de Corneliu BICHINET
S-au cãsãtorit în aceeasi toamnã, Avram Adam a luat-o pe Ilinca, fata mai mare a lui Gologan, iar Georgicã Turcanu pe Nãstica, pe cea micã, lãsându-l pe bietul tãran ca dupã incendiu, ca la pârjol, cu casa dezghiocatã si fãrã nimic în bãtãturã. Noroc chior…! Sã-ti mãriti fetele în aceeasi lunã, în acelasi an, cu asemenea flãcãi, mai rar prin aceste pãrti, unde era un bãiat la sapte-opt fete! Gologan era harnic, au ajutat si cei din neamul lui, fiecare cu ce a putut si, pe iarnã, Ilinca si Nãstica se aflau mãritate, gospodine la casele lor, la marginea satului, peste râu, acolo unde hotãrâserã Avram si Georgicã sã se aciueze încã de pe vremea când fãceau cãtãnia împreunã.
– Avram, întâi ne facem casele, gardurile, fiecare pe ogorul lui, peste Tutova, fatã în fatã, trasãm un drum larg pânã la pod, sã putem iesi amândoi cu cãrutele, ne cumpãrãm cai zdraveni si-apoi ne însurãm. Avram Adam încuviintã tãcut din cap. Avea si el un gând, însã nu era clar definitivat. Luãm fete din sat, de la noi, cunoscute… Avem de unde alege… Tu ce zici… ? Avram Adam zâmbi larg acum, considerând c-a sosit momentul sã spunã ce-l frãmântã.
– Prietene, da noi n-avem nimic acum… ! Cum sã…!? Avram Adam era frumos din cale afarã, bãlai, cu ochii verzi si largi, spãtos si chitit la treabã, din neam un fel de armeni pripãsiti pe-aici de sute de ani, blajin. Tu crezi cã reusim noi, asa…? De unde bani pentru toate astea, cã ai nostri, o stii bine, nu prea au gologani!? N-avem decât bratele si terenul pentru constructii… !
– Pãi, eu ce-ti spun aici… !? Georgicã Turcanu se-aprinsese. Au altii mai mult ca noi, sunt mai vrednici… !? Flãcãul era tras prin inel, vânã tot, arc, flacãrã, harnic si vesel, de ispravã si încrezãtor. Avea cu câteva luni mai mult decât Avram, asa cã se considera îndreptãtit sã aibã initiativa. M-am gândit. Pierdem un an. Un an, atât! Mergem la minã, la Bãlan. Cu ce luãm, putem porni. Avram strâmbã din nas, vru sã protesteze într-un fel, însã la începutul lunii mai cobora cu Georgicã la abataj.
La cât munceau ei în sat, cele sase ore pe zi din subteran nu li s-au pãrut o corvoadã. Nu erau fumãtori si nici nu se întreceau cu paharul. Puneau ban pe ban la CEC si se tineau de planul bine întocmit acasã. Peste un an s-au apucat de construit casele, asa cum se fac ele în Moldova, din furci trainice, letuite si cu vãlãtuci din paie si pãmânt. Stoleriile erau gata, plãtite din vreme la mos Vierasu. Se mira lumea de cei doi, iar cârcotasii mârâiau pe la crîsmã, fãrã a avea un temei serios.
– Doi talani prosti… Sã-ti faci casã de cealaltã parte a satului, în câmp, mare pricopsealã…! Stai ca huhurezul acolo, în pustiu. Si dacã nu se vor întelege femeile între ele, ce iese acolo, ha..!?
– Fugi, bãi, Tilicã, nu mai cobi tu acolo, poate te-aude vreo unul dintre ei, si-apoi…!? Ce treabã ai tu…!?
– Ei, ziceam si eu asa, în caz de incendiu, de vreo salvare, cine ajunge sã-i ajute…!? Dacã revarsã Tutova!? Câte nu se pot întâmpla în cotul acela!? Eheiii!
Se ghiosau nucile. Porumbul se-nsira arãmiu din grãdini pânã în culmea dealului, iar în cele douã ogrãzi, bostanii stãteau tolãniti grãmadã în stive uriase. Fasole se fãcuserã destule, prin curte, râmau în voie sase-sapte godaci, iar cele douã surori vopseau, fiecare la casa ei, geamurile. Ilinca coborî de pe o scarã si se uitã la ce-a iesit din mâna ei. Era multumitã. Era multumitã de tot ce i se întâmplase în ultimul an, de ea, de Avram al ei, de gospodãrie, de tot. Se îndreptã spre drumeagul ce-o despãrtea de casa Nãsticãi si-a lui Georgicã. Nu trecea des drumul, la sorã-sa, robotind continuu, asa cum fãcuse si-acasã, grijind de cei mici ori ajutând-o pe mamã-sa la curãtat si gãtit. Ilinca era de-o frumusete cuminte, constientã c-a dat norocul peste ea, cu-n asemenea om, dupã care întorceau capul toate femeile la târg la Rãdeni, de parcã ar fi fost artist.
– Nãsticã, Nãsticã…! Ilinca intrã pe poartã abia dupã ce sora ei îsi încheie treaba cu peria si pensonul. Frumos ti-a mai iesit visiniul acesta…! Ilinca se-ncordã si simti un ghiont nãprasnic în pântece. Auuu…! Nãsticã, mie-mi vine sorocul peste o lunã, la tine, ce, nimic, nimic…!? Nãstica îsi dezgoli picioarele lungi si musculoase si se rãcori într-un cuibar. O învãlui pe sorã-sa într-un zâmbet strengãresc. Îsi vântura picioarele în apã, copilãreste, clipocind veselã.
– Ei, na…!? Tie-ti convine. Ai douãzeci de ani, eu abia am împlinit saptesprezece. Sunt minorã, dragã…! Parcã nu erau fãcute de-aceeasi mamã. Tãcutã si robace, Ilinca, Avrãmoaia cum i se spune de la o vreme, fãcea parte din categoria femeilor cu care nu-ti este rusine sã iesi, ca bãrbat, în lume, însã mai fericit si mândru te simti când ai musafiri sau te cautã neamurile pe-acasã, stiind cã totu-i spelcã, pus la punct, în ordine si aranjat cu bun gust. Avram Adam stia ce comoarã are la casã, iar dupã ce veni pe lume si Manole, primul lor copil, parcã toate au înflorit. Manole a venit cu noroc la casa Ilincãi si-a lui Avram, au început sã se înmulteascã animalele în bãtãturã, pãsãrile umpleau drumul, iar grãdina zâmbea si se umplea de rod.
Nãstica era încã fragã, crudã, când o luase Georgicã Turcanu la el acasã, aproape copil. În doi ani se împlinise si-acum, rotunjitã si dreaptã ca o trestie, era ca de pe reviste. Georgicã se uita la ea si nu-i venea a crede cum se transformase în asa scurt timp, cu piept îmbietor, tantosã, lungã în picioare si cu privirea ca o provocare.
– Avrame, ce zici, bre, nu m-am grãbit eu cu tîncul ista a lui Gologan, cu Nãstica…!? Între noi e diferentã cam mãrisoarã, aproape nouã ani…! Stiu eu, acum nu se cunoaste, da’ mai târziu…!? Au râs amândoi, ca doi prieteni ce erau, nu ca doi cumnati, apoi au pornit spre vie, la legat. Dupã o vreme, parcã muncit de un gând hain, Georgicã se-opri din treabã si-aproape se rãsti la Avram, îngenuncheat lângã un butuc de vie mai rãsfirat. Esti surd sau mut…!? Te-am întrebat ceva, n-auzi!?
