LITERATURÃ… Criticul literar Alex Stefãnescu le-a explicat ieri vasluienilor, în cadrul unei conferinte dedicate Festivalului “Constantin Tãnase”, de ce avem nevoie de literaturã. Alãturi de scriitorii Cornel Udrea si Gruia Novac, acesta i-a îndemnat pe elevii prezenti la conferinta de la Centrul de Afaceri sã citeascã mai mult, dar nu oricum, nu din obligatie, ci din plãcere. Totodatã, a explicat de ce considerã cã manualele de limba si literatura românã sunt “o masinãrie automatã de distrus pasiunea pentru literaturã”, de ce a fi critic literar este un lucru riscant, dar si de ce ne face cititul mai frumosi. De asemenea, acesta a povestit si întâmplãri comice, trãite alãturi de scriitori precum Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu si Nicolae Manolescu. “Cine mai are nevoie azi de literaturã?”, cu ce ne ajutã aceasta si unde vom ajunge dacã o vom abandona, cititi în rândurile urmãtoare.
“Multã lume nu întelege în ce constã meseria de critic literar, de ce am avea nevoie de critici literari. Când eram de vârsta elevilor de aici, citeam cu mare pasiune, fugeam de la scoalã ca sã citesc si mã duceam între ruinele Cetãtii lui Stefan cel Mare, mã culcam în iarbã si citeam. Intrând în atmosfera cãrtilor, nu observam cã se urcau pe mine furnicile, buburuzele. Eram fericit pentru cã îmi petreceam timpul cu o carte în mânã. Acasã citeam pe ascuns. Când mama credea cã m-am culcat, trãgeam plapuma pe cap si aprindeam o lanternã ca sã citesc. Am iubit si iubesc în continuare literatura. Când am aflat cã poti face ceea ce îti place si sã mai primesti si un salariu parcã nu-mi venea a crede. Aveam sã-mi dau seama mai târziu cã una e sã citesti din plãcere si alta e sã citesti din obligatie profesionalã. Acum citesc o carte de douã ori: o datã de plãcere, lãsându-mã transportat de ceea ce declarã autorul, iar a doua oarã, din curiozitate profesionalã. Îmi fac fise, sublinez anumite pasaje, compar cu alte cãrti etc. În orice caz, nu lipseste nici acum din munca mea acea candoare initialã si plãcerea de a mã lãsa în voia literaturii ca într-un leagãn”, povesteste Alex Stefãnescu.
“Manualele de literaturã îi infirmizeazã pe tineri”
Acesta ne-a explicat si de ce unii elevi detestã literatura. “O detestã nu din cauza profesorilor, ci din cauza manualelor – o masinãrie automatã de distrus pasiunea pentru literaturã. Am trimis si o scrisoare oficialã Ministerului Educatiei si am spus cã dacã nu rezolvã problema cu manualele de literaturã, am sã-i dau în judecatã pentru infirmizarea tinerilor. Îi face infirmi, îi face sã urascã literatura. Mi-a spus o datã un tânãr cã atunci când aude de Eminescu, îi vine sã scoatã pistolul. M-am uitat si eu într-un manual si mi-am dat seama cã avea dreptate. Era analizatã poezia “Floare albastrã” de Eminescu, o poezie splendidã, cu foarte mare gratie. Cred cã este pentru prima datã când Eminescu îsi dã seama cã în îndeletnicirea de poet este si ceva usor ridicol. Îsi imagineazã cã el stã la marginea unei pãduri, cu o fatã alãturi, o strengãritã, care îi propune sã se ducã acolo unde nu-i vede nimeni ( versuri “Hai în codrul cu verdeatã,/Und-izvoare plâng în vale”), sã se sãrute, sã se joace, iar el filosofeazã. Îsi dã seama cã, în fata farmecului vietii, aceastã atitudine este usor ridicolã. Eminescu este ironic la adresa lui. Aceastã poezie care are si umor, si spirit ludic, si gratie, tandrete, pe care o citesti fermecat, dacã ai rãbdare, trebuia sã fie comentatã dupã urmãtoarele întrebãri: Care sunt actantii din aceastã poezie? Ce actanti? Un bãrbat si o femeie! Stabiliti diegeza poemului. Ce diegezã? În limbajul criticii semioticii, diegeza înseamnã actiune. Ce diegezã sã fie în poezie? Ea ar vrea sã se sãrute, iar el nu vrea. Asta-i toatã diegeza, nu se întâmplã nimic. Sau: faceti o listã cu arhaismele si neologismele prezente în poezie. Ati înnebunit? De ce sã facem liste cu arhaisme? Dar nu vreau, nu mã intereseazã. Poezia e vãzutã ca o creangã de mãr înflorit, datã prin masina de tocat carnea a comentariului. Rãmâne o pastã mizerabilã din mãrul înflorit. Nu ajutã la nimic. Asta este o falsã stiintã. Este un mod barbativ de a prezenta literatura”, a precizat criticul literar.
