul Rusiei.
La începutul anilor ’90, Kremlinul era intens preocupat de atractia pe care o Românie stabilã, orientatã spre vest ar fi putut sã o exercite asupra Republicii Socialiste Moldova. La fel cum URSS propaga imaginea României ca având „o influentã primitivã si negativã asupra identitãtii moldovenesti”, ceea ce impunea protectia sovieticã împotriva „asimilãrii românesti” în perioada rãzboiului rece, dezinformarea rusã alimenta acum animozitatea Chisinãului si Kievului împotriva Bucurestiului, prezentândul ca având „ambitii teritoriale fatã de Moldova si pãrti ale Ucrainei pe care le pierduse în favoarea URSS, dupã cel de-al doilea rãzboi mondial”, în timp ce descriau Moscova „ca fiind apãrãtoarea integritãtii teritoriale a vecinilor din nord ai României”. La începutul anilor ’90, CIA considera cã „presiunile separatiste vor continua sã creascã” în RSS Moldova si cã: Sentimentele nationaliste din Moldova au fost întãrite de evenimentele recente din România. E posibil ca ele sã se intensifice dacã noul regim român va putea stabiliza tara si va începe sã introducã un sistem politic democratic, viabil. Opt luni mai târziu, comunitatea serviciilor de informatii ale SUA a cãzut de acord cã, în timp ce Moldova va continua sã încerce sã obtinã independenta, „o deplasare a României cãtre un mai puternic autoritarism, îi va face, probabil, pe moldoveni sã-si doreascã sã rãmânã în Uniune.” Deci, Moldova Sovieticã putea fi pãstratã si apropierea Moldova-România putea fi blocatã, împiedicând consolidarea autoritãtii administrative si progresul reformelor din România, încurajând turbulentele, divizarea si reactiile autoritare. În cazul în care KGB-ul a tras concluzii privitoare la evolutia relatiei Moldova-România similare cu cele ale CIA, atunci este probabil cã acesta a identificat un interes pentru continuarea instabilitãtii din România. Focalizarea Rusiei pe relatia Moldova-România a devenit mult mai intensã în 1993, când NATO si-a deschis oficial usa pentru noi membri, iar SUA au initiat primul program de asistentã pentru România. O Românie stabilã, prosperã si sigurã ar fi exercitat o atractie enormã pentru Republica Moldova si, posibil, chiar si pentru Ucraina. Evgheni Primakov, director adjunct al KGB si sef al Primul Directorat – redenumit rapid Sluzba Vneshnei Razvedki: SVR, la începutul lui octombrie 1991- a condus campania împotriva extinderii NATO, insistând cã România va emite pretentii teritorial dacã va fi admisã în Alianta Nord Atlanticã si îsi va anexa Moldova. Primakov s-a implicat si în dezinformãrile privitoare la discreditarea conducerii independente a României, afirmând, de exemplu, cã „Ceausescu a cerut sã fie trimise trupe sovietice în România” pentru a-l sprijini în timpul Revolutiei când, de fapt, conducãtorul român protesta energic contra inexplicabilului aflux de „turisti” sovietici din tarã „si ameninta cu contramãsuri”. Kremlinul post comunist a încercat, de asemenea, sã exploateze „esecul” stabilirii de relatii bune cu vecinii – o cerintã premergãtoare pentru statutul de membru NATO – ca pârghie de manevrã a tratatului de aliantã cu România. În efortul sãu de dezbinare a Chisinãului si Bucurestiului, de exemplu, chiar si cel mai dezinteresat ajutor si asistentã româneascã au fost etichetate drept amestec în treburile interne ale Moldovei, ajutând evident, în acelasi timp, separarea regiunii Transnistria si exercitând puteri monopoliste pentru adjudecarea conflictului Moldova-Transnistria si a urmãrilor acestuia. Emblematicã pentru strategia Rusiei a fost conditionarea tratatului bilateral cu Bucurestiul de includerea unei clauze care sã excludã aderarea la alianta nordatlanticã. Drept rezultat, România a fost singurul stat fost membru al Tratatului de la Varsovia cu care Rusia a refuzat sã încheie un astfel de tratat de-a lungul anilor ’90. În cele din urmã, Moscova a acceptat sã încheie un astfel de tratat, numai dupã iulie 2003, la aproximativ opt luni dupã ce NATO a anuntat oficial admiterea României si la peste un deceniu dupã ce Rusia încheiase tratate similare cu Polonia, Ungaria, Cehoslovacia si Bulgaria. Insistenta Rusiei, din 2008, ca SUA sã anuleze unilateral acordurile de înfiintare a unor baze militare în România si continua sa implicare în problemele Moldovei, într-o manierã care descurajeazã puternic relatii mai apropiate cu România, indicã persistenta unor obsesii strategice foarte similare cu cele care au motivat ostilitãtile anterioare ale sovieticilor fatã de România. Ca urmare, în viitorul apropiat, pare a fi redusã posibilitatea unor interese institutionale care sã aducã o clarificare a relatiilor si operatiunilor Moscovei contra României, din perioada rãzboiului rece.
Ambitii imperiale, conflicte comuniste Larry Watts pune acest capitol al lucrãrii sub un Motto datorat lui…Leon Trotki, din 1921 : “ Aceste fapte fac luminã asupra declaratiilor ciudate, deplasate si absolut monstruoase fãcute de unii…referitoare la faptul cã între România, Rusia si Ucraina “relatiile de bunã vecinãtate” ar fi avut un loc primordial.Dacã am da o interpretare mai largã acestui tip de relatii de bunã vecinãtate, diferenta dintre rãzboi si pace ar dispãrea cu totul…” De-a lungul primelor 30 de pagini din acest capitol , reputatul istoric american relateazã cronologic, cu date concrete, cã, de fapt, „lupta clandestinã dintre România si celelalte state membre ale Tratatului de la Varsovia a fost ecoul unei scheme de comportament cu o duratã de peste…un secol”! „Puterile imperiale , direct implicate în regiune – Imperiul Rus, Monarhia Austro-Ungarã sau Imperiul Otoman – nu puteau privi favorabil unificarea si independenta Principatelor Române(…) In special Rusia taristã si partea ungarã a dualei monarhii se temeau cã unirea principatelor ar reprezenta o irezistibilã atractie pentru majoritãtile etnice românesti din Basarabia si Transilvania(…)Astfel de temeri erau bine motivate, dat fiind sovinismul extreme al conducãtorilor rusi si maghiari împotriva locuitorilor români, care fuseserã privati de drepturi, în secolele 19 si 20. Atât St.Petersburgul, cât si Budapesta se temeau cã un stat românesc consolidat va constitui un punct de reper pentru miscãrile nationale ale popoarelor din Europa de Sud-Est” Cu alte cuvinte, istoricul american demonstreazã cã strânsa legãturã ruso-maghiarã a cãutat sã submineze mai bine de un secol consolidarea statului si credibilitatea României, ca potential partener pentru puterile externe. Din acest al doilea capitol al lucrãrii, publicã fragmentul intitulat Influenta asupra politicii Cominternului De la înfiintarea sa, la începutul lui martie 1919 si pânã la dizolvarea sa oficialã, în 1943, Cominternul a fost centrul miscãrii comuniste mondiale si forul în care erau rezolvate conflictele de partid. Dintre toate partidele din statele care urmau sã facã parte din Blocul Sovietic, România era cel mai slab situatã în definirea unei perspective cu caracter national si, cu atât mai putin, în apãrarea unui asemenea caracter. În perioada primilor ani ai existentei Cominternului, România a fost singura care nici mãcar nu era reprezentatã la Congres, cu atât mai putin în forurile de decizie si în aparatul administrativ. Chiar si dupã afilierea românilor la Comintern, în 1921, ei au rãmas o prezentã insignifiantã în comparatie cu toti ceilalti viitori „parteneri apropiati” din Tratatul de la Varsovia. Absenta româneascã era în contrast flagrant cu prezenta si influenta ungurilor în Comintern. Ei au avut una dintre cele mai largi reprezentãri din Europa de Est, formatã atât din fosti prizonieri de rãzboi recrutati de Armata Rosie – un numãr de 100.000 adicã 33% dintre voluntarii prizonieri de rãzboi din Rãzboiul Civil Rus – si refugiati, fosti membri ai guvernului Kun. Astfel, un numãr extraordinar de „vechi bolsevici” maghiari cu cetãtenie sovieticã – zeci de mii – au devenit elemente de bazã ale aparatului Cominternului si ale altor organe sovietice. Infiltrate larg si adânc în structurile de putere sovietice, datoritã rolului avut în stadiile initiale ale revolutiei si rãzboiului civil, rolul si dimensiunea lor le-au oferit o influentã enormã asupra politicii sovietice si a Cominternului. Într-unul din momentele cele mai proaste, ungurii ocupau 300 de pozitii în aparatul Comintern si erau prezenti la cele mai înalte niveluri de decizie, de la management si pânã la tâmplari si instalatori la Hotelul moscovit Lux, care îi gãzduia pe membrii din strãinãtate ai Cominternului. Prezenta lui Kun, Endre Rudiansky si Matyas Rakosi în conducerea Comintern aratã onoarea cu care erau tratati la Moscova. Jenö Varga a condus timp de peste douã decenii Institutul de Economie Mondialã si Relatii Internationale (IMEMO) – un centru de informatii si think-tank. Jenö Landler, succesorul lui Bohm la comanda Armatei Rosii Ungare, în iulie 1919, a fost unul dintre cei sapte strãini îngropat la Zidul Kremlinului (si singurul ne-occidental).??? Ungurii au avut una dintre cele mai ridicate rate de supravietuire din perioada purificãrilor din anii 30, care au eradicat practic etnicii polonezi, români si germani din Comintern. Stalin i-a tratat, în perioada Ezhovschina, mai degrabã ca pe o nationalitate sovieticã, decât ca pe trãdãtori „strãini”. Nikolai Ezhov însusi a subliniat în diverse ocazii cã tintele sale principale erau „polonezii, românii si germanii”, în timp ce Stalin stabilea cã statele europene implicate în conspiratia „Zinovevistã-Trotchistã” erau Germania, Polonia, România, Finlanda si Statele Baltice – nu Ungaria (si respectiv Cehoslovacia sau Bulgaria). Stalin a intervenit chiar, atunci când Iezhov l-a reprimat pe Directorul IMEMO, Varga, pentru „atitudinea sa extrem de necooperantã” si l-a apãrat pe ungur. Influenta din cadrul Serviciilor de informatii sovietice. Cominternul in Romania Mai important, Cominternul constituia sediul unei retele clandestine internationale de agenti, care operau împotriva guvernelor din statele lor de origine, în serviciul „revolutiei mondiale” care, prin „centralizarea democraticã”, devenise sinonimã cu Moscova. Sarcinile principale ale Cominternului erau finantarea acoperitã, propaganda albã si neagrã si spionajul direct, toate acestea în scopul construirii unei retele de partide comuniste necesare pentru doborârea „revolutionarã” a adversarilor. Operativii Cominternului nu au avut prea multe probleme în realizarea transferului de la conspiratia politicã acoperitã, la munca de informatii oficialã. Ei erau deja, în principal, agenti de informatii, care operau pentru o putere strãinã si foloseau metodele învãtate la Moscova: nume false, documente false, legende, comunicãri criptate, cãsute postale oarbe, finantãri acoperite, construirea de retele si contrafilajul. Tentativele de a-i exonera pe Cominternisti de a fi fost agenti sovietici, fãcând deosebirea între acestia si ofiterii de informatii sovietici, nu tine cont de aceastã realitate fundamentalã. De exemplu, viitorul conducãtor maghiar Imre Nagy a fost cominternist si agent NKVD, cu toate cã s-au fãcut încercãri de negare a ambelor afilieri. Eforturi similare au fost fãcute referitor la Valter Roman, Silviu Brucan si Leon Tismãneanu, ultimul fiind unul dintre primii doi cei mai bine plãtiti agenti sovietici din 1945. Toti cominternistii trimisi peste hotare erau agenti sovietici. Nu existau granite fixe între munca de partid si cea de spionaj sau între diversele servicii ale tinerei comunitãtii de informatii sovietice, iar