Primãvara juca pe coastã. Cei doi au mâncat din aceeasi traistã, ce le pusese Ilinca dimineatã. Avram o vãzu pe cumnatã-sa urcând spre via sa, pe un dâmb tesit, încã nedefrisat. Femeia era îmbujoratã si vântul rebel îi împrãstia pãrul cu pãcat, pe frunte si umeri. Avram scãpã atele si cordelele cu care lega coardele de vie, atent sã nu le atingã ochii si se uitã un timp la Georgicã, ce pãrea preocupat de rândul sãu de butuci.
– Ce, tu esti nebun…!? Ce-ti trece prin capul acela tehui…!? Ia si fã-i doi-trei copii si-atunci îi dai de treabã! Uite-o cã vine! Sã nu ne-audã, cã nu-i frumos. Poate esti gelos…!? Hã, hã, hã! Asta ar fi prea de tot. Te-ar râde si plozii. Georgicã, Georgicã, se vede cã nu esti încã rupt de muncã!
Nãstica le-a adus plãcinte cu mere si un fel de visinatã. Au mâncat toti trei, au bãut toti trei, apoi au lucrat împreunã pânã spre searã.
Si-au fãcut planul pentru a doua zi. Avram avea sã termine cu via, iar Georgicã mergea la Budesti, sã macine grâu, pânã de Pasti mai fiind doar trei sãptãmâni.
– Merg si eu cu tine la moarã, propuse femeia, sãtulã de stat în acest colt uitat de sat, dincolo de Tutova! Merg, merg…! Îl prinse sãgalnicã de dupã umeri pe Georgicã, îl stânse cu putere si parcã l-ar fi trântit la pãmânt, aici, în iarba firavã, dacã n-ar fi fost si Avram prezent, mergând cu cîtiva pasi în urma lor. Georgicã se scuturã cam rusinat de hârjoana tinerei lui sotii si-o împinse înainte, ca si cum ar fi mustrat-o.
– Femeile nu merg la moarã! Vãduvele si cele fãrã stãpân, se pot duce, uneori, însã nu tu!
Se-nserã. Fiecare la casa lui. Avram verificã prin curte, se spãlã si-si jucã îndelung feciorul pe genunchi. Stinse lampa si-ncercã sã adoarmã, însã noaptea, noaptea aceasta, pe care n-avea s-o uite niciodatã, prima dintr-un sir nesfârsit, avea sã fie chinuitã, zbuciumatã si ruinãtoare. Nu-i mai iesea Nãstica din minte, îl biciuia si-l chinuia, de parcã ar fi vrut sã-l piardã, încet, încet, definitiv.
Dincolo, la Georgicã Turcanu, lampa se-ncãpãtînã sã rãmânã pâlpâind pânã spre miezul noptii. Au încãrcat sacii cu grâu, Nãstica a pus merindele în traistã, apoi a început sã-si facã rugãciunea, în genunchi, lângã pat. Îl rugã pe Dumnezeu de sãnãtate si belsug. Georgicã îl rugã pe Dumnezeu si de copil, de copii, apoi suflã în lampã si-si iubi femeia pânã aceasta începu sã scheaune de durere, aproape în dusmãnie, ca apucat, brutal si îngândurat, tãcut.
– Vezi, se poate si asa…! se justificã rusinat bãrbatul. Sã nu mã faci…!? Nãstica scânci si adormi speriatã. Când s-a trezit, era spuzitã si cu cearcãne vinetii la ochi. Soarele era sus, iar portile larg deschise, semn cã Georgicã a plecat grãbit, pe întuneric, bãnuind cã-i nãvalã mare la moarã, asa cum se întâmplã mai tot timpul în preajma sãrbãtorilor.