“Cititul te face mai frumos”
“Mi-a spus odatã un profesor <<da, domnule Stefãnescu, aveti dreptate, dar dacã am preda literatura asa cum spuneti dumneavoastrã, elevii ar pica la examene, pentru cã acolo asta trebuie sã rãspundã, iar noi avem o rãspundere. Pe copii nu-i mai intereseazã frumusetea literaturii, ci cã au picat la examen>>. E o problemã gravã. Ar trebui schimbat totul, si programã, si modul de a întelge literatura. Un fost ministru al Educatiei, cu care întâmplãtor eram prieten, m-a întrebat: <<dacã ati fi profesor, dumneavoastrã cum ati preda literatura?>>. As preda-o exact invers. Nu le-as spune elevilor ce cãrti trebuie sã citeascã, ci i-as ruga pe ei sã-mi recomade cãrti. M-as duce în fata clasei si le-as spune: <<recomandati-mi o carte pentru acest weekend. Aveti o zi la dispozitie>>. Iar la începutul sãptãmânii as veni cu o falcã-n cer si una-n pãmânt: <<cum sã-mi recomandati, mãi, tâmpeniile acelea?>> Sã-mi spunã ei de ce mi-au recomandat: <<domnule profesor, da’ ce, sunteti orb, n-ati vãzut ce frumos e versul acela?>>. Sã-mi explice el de ce ar fãcut acea recomandare. Astfel n-ar mai uita. Dar dacã eu îl oblig sã rãmânã pasiv si sã învete pe de rost niste fraze de-ale mele, nu se va apropia de literaturã. Eram la un moment dat la o întâlnire cu tinerii. Unul dintre ei m-a întrebat: <<de ce e bine sã citesti?>>. Pentru cã cititul te face mai frumos. Si le-am arãtat douã poze, una cu Eugen Simion, când era tânãr, iar cealaltã cu Eugen Simion, când era bãtrân. Le-am spus: <<vedeti? E mai frumos bãtrân decât tânãr, pentru cã a citit atât de mult încât acum are o figurã distinsã. S-a cizelat. Dacã nu mã credeti, iesim pe stradã si eu vã spun care citeste si care nu citeste>>. Copiii: <<da’ de ce sã iesim pe stradã? Mai bine uitati-vã la noi si spuneti-ne>>. Si le-am spus. De fapt, ceea ce stiam eu e cã toti nu citesc. Cum sã-i mai ademenesti sã-i faci sã citeascã? Ne-am îndepãrtat de literaturã pentru cã ne-am îndepãrtat de tot ceea ce presupune un ceremonial. Vrem sã obtinem totul repede. M-a întrebat cineva: <<Ce înseamnã nãzbâtiile astea pe care le- a scris Nichita? (“N-ai sã vii si n-ai sã morti/N-ai sã sapte între morti /N-ai sã iarnã, primãvarã/ N-ai sã doamnã, domnisoarã”? E o tâmpenie, nu înteleg nimic, ce vrut sã spunã poetul?>> N-a vrut sã spunã nimic. Ti-a propus sã te joci cu el. Nu trebuie sã cauti mereu sã afli ce este dincolo de text. Lasã-te în voia textului ca într-un leagãn”, a îndemnat Alex Stefãnