PREMIERE Duminicã, la Centrul de Afaceri, liberalii vasluieni au organizat festivitatea de premiere a concursului de eseuri „România mea”, manifestare ajunsã la cea de-a doua editie. Concursul s-a adresat tinerilor din judet, cu vârste cuprinse între 16 si 19 ani, care au fost invitati sã-si astearnã gândurile, aspiratiile, temerile sau tot ceea ce cred ei de cuviintã despre tara lor. Premiul cel mare, care constã într-o excursie la Bruxelles, a fost adjudecat de o elevã a Liceului Teoretic „Mihail Kogãlniceanu”.
Competitia a fost dedicatã liceenilor din judetul Vaslui, tineri talentati într-ale scrisului, curajosi în gândire si exprimare si a reprezentat o dublã provocare pe care liberalii vasluieni au lansat-o tinerilor din dorinta de a-i încuraja sã exprime deschis si constructiv ceea ce gândesc si simt în legãturã cu viitorul, dar si cu prezentul lor, punându-se pe ei, în calitatea lor de reprezentanti ai clasei politice actuale, fatã în fatã cu cei de destinul cãrora sunt direct rãspunzãtori. Organizatia Femeilor Liberale (OFL) a Municipiului Vaslui a acordat, cu sprijinul Asociatiei Excelent 2011, zece premii, câstigãtorul premiului I obtinând o excursie la Bruxelles. Comisia de jurizare, desemnatã de OFL Vaslui, alcãtuitã din profesori de specialitate, a hotãrât cã cea mai bunã lucrare a fost a unei eleve din clasa a XII-a a Liceului Teoretic „Mihai Kogãlniceanu”, Dorina Maria Anton. „Suntem, iatã, la a doua editie a unui concurs care, încã de anul trecut, a devenit marcã înregistratã a PNL Vaslui. Suntem liberali si promovãm nu doar gândirea liberã, ci mai cu seamã gândirea creatoare, generatoare de solutii pentru viitor. Tânãra generatie, dupã cum s-a putut vedea, are o gândire poate mai corectã si mai necrutãtoare cu realitatea imediatã, dar si solutii, fapt care ne obligã pe noi, adultii, sã ne alimentãm din ea. Am avut foarte multi participanti si la aceastã a doua editie a concursului, nu mai putin de 33 de tineri, si cred cã nivelul lucrãrilor jurizate a fost chiar mai bun decât al celor prezentate la editia precedentã”, a declarat Simona Polak, presedintele Organizatiei Municipale Vaslui a PNL.
Elevii câstigãtori sunt urmãtorii:
Premiul I Anton Dorina Maria Liceul Teoretic „Mihail Kogãlniceanu” Vaslui XII
Premiul II Stefan Tatiana Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” Bârlad XI
Premiul III Jãscu Elena Liceul Teoretic „Emil Racovitã” Vaslui XII
Mentiune Munteanu Traian Colegiul National „Gheorghe Rosca Codreanu” Bârlad XII
Mentiune Cãprariu Amalia Liceul Teoretic „Mihail Kogãlniceanu” Vaslui IX
Mentiune Bejenaru Alina Seminarul Teologic Ortodox ” Sfântul Ioan Gurã de Aur” Husi X
ROMÂNIA MEA
de Dorina Anton
Dintre toate locurile unde ne-am fi putut începe existenta ne-am nãscut si am crescut tocmai aici, în România. Dintre toate posibilitãtile, miliardele de sanse de a fi altundeva, altcineva, altceva, s-a nimerit ca acesta sã fie locul obârsiei noastre; un om într-un loc, într-o familie, într-un oras, unul aici, unul acolo, un altul la un perete distantã în apartamentul vecin. E coincidentã prezenta noastrã aici? Posibil. E asa-zisul destin sau vointa unei providente divine? La fel de posibil. Certã este existenta mea si a tuturor românilor într-o tarã care si-a întins bratele si ne-a primit asa cum suntem, uneori lenesi, alteori inventivi si cel mai adesea plini de umor si de talentul de a face haz de necaz. Astãzi, ea îmi apare ca un om cãruia ne este usor sã-i gãsim defectele, iar a avea rãbdare pentru a-i gãsi frumusetea dincolo de ceea ce se relevã la o primã vedere se dovedeste a fi destul de dificil.
De multe ori mi-am promis mie însãmi cã voi pleca de aici, într-o tarã care sã îmi ofere ceea ce în tara mea nu am putut primi. Cu toate acestea, crescând într-un cartier anonim, într-un oras mic si usor de trecut cu vederea pe hartã, am ajuns sã iubesc locurile si oamenii, mai întâi ca un copil, sincer, dezinteresat si cu entuziasm, apoi ca un tânãr ce vede frumosul acolo unde multi preferã sã întoarcã privirea si sã nu mai revinã din dezgust. Fiind la o vârstã fragedã si neghicind cã lumea se extinde mai mult decât cele câteva blocuri unde îmi petreceam timpul, nu am cãutat sã cunosc strãzile si aleile orasului. Însã oportunitatea de a cãlãtori si cunoaste tara mi-a dezvãluit o lume vastã, foarte diferitã de cea în care trãisem, am vãzut câteva din orasele tãrii si peisajele naturale, iar în cîtiva ani am înteles cât de multe sunt de vãzut aici în propria tarã, de simtit si înteles. Cineva care mai înainte nu-si vãzuse întreg orasul lua contact cu ceva mult mai mare, mai impunãtor, cu peisajele unei tãri si cu oameni cu diferite stiluri de viatã – foarte diferite, uneori.
Orasele exercitã mereu asupra mea o fascinatie pe care o las sã mã acapareze cu plãcere. Am îndrãgit arhitectura lor atent conservatã, m-am plimbat curioasã mai ales pe aleile îndepãrtate de strada principalã, în pas lent, încercând sã memorez clãdirile, anticariatele (de unde cumpãr cel putin o carte ca mai apoi sã-mi reamintesc fiecare de unde am luat-o), parcurile si cafenelele. Îmi place mai ales agitatia si multimea studentilor din orasele universitare; e ceva revigorant în aerul unei dimineti atunci când simti energia si viata ce palpitã electrizant de-a lungul strãzilor. Majoritatea locurilor le-am vizitat în timpul verii, imaginatia rãmânând sã ghiceascã cum restul anotimpurilor le schimbã înfãtisarea. S-a întâmplat o datã sã vãd orasul Cluj în preajma Crãciunului, împodobit de brazi, ghirlande, luminat de beculete, troienit de zãpezi de parcã el însusi ar fi fost un pom ornat. Lãsarea serii adusese cu sine o schimbare perceptibilã, vitrinele magazinelor luminând trotuarele, vuietul de stradã de peste zi fiind înlocuit de siluete antrenate într-o miscare linã ca un dans, neîntreruptã. Asistam la minunea unui oras ce respira prin inimile locuitorilor. Atmosfera feericã si încãrcatã de energie pozitivã te fãcea sã te afunzi mai bine în cãldura hainelor si sã mai hoinãresti putin pe strãzi alãturi de celelalte siluete.
Nu numai orasele sunt un motiv pentru care vreau sã îmi fac rucsacul, sã îmi iau un bilet de tren si sã mã îndrept cãtre ele, ci si muntii (în special piscurile). Cei mai multi încearcã atunci când pot sã plece din aglomerãrile urbane, sã evadeze în linistea naturii, sã încingã un foc de tabãrã si sã amâne problemele si inevitabilul stres pentru alte zile. Sãlbãticia crestelor muntoase si a pãdurilor atrage românii ca pe niste haiduci ce nu au uitat murmurul codrului si pe care îl ascultã ca un sfetnic vechi. Stând pe o stâncã de 1000 de metri deasupra lumii si contemplând zarea mã asigur pe mine însãmi cã sunt acasã, întreaga tarã e o casã, o familie, un grai stiut de toti. Cât de lipsit de certitudine si de un echilibru elementar trebuie sã fie cei ce nu au tara lor, unde sã se poatã întoarce oricând pentru cã sunt o parte din ea. E un privilegiu pentru cei ce s-au nãscut în locul potrivit, nu?