Se-anunta o zi din cale-afarã de frumoasã, aproape de varã, desi primãvara abia-si intrase în drepturi. Ilinca se muncea prin spatele casei cu gîstele si gãinile puse la clocit. Pe Manole îl avea într-o copaie, alãturi. Liniste deplinã. Pe drum, ca mai tot timpul, tipenie. Dincolo, la Georgicã Turcanu nu se-auzea nimic. Femeia stia ca omul plecase în noapte spre moarã si bãnuia cã, mai tânãra ei sorã, Nãstica, fãrã griji, dereticã ceva prin casã, probeazã haine, se oglindeste, asa cum o stia de-acasã, de la pãrinti.
Avram n-avea nici un spor. Muncea ca beat, bezmetic si fãrã grija lãstarilor si-a ochilor de pe ei. Fãcea mai multã pagubã, iar in lumina soarelui tot mai fierbinte i se arãta, ca o nãlucã, despletitã si despuiatã provocator, Nãstica, sotia prietenului sãu, Georgicoaia, sora sotiei sale, cumnata sa, megiesa. Bãrbatul se chirci sub povara gândului pãcãtos ce-l mãcina si-si fãcu speriat semnul crucii, ca si cum s-ar fi ferit de ceva necurat si primejdios. Avram era un om bun, un bãrbat adevãrat, corect, însã, tânãr, prea tânãr pentru a se putea feri de ceea ce se prefigura tot mai clar si mai viu pe coasta dealului, realã, acum, Nãstica, Georgicoaia.
– Tu…!? Avram parcã se scuza de cele ce începeau a se întâmpla. Aici…!?
– Eu, ce!? N-am voie!? Nãstica se alintã si-si descheie ca din întâmplare un nasture de la bluzã, lãsând vederii o tîtã rozã, ca merele pârguite ale lui Octombrie. Am venit sã te-ajut, sã termini mai repede. Femeia se-aplecã peste un cos de nuiele s-apuce mosorul de atã pentru legat. Avram Adam, nu se clinti, nu rãspunse, nu voia sã vadã, nu voia sã înteleagã, însã cumnata sa nu-l lãsã sã se dezmeticeascã. Ti-e fricã…!? Îl învãlui în dispret. Mie, nu. Mie nu mi-e fricã, nici de el, nici de tine si de aceea…!
– Pleacã, femeie! reusi sã gâjie sugrumat tânãrul, om puternic, ce la douãzeci si cinci de ani ai sãi ar fi putut sã sfarme piatrã în pumnii bãtãtoriti de muncã. Pleacã si nu mai veni! Nu se cade, între noi…! Nu s-a mai auzit asa ceva, pe-aici, pe la noi…! Nu cu mine!
Era prea târziu. Nãstica îl sugruma în îmbrãtisarea sa, apoi totul s-a prãbusit, iar ireparabilul s-a produs, ca un potop, devastator, definitiv. Soarele se piti dupã un nor apãrut ca din senin, aproape se fãcu întuneric, în plinã zi.
– Avram…! Femeia se dezmetici prima. Îsi scuturã hainele pline de tãrânã si-si aranjã pãrul asudat si încâlcit. Avrame, se-auzi glasul ei spart, eu la el nu mã mai întorc! Dupã ce s-a întâmplat asta, eu nu mai pot trãi fãrã tine…!
– Grijaniaaa…! Avram îsi lãsã mâna sã-i cadã înapoi, moale, pe lângã trup. Du-te…! Fugi, sã nu ne vadã careva!
– Nu. Nu fug! Poate sã vadã oricine. Eu pe tine te iubesc si, sã stii, de azi devin mamã, simt asta, o simt! Îl privi pe Avram în ochi. Îl izbi cu vorbele ca si cum ar fi folosit o cazma. Hai sã fugim în lume, sã ne pierdem urma, sã trãim amândoi, în altã parte, pentru totdeauna! Stia rãspunsul. Fãcu din mânã disperatã si porni în vale, aproape rostogolit, julitã toatã în coate si pe genunchi, cu hainele lãbãrtate si strâmbe pe trupu-i tânãr si bine croit. Esti prost, Avrame! Mare nãtãrãu! Crezi c-ai sã mã poti uita vreodatã…!? Asa crezi tu…!? Ai sã te chinui tot restul vietii ca un iepure fricos, iar eu, poate, am sã înnebunesc gândindu-mã la tine. O sã-ti port copilul, apoi am sã-l cresc…! Nu se mai auzi nimic.
Avram Adam îsi fãcu de treabã câteva zile pe la oras, mai cumpãrã una alta, se întâlni cu niste veri ai sãi mai mari, însã la sfârsitul sãptãmânii se-întoarse acasã si nu-l mai putu evita pe cumnatul sãu. Georgicã îi asezase fãina în hambar, tãrîta la locul ei, asa cum fãcuse si la el acasã. Nu-l întrebã nimic, desi îl vãzuse tulburat si tras la fatã. Îl lãmuri Ilinca spre searã.
– V-ati certat voi doi, tu si cu el…!? S-a întâmplat ceva prin sat, cã parcã nu-i om de câteva zile, umblã zãlud de colo-colo si nu scoate un sunet!? Ce sã zic!? Nu l-am mai vãzut asa niciodatã. Femeia pãrea speriatã. Nu-l mai vãzuse asa pe Avram, abãtut si trist, speriat, însã avea sã se obisnuiascã de-aici încolo cu astfel de stãri, peste tot pe unde avea sã-i poarte viata.
N-a fost nevoie de explicatii. Avram a vândut tot ce agonisise împreunã cu Ilinca în doi ani de cãsnicie, a pus obloane în geamuri si-un drug transversal în usa din fata casei, a îngrãmãdit în douã geamantane câteva schimburi pentru ei si copil si-a iesit pe poartã, ca un strãin. Nu se uitã înapoi, nu se uitã peste drum la casa înfloritã si cu geamuri visinii a lui Georgicã si-a Nãsticãi, însã, dupã cîtiva pasi lãsã bagajul jos si privi la perdeaua ce tocmai se lãsa brutal de la unul din geamurile casei vecine, nu îndeajuns de iute încât sã nu surprindã aceastã imagine si Ilinca. Femeia simti un nor în privire si suflet, întunecos, rece, un nor din acelea ce tin o viatã si-aduc nefericirea si tãcerea, taina. A înteles totul în câteva fractiuni de secundã. Nãstica…
Georgicã Turcanu a rãmas perplex în ograda sa. Fusese la Bârlad sã predea balotii de tutun. Venise cu bani buni, ai lui si-ai lui Avram Adam pentru cã lucraserã împreunã. Îsi lãsã pãlãria pe spate si trase de poarta întepenitã ce bara trecerea în curtea casei lui Avram Adam si-a Ilincãi, a cumnatilor sãi, a prietenului sãu de-o viatã, a celui cu care trecuse atâtea bucurii si necazuri si cu care hotãrâse sã tragã la jug împreunã, aici, departe de lumea satului, de partea cealaltã a Tutovei…!
– Stii tu ceva…!? Georgicã Turcanu o sfredeli cu privirea pe Nãstica, însã aceasta era stâncã, împietritã, mutã. Bãi, frate…! Georgicã Turcanu se-mpiedicã de-o rãzãtoare si scãpã o înjurãturã. Nu ti-a zis nici sorã-ta nimic, nimic…!? N-a întrebat el de mine, a plecat asa ca si cum n-as fi aici, ca si cum n-as fi eu…!? Bãi, frate…! Asta-i culmea de tot, ca un trãsnet. Nu se lãsã. Se stropsi la Nãstica. N-a lãsat un bilet., ceva, o veste ceva pentru mine…!? Ce fac eu acum…!? Doamne, Dumnezeule…!
Au bârfit care si cum si-au putut închipui. Unul cã-i ceva necurat la mijloc, altul cã li s-a îmbolnãvit bãiatul, cã s-au sãturat de singurãtate, altii cã s-au bãtut cei doi cumnati de la bani, tot felul de prostii din astea, adevãrul n-avea cum iesi la ivealã acum, însã se pregãtea sã prindã viatã curând, curând, asa cum se întâmplã întotdeauna.
A trecut iarna. O iarnã grea, groaznicã. Cîtiva bãtrâni au fost gãsiti înghetati în casele lor, scoala – spre bucuria copiilor – , s-a închis, iar masinile de la judet au putut desfunda drumurile peste douã-trei sãptãmâni. Pe drumeagul ce despãrtea casa lui Georgicã de-a lui Avram Adam s-a descurcat omul singur, a fãcut întâi un tunel pânã la fântânã, a croit pârtie pânã la grajd, însã pãsãrile au murit aproape toate sufocate de zãpada cãzutã cu toptanul.
– Sã mã lasi tu singur în pustietatea asta, pe mine, prietenul, leatul, fratele tãu…!? Omul îsi suflã în pumni, bocnã, înghetat, înciudat, abandonat, furios. Sã rãmân ca un prost aici, rupt de sat si de lume, sã mã sfîsie sãlbãticiunile pãdurii, sã râdã toti de mine si tu sã pleci…!? Georgicã Turcanu adãpã caii si, pentru prima datã în viata lui se simti slab, se rezemã de usorul întroienit si plânse mocnit, îndelung, sugrumat. Bine, ai plecat, ai plecat, da’ sã nu dai o veste, nimic…!? Ce, ti-ai rupt gâtul…! Eu ce-s aici…!? Un prost, cel mai mare prost, nu…!?
Nãstica a nãscut în februarie, greu, luatã cu o senilatã, apoi cu salvarea pânã la Ivãnesti, iar de-acolo cu elicopterul la Iasi. Nastere cu nãbãdãi. Nastere cu pãcat. Au venit pe lume douã fete ca douã mãnusi. Asistentele medicale le-au înmatriculat grijulii, atente sã nu le încurce cu alte fiinte firave ce scânceau din toate pãrtile. Fetele erau ca douã picãturi de apã, identice, bãlai spre roscat, sãnãtoase. Nãstica si-a revenit greu, dupã vreo trei luni, apoi primãvara i-a adunat pe toti patru acasã, spre bucuria lui Gologan, ce-o fãcea pe-a dãdaca, hotãrât sã se mute si el aici, ori la Georgicã, ori la Avram, în casa pãrãsitã.
Pe Avram Adam si pe Ilinca i-a mâncat strãinãtatea, din colonie în colonie, pânã ce, într-un târziu s-au pripãsit la o minã de uraniu, lângã Moldova Nouã, la Sasca Montanã. Ilinca, pe lângã Manole, nãscut în sat, a mai adus pe lume doi bãieti, la doi ani diferentã. Acestia au crescut aici, printre bãnãteni si sârbi, nerecunoscând în ruptul capului cã sunt moldoveni. De fapt, în aceastã parte de tarã n-aveau sã ajungã decât târziu, foarte târziu ori niciodatã, pentru cã, toti trei, imediat dupã Revolutie au trecut granita la sârbi, prin Pojejena, au lucrat ce-au lucrat în Italia, apoi, printr-un baptist ce-l convertise cu ani în urmã si pe tatãl lor, chinuitul Avram, la acest cult, au ajuns în America si, dusi au fost. Rare vesti de la ei, cã-i bine, da-i greu, si-atât.
