ISTORIA NU MINTE… În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, România a fost implicată activ în conflict, trecând prin alianțe schimbătoare și momente dramatice. Printre aspectele mai puțin cunoscute ale războiului se numără lagărele de prizonieri de pe teritoriul țării, unde mii de soldați sovietici capturați au fost internați. Vorbim de perioada cât România a luptat alături de Germania nazistă și era condusă de mareșalul Antonescu. Dacă într-un alt articol publicat de ziar am dezbătut problema lagărelor de pe teritoriul județului din Primul Război Mondial, acum ne focusăm pe ce s-a întâmplat pe teritoriul județul nostru, în cel de-Al Doilea Război Mondial, în perioada 22 iunie 1941( momentul când ne-a alăturat Germaniei naziste), până în 23 august 1944, când am întors armele din ordinul Regelui Mihai. În acea perioadă, la Vaslui au existat două astfel de lagăre. Lagărul nr. 2 și Lagărul nr.4. Acestea au funcționat ca centre de triere și muncă forțată, unde prizonierii au fost folosiți în agricultură și alte activități esențiale economiei de război. Deși România s-a confruntat cu propriile dificultăți logistice, tratamentul aplicat prizonierilor sovietici nu poate fi comparat cu regimul brutal impus soldaților români capturați în lagărele sovietice, unde foamea, frigul și lipsa asistenței medicale au dus la moartea a zeci de mii de oameni. Ziarul Vremea Nouă a arătat ce au pățit soldații vasluieni, capturați de Armata Roșie și cât au suferit în lagărele de muncă din Rusia. Această pagină de istorie, de multe ori trecută cu vederea, reflectă complexitatea războiului și suferințele pe care le-a generat de ambele părți ale frontului.
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, România a fost implicată activ în conflictul global, traversând o perioadă marcată de alianțe impuse de împrejurările geopolitice și evenimente dramatice. La 22 iunie 1941, sub conducerea mareșalului Ion Antonescu, România s-a alăturat Germaniei naziste în invazia Uniunii Sovietice, având ca obiectiv principal recuperarea teritoriilor pierdute în 1940: Basarabia și Bucovina de Nord. Armata română a participat la numeroase operațiuni pe Frontul de Est, inclusiv în bătăliile de la Odessa și Stalingrad (Cotul Donului). În aceste confruntări, trupele române au suferit pierderi semnificative, în special în timpul contraofensivei sovietice de la Stalingrad din noiembrie 1942, unde armatele a 3-a și a 4-a române au fost copleșite de forțele sovietice superioare numeric. Pe măsură ce războiul avansa, România a devenit ținta bombardamentelor anglo-americane, care vizau infrastructura strategică, printre care și câmpurile petroliere și rafinăriile de la Ploiești. Aceste atacuri au avut un impact devastator asupra economiei și moralului populației. La 23 august 1944, în contextul avansului sovietic și al nemulțumirii generale față de alianța cu Germania nazistă, regele Mihai I a orchestrat un coup de état (lovitură de stat), înlăturându-l pe mareșalul Antonescu și aliniind România de partea Aliaților. Această decizie a contribuit la scurtarea duratei războiului în Europa.
Lagărul de prizonieri de la Vaslui
În timpul conflictului, armata română a capturat aproximativ 91.060 de militari sovietici, dintre care 82.057 au fost internați în 12 lagăre de prizonieri din România. Printre aceste lagăre se număra și cel din Vaslui, unde condițiile de detenție erau dificile. Conform datelor istorice prezentate într-un articol de către profesorul Neculai-Silviu Muștiuc, până la 23 august 1944, în lagărul din Vaslui au murit 799 de prizonieri sovietici, principalele cauze fiind tuberculoza pulmonară, bolile pulmonare și enteritele. După 23 august 1944, odată cu schimbarea alianțelor și trecerea României de partea Aliaților, prizonierii sovietici rămași în lagărele românești au fost eliberați sau predați autorităților sovietice. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, orașul Vaslui a găzduit două lagăre de prizonieri sovietici, cunoscute sub numele de Lagărul nr. 2 și Lagărul nr. 4. Deși data exactă a înființării acestor lagăre nu este clar documentată, există dovezi că, până la 18 iulie 1941, cel puțin unul dintre ele era deja operațional. Un document din 21 iulie 1941 menționează sosirea a 108 prizonieri în Vaslui pe 18 iulie, sugerând existența unui lagăr funcțional la acea dată. Inițial, aceste lagăre au funcționat ca centre de triere pentru prizonierii capturați pe frontul de est, alături de lagărul din Dornești. Li se solicita furnizarea de date privind numărul total de prizonieri, cei prezenți în lagăr, cei trimiși la muncă și cei disponibili pentru muncă.