cominternistii treceau constant de la o activitate sau organizatie la alta. Retelele de informatii sovietice erau construite pe scheletul stângii radicale, stabilit mult înainte de fondarea Cominternului în 1919. Cei 300.000 de prizonieri de rãzboi care au trecut la bolsevici si s-au oferit voluntari în perioada Rãzboiului Civil au furnizat bazinul initial de recrutãri pentru serviciile de informatii si cele coercitive sovietice. Supra-reprezentarea ungurilor printre voluntarii prizonieri de rãzboi s-a oglindit si în servicii. În Siberia, în anii 1920-1930, ei erau atât de prevalenti în sistemul de securitate sovietic, încât termenul vengrii (cuvântul rusesc pentru ungur) era sinonim cu Cheka (CEKA). Bela Kun, tot un agent al Cominternului, a fost probabil cel mai cunoscut, dar au existat de asemenea personaje proeminente în organizatiile succesoare OGPU, GPU si NKVD. Karl V. Pauker, de exemplu, a fost sef al Serviciului de Gardã NKVD, responsabil cu paza personalã a lui Stalin (pânã la epurãrile din 1930) si un intim al dictatorului. Teodor Maly – unul dintre „cei mai mari ilegalisti” al cãrui portret a fost asezat mai apoi „pe peretii din Camera memorialã a KGB” – i-a recrutat între 1936-1937 pe membrii grupului de la Cambridge „Cei cinci magnifici” (iar compatriotului sãu Laszlo Dobos – Louis Gibarti i se atribuie recrutarea initialã a lui Philby, în 1934). RU a fost primul si probabil cel mai frecvent recrutor al „credinciosilor adevãrati” din Comintern. La începutul lui 1918, la simpla solicitare a RU, Cominternul va hotãrî ca „un mare numãr, uneori sute de comunisti, sã devinã agenti sovietici secreti.” Eclipsati poate de polonezii si nemtii din RU, ungurii tot s-au putut mândri cu agenti precum Bela Vago, seful operatiunii „corespondentii muncitori” (RABCOR) din Germania, Arthur Koestler si Sandor (Alexander) Rado de la Red Orchestra. Rado, cu toate cã avea numai 19 ani când a intrat în Armata Rosie a lui Kun, era considerat un membru al „vechii gãrzi” din Moscova, transferat „în cele mai înalte cercuri ale Internationalei Comuniste” si care se bucura de protectia „presedintelui Comintern, Zinoviev”. În 1919, Rado a organizat prima agentie sovieticã de presã (ROSTA) în Haparanda, Suedia, combinând jurnalismul cu munca de informatii, ceea ce va deveni „o a doua naturã a Rado” si o specialitate a spionajului maghiar. Fostul comisar de rãzboi al lui Kun, Vilmos Böhm, operând sub numele de cod sovietic Orestes, s-a infiltrat în spionajul britanic (si american) în perioada celui de-al doilea rãzboi mondial. Lucrând în Camera britanicã de analizã a presei din Stocholm (British Press Reading Office), el a influentat evaluãrile tentativelor aliatilor lui Hitler de a pãrãsi Axa, pozitionându-se în acelasi timp ca intermediar pentru iesirea Ungariei din aliantã. Lui Böhm i se atribuie manipularea operatiunilor lui Raul Wallenberg si, apoi, facilitatea arestãrii sale de cãtre autoritãtile sovietice. Cel mai puternic serviciu de spionaj, din punct de vedere al legãturii directe la ierarhia sovieticã, era Departamentul de relatii internationale (Otdyel Mezhdunarodnoi Svyazi: OMS) al Cominternului. OMS actiona ca un centru de coordonare al celorlalte servicii, ducând în acelasi timp la îndeplinire functia de bazã, aceea de conducere a partidelor comuniste strãine. Acesta distribuia ordine, fonduri si teme de propagandã partidelor „nationale”; servea drept contact cãtre organizatiile din ilegalitate; asigura documente false agentilor Comintern; mentinea contactul cu celelalte organe ale securitãtii sovietice si conducea operatiunile de spionaj si culegere de informatii din strãinãtate. Fostul sef al operatiunilor sovietice de spionaj din Europa îl descria drept „inima Cominternului”, care controla liderii „partidelor comuniste autonome din Europa”.