Avram Adam nu s-a împãcat niciodatã cu gândul c-a fãcut ce-a fãcut. Era dintotdeauna un om bun, cinstit, se mustra, muncea pânã la epuizare la minã si-acasã, se închisese în sine, nu fãcea, nu primea vizite, mergea la noua bisericã si nu-i mãrturisi niciodatã Ilincãi ce l-a determinat sã fugã din Bungeni, sãtucul sãu, pe furis, ca un hot, fãrã sã doreascã a se mai întâlni cu cineva dintr-ai sãi. De Georgicã Turcanu si Nãstica n-au vorbit niciodatã în casã. Îi mai trimiteau din când în când bãnuti si haine lui Gologan ce se-ncãpãtîna sã nu mai moarã, desi trecuse de nouãzeci de ani si, de-atâta amar de vreme avea sã pãzeascã si sã îngrijeascã de casa lor, unde spera sã-si vadã fata si ginerele întorsi, mãcar la pensie. Pensia îl gãsi pe Avram Adam la cincizeci de ani, bine conservat, însã albit tot si cu dintii înjumãtãtiti de bricul nemilos si devorator al lucrului în subteran. Pentru bãrbat începeau problemele. Acum mai mult ca oricând. Ilinca lucra la covoare si cîstiga bine, însã era nefericitã, zdruncinatã de singurãtate, strãinã aici, fãrã ai sãi de peste douãzeci si cinci de ani, anii cei mai frumosi ai vietii, lovitura cea mai grea primind-o de la cei trei bãieti ce trecuserã oceanul fãrã sã se uite în urmã, fãrã sã cârteascã. Hotãrî sã vorbeascã. Îi ajunseserã atîtia ani de rãbdat si supusenie oarbã.
– Avrame, glasul femeii era ca în tinerete, moale, aproape soptit, ca o scuzã, încã nu suntem bãtrâni. Treaba ta, însã eu aici nu mai stau…! Plec singurã, la casa mea, în satul meu. Vii, bine, nu vii, tot bine! Eu nu mã rusinez de nimic…! În ce te priveste, eu stiu bine ce s-a întâmplat atunci, la vie, cu… Vru sã zicã sorã-mea, însã se opri. V-a vãzut Ionica lui Vasile Turcu… si-a tinut gura. Nu i-a zis decât tatãlui meu, înainte de-a muri, biata femeie. Avram Adam se prãbusi aproape, însã femeia tinea sã se rãcoreascã pentru tot ce îndurase o viatã întreagã. Oricum, s-a aflat tot, tot, la trei-patru ani dupã ce-am plecat noi. E bine sã stii. Fetele tale cu… pentru cã ai douã fete care-ti seamãnã bucãticã ruptã, pe care oricine le-ar fi cunoscut cã-s ale tale, fetele tale! Ele n-au vreo vinã… Însã, pedeapsa a cãzut pe ele. S-au nãscut mute. Mute si surde. În rest, ca toti oamenii.
– Cum…!? Ce spui femeie…!? Avram Adam umblã ca nebun de colo-acolo, prin curte, bombardat de atâtea durere si nemiloase lovituri, lovituri pe care Ilinca doar i le constientiza, însã pe care, de fapt, viata i le dãduse cu viclenie si cruzime.
– Poti sã te întorci si tu, nu ai de cine sã te temi…! Nici sã te rusinezi…! Bietul Georgicã s-a prãpãdit, sãracul de el, anul trecut la inundatie…! A reusit s-o urce pe podul de peste Tutova pe Nãstica, pe cãtea, a salvat fetele si pe Gologan, pe tata, însã, pe el l-a lovit un bustean la cap si… L-au gãsit peste câteva zile, dincolo de Puiesti, la Pogana. Asta-i tot, Avrame! Pocãitule…! Pentru prima oarã în viatã, Ilinca voia sã fie si chiar era rea, necrutãtoare, neîndurãtoare, încã nestiind ce hotãrâre va lua sotul ei, hotãrârea ei, fiind luatã deja. N-o mai putea întoarce nimeni din drumul ei, plin de tristete, cunoscut si necunoscut, dorit cu ardoare ca fiind unul al iertãrii si purificãrii, pentru toti ai lor, drumul revenirii la matcã, la obârsie.