Lagărele nr. 4 era situat în spatele fabricii Textila, unde acum este un cartier de blocuri
Geografic, lagărele erau situate în partea de nord a orașului Vaslui. Relatări ale martorilor indică faptul că Lagărul nr. 4 a funcționat în clădirea fostei Școli Normale (actualul Sanatoriu TBC) și în barăci construite în spatele acesteia, în zona cunoscută astăzi sub numele de “Textila”, precum și pe coasta unui deal unde se află în prezent o plantație de viță-de-vie. În ceea ce privește condițiile de trai, barăcile erau construite pe fundații de cărămidă, cu pereți din scânduri între care erau îndesate paie amestecate cu pământ, pentru a oferi izolație termică în timpul iernilor aspre din perioada războiului. Paturile erau realizate tot din paie, oferind un confort minim prizonierilor. La sfârșitul lunii iulie 1941, cele două lagăre au fost unificate, noua structură fiind denumită Lagărul de prizonieri nr. 4 Vaslui. Deși data exactă a unificării nu este cunoscută, ultima mențiune a Lagărului nr. 2 datează din 30 iulie 1941. În perioada de funcționare, lagărele din Vaslui au primit un număr semnificativ de prizonieri sovietici. De exemplu, între 18 iulie și 19 octombrie 1941, au fost înregistrate multiple transporturi de prizonieri, cu numere variind de la câteva zeci până la peste o mie de persoane pe transport. Acești prizonieri proveneau din diverse locații, inclusiv Huși, Iași, Chișinău, Orhei și Cetatea Albă. Fiind lagăre de triere, prizonierii erau adesea transferați către alte lagăre sau destinații de muncă. De exemplu, la 27 iulie 1941, 550 de prizonieri au fost trimiși la Bârlad, iar la 3 august 1941, alți 2.500 de prizonieri au fost transferați în aceeași direcție pentru munci agricole. Originea etnică a prizonierilor era diversă, incluzând ruși, ucraineni și alte naționalități din Uniunea Sovietică. Această diversitate este reflectată și în onomastica prizonierilor îngropați în Cimitirul Eternitatea din Vaslui.
Munca forțată a prizonierilor sovietici în lagărul din Vaslui
După internarea în lagăre, prizonierii sovietici au fost rapid direcționați spre muncile agricole, o consecință a crizei acute de forță de muncă în România, cauzată de mobilizarea masivă a bărbaților pe front. În baza unui ordin emis de Marele Cartier General și în conformitate cu regulamentele militare în vigoare, aceștia au fost repartizați marilor moșii, Camerelor de Agricultură și obștilor sătești pentru diverse activități agricole.
Cât câștiga un prizonier pe zi la Vaslui, cât era scos la muncă și cât plăteau antreprenorii pe deținut pentru munca prestată
Numărul minim de prizonieri alocați pentru muncă era de 50 de persoane, iar salariul stabilit era de 50 de lei pe zi, din care 10 lei reveneau prizonierilor pentru cheltuieli personale, iar restul erau încasați de lagăr. Angajatorii aveau obligația de a le furniza hrană, cazare și echipament minim de lucru. Paza era asigurată de unitățile militare, iar prizonierii erau supravegheați îndeaproape pentru a preveni orice tentativă de evadare sau acte de sabotaj. Pentru menținerea igienei, proprietarii care angajau prizonieri în număr mare erau obligați să instaleze dușuri cu apă caldă, iar pentru grupuri mai mici se asigura acces la băile publice sau militare. De asemenea, fiecare locație unde erau trimiși prizonierii trebuia să dispună de o infirmerie pentru tratarea celor bolnavi. Lista priorităților în distribuirea prizonierilor reflecta atât nevoile economice, cât și situația socială:
- Familiile soldaților morți sau răniți pe front;
- Familiile sărace ale celor mobilizați;
- Văduvele sărace;
- Orfanii săraci;
- Proprietățile statului
- Proprietăți fără stăpân.
În județul Vaslui, prizonierii au fost repartizați în mai multe comune, printre care: Albești, Solești, Șteoborăni, Ferești, Mânjești, Lipovăț, Deleni, Brodoc, Armășoaia și Negrești. De asemenea, unii au fost trimiși la muncă în pepiniere, silvicultură și chiar la Spitalul Drăghici (n.r. așa se numea spitalul județean de acum) pentru a lucra pământul aferent unității medicale.
Prizonierii folosiți la grădinile de legume de la Crasna-Gura Albești
O parte din grădinile aflate în apropierea satului Gura Albești erau deținute de Beldiman V. Ioan, lt. colonel pensionar în anul 1942. A muncit pământul de pe moșiile Crasna-Roșiești cu prizonieri din lagărul Vaslui, între anii 1942-1944. Ștefan Gâza se ocupa cu moșiile lui Beldiman în anul 1940. Erau angajați soldați pentru munca câmpului, se cultiva sfeclă care mai apoi era vândută către fabrici de zahăr. Erau plătiți la zi, munca începea la 6:30, de la 12:00 la 1:30 pauză de masă, iar la 19:00 se termina ziua de muncă după care urma programul de voie.