Pe drumul din spre o destinatie spre alta îmi pironisem de multe ori privirea pe imaginile din afara ferestrei trenului, surprinzând pãdurile, dealurile ce-si unduiau crestele, tãranii lucrând pe ogoare, animalele la pãscut; din tren vezi cele mai multe si mai diverse imagini pitoresti. Aproape fiecare bucatã de pãmânt era fie aratã, însãmântatã si îngrijitã, fie acoperitã cu iarbã de pãscut pentru animale. Nu pot sã nu mã mir de energia fizicã a tãranilor atunci când ies la câmp sã munceascã si mi se pare incredibil cum de stiu ce trebuie fãcut în fiecare sezon, când trebuie sã punã sãmânta, sã astepte recolta, sã curete vita-de-vie, sã culeagã strugurii, sã coseascã fânul si sã-l facã cãpitã. Sãptãmânal existã câte o activitate care trebuie dusã la capãt pentru linistea si belsugul gospodãriei. Vara obisnuiam sã îmi urmãresc bunicii cum coseau iarba si o strângeau mai apoi în grãmezi nu foarte îndesate (ca sã nu se strice fânul), lãsându-le la uscat pânã la timpul potrivit, când le depozitau în surã. Nu cred cã i-am auzit vreodatã spunând: „Bun, si acum ce facem?” sau sã-i vezi dezorientati în munca lor sau liberi pentru perioade mai lungi de timp, în afarã de ziua lor de odihnã – duminica. Îsi cunosc ogoarele ca-n palmã si munca variazã la nesfârsit. Asta e una dintre traditiile acelea adânc înrãdãcinate în tãranul român, singurul care stie care e timpul potrivit când sã se apuce de lucru. Îmi place mai ales sã vãd oamenii, cum dupã o zi muncitã din greu, stau la masã, simpli si multumiti, mâncând în tihnã.
Peisajul românesc îmbie pe oricine sã-si întrerupã activitatea si sã contemple privelistile; mai putin apreciatã, însã, este frumusetea locuitorilor ei (a unora, cel putin). Desi nu suntem invadati de strãini tot timpul, bogãtia interioarã a românilor e suficientã. Diversitatea felului de a gândi si de a trãi fascineazã orice persoanã care are ca obiect de interes oamenii. Românii m-au surprins mereu; unii au o inteligentã care mã vexeazã, altii sunt pur si simplu comedianti, iar altii îti recitã poezii în schimbul unei tigãri sau sunt pragmatici cu idealuri de pace, citesc non-stop sau vin cu idei trãznite pentru emisiuni si vloguri. Da, într-adevãr, românii sunt oameni interesanti, pe care nu mã satur niciodatã sã-i ascult, fie cã sunt prieteni vechi sau persoane noi. Conteazã ce statut au în viata ta? A cunoaste oamenii e un mod de a te slefui pe tine, fiecare persoanã cu care luãm contact putând sã îsi lase asupra ta o amprentã. De altfel, având în vedere cã suntem, de fapt, alcãtuiti din zeci de „amprente”, ce ne-au adus la stadiul actual, a intra în contact cu altii e una din multele experiente ce ne rãmân în suflet fãrã sã ne propunem asta. În afara granitelor si cu ocazia participãrii la anumite proiecte europene, românii (si prietenii mei, totodatã) au fãcut o impresie mai mult decât bunã; fie stiau engleza la un nivel ce intimida pe restul participantilor, fie aveau un talent oratoric si o atitudine de oameni siguri pe ceea ce fac si pe ceea ce stiu. Nu puteai traduce siguranta ca fiind arogantã, ci mai mult ca un semn cã ai în fatã un om hotãrât si care stie câte parale face, fãrã sã fie acaparat de o modestie ce nu-si avea locul. De ce sã-ti recunosti defectele, dar sã-ti reduci calitãtile?