Nereguli și abuzuri
Deși regulamentele prevedeau condiții minime de muncă și trai pentru prizonieri, realitatea din teren era cu totul alta. Raportările oficiale indică lipsuri constante în privința alimentelor și echipamentelor de lucru. În comuna Armășoaia, prizonierii nu primeau nici măcar ceai dimineața, iar făina de porumb lipsea frecvent. În alte cazuri, primarii foloseau prizonierii în alte scopuri decât cele prevăzute, de exemplu, la Cozmești, unde aceștia au fost trimiși să muncească pentru brigadierul silvic în loc de agricultură. Lipsa hranei și a îngrijirii medicale adecvate, alături de iarna extrem de grea din 1941-1942, au dus la un număr mare de decese în lagărul din Vaslui. În cimitirul Eternitatea se păstrează 426 de pietre funerare dedicate prizonierilor sovietici, însă numărul real al morților este mai mare, deoarece au existat și gropi comune. Aproximativ 85% dintre aceste decese s-au produs în anul 1942. Lagărul din Vaslui a fost al patrulea cel mai letal lagăr de prizonieri din România, după cele de la Crăciunești, Budești și Vulcan.
Lagărele de prizonieri unde au fost cazați soldații sovietici din Vaslui, parfum față de cum au fost tratați românii în URSS
Lagărul de prizonieri din Vaslui, asemenea altor centre de internare din România, a funcționat într-un context de război marcat de lipsuri și dificultăți logistice. Deși prizonierii sovietici au fost folosiți ca forță de muncă și s-au confruntat cu lipsa alimentelor, a îngrijirii medicale și a condițiilor decente de cazare, situația lor nu poate fi comparată cu suferințele îndurate de soldații români capturați de sovietici. În lagărele sovietice, prizonierii români au fost supuși unui tratament inuman, lipsiți de hrană, apă și asistență medicală, fiind expuși intenționat unui regim de exterminare. Mii de soldați români au pierit în condiții cumplite, înfometați și înghețați, în timp ce cei care au supraviețuit au rămas marcați pe viață de suferințele îndurate. Dacă lagărele din România au fost caracterizate de deficiențe administrative și de dificultăți logistice, cele sovietice au reprezentat un sistem organizat de suprimare a prizonierilor. Istoria trebuie privită în ansamblul său, iar suferințele românilor căzuți prizonieri în Uniunea Sovietică arată dimensiunea tragediei războiului, o tragedie care nu trebuie uitată niciodată.
Desființarea lagărului
Odată cu sosirea Armatei Roșii în august 1944, prizonierii sovietici au fost eliberați în conformitate cu prevederile Convenției de Armistițiu. Lagărul a fost desființat, iar barăcile au mai fost folosite cîțiva ani, fiind dezafectate complet în 1949.
Deținuții legionari din anii 1938-1939, au fost primii care au populat lagărul de la Vaslui, înainte de a începerea războiului
CONTINUITATE… Lagărul de prizonieri de la Vaslui nu a fost doar un loc unde au fost internați prizonieri sovietici în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, ci și scena unei tragedii petrecute în septembrie 1939, când mai mulți legionari au fost executați în urma ordinelor regimului condus de regele Carol al II-lea. La acea vreme, regimul monarhic încerca să suprime Mișcarea Legionară, considerată o amenințare pentru stabilitatea țării. Legionarii fuseseră arestați și internați în diverse lagăre din România, unul dintre acestea fiind lagărul din Vaslui, amplasat în fostul local al Școlii Normale de Băieți. Tensiunea politică a atins un punct critic pe 21 septembrie 1939, când premierul Armand Călinescu a fost asasinat la București de un grup de legionari, ca răzbunare pentru execuția lui Corneliu Zelea Codreanu și a altor lideri legionari în noiembrie 1938. Drept represalii, regimul a ordonat execuția unor deținuți legionari din lagărele din toată țara, inclusiv la Vaslui.
22 septembire 1939, o zi sângeroasă. 33 de legionari au fost executați sumar
ORORI… În zorii zilei de 22 septembrie 1939, liniștea orașului Vaslui a fost tulburată de rafale de mitralieră. Cei 33 de legionari din lagăr fuseseră scoși din barăci sub pretextul unui transfer și executați sumar, prin împușcare, pe marginea șoselei. Martorii din oraș au povestit ulterior cum trupurile acestora au fost lăsate sub pază strictă, iar orice încercare a localnicilor de a le aduce omagii, aprinzând lumânări, era zădărnicită de autorități. După trei zile, victimele au fost ridicate și aruncate într-o groapă comună, peste care s-a turnat acid sulfuric și ciment, pentru a împiedica orice tentativă de reînhumare. Totuși, un an mai târziu, în septembrie 1940, după instaurarea guvernului național-legionar, legionarii au revenit la Vaslui pentru a-i dezgropa pe camarazii. Sicriele au fost purtate pe care trase de boi până la gară, unde un tren a transportat trupurile către Predeal, locul desemnat pentru reînhumarea lor.