Cel mai de iubit, însã, e umorul nostru (deocheat foarte adesea, dar plin de farmec) si capacitatea de a face haz de necaz (pe care o practic cu mult stoicism; am realizat cã e bunã pentru sãnãtatea noastrã mintalã). Nu mã refer aici doar la clasicii Vasile Alecsandri, I. L. Caragiale si Ion Creangã, desi sunt primele exemple când e vorba de umorul românesc, ci si la emisiunile TV si bancuri. Românul se pricepe de minune sã ia o situatie, ce se presupune a fi tragicã, si sã o facã comico-tragicã. E purã nerusinare sau un mod istet de a schimba perspectiva atunci când acesta te duce într-o înfundãturã? Asta rãmâne la latitudinea fiecãruia sã decidã.
Ati încercat vreodatã sã gãsiti cât mai multe nume de alintat pentru cineva sau diminutive pentru ceva (nu neapãrat varianta literarã)? Lista e lungã si surprinzãtor de bogatã? Nu ar trebui sã mire pe nimeni cã avem multe forme flexionate si un vocabular pe mãsurã. Comparând cu alte limbi, româna dispune de un vocabular demn de toatã stima, la care se mai adaugã si talentul unora de a utiliza cuvintele în cele mai variate contexte si în cele mai inedite moduri. Dovada capacitãtii românilor de a potenta la maxim resursele vocabularului românesc se observã clar în literatura noastrã. E drept cã nu avem clasici de talia lui Goethe, Tolstoi sau Shakespeare, dar avem o literaturã cu elemente autohtone, ce indicã foarte clar locul de provenientã a operele. Am fost pe rând cuceritã de Ion Minulescu, Mircea Eliade, George Bacovia, Liviu Rebreanu, Octav Dessila si Ileana Vulpescu si de arta lor de a îmbina cuvintele în fraze ce nu sunt doar citite, ci si simtite.
Mi s-a spus cã româna e o limbã care sunã frumos, e armonioasã si plãcutã auzului. Asa cã mi-as fi dorit sã experimentez un lucru (imposibil, din pãcate): sã aud un român vorbind si sã-l percep din perspectiva unui strãin, care nu cunoaste limba. Cel din urmã aude, sesizeazã intonatia, variatia frazei, dar nu întelege nimic. În repetate rânduri, prieteni strãini mi-au spus cât de melodioasã este vorbirea noastrã, intonatia si accentul însusi având o dozã de expresivitate ce capteazã atentia. De fapt, ce nu-ti capteazã atentia aici?
De-a lungul unui periplu prin tarã treci de la spatii mustind a traditie la zone modernizate si-ti clãtesti ochii cu peisaje ce ti se înfãtiseazã fãrã vreun efort; tot ce trebuie sã faci este sã vrei sã le vezi. Prin lentila aparatului foto am surprins locurile si oamenii antrenati în activitãtile lor si, desi am cutreierat tara, am admirat pesterile, muntii, castelele, cascadele, orasele si am vãzut si alte tãri, tot nu simt cã am vãzut destule aici. Pânã nu cunosti fiecare loc parcã nu ai o imagine completã asupra spatiului românesc. Fãrã grabã ar trebui pornit într-o excursie în care aparatul sã imortalizeze fiecare aspect, iar în final sã ajungi sã fii posesorul a unei întregi enciclopedii de poze. Nu-ti ajunge doar o descriere când este sã vorbesti despre o tarã, ci ti-ar trebui imagini care sã te facã sã vrei sã vezi totul cu ochii tãi.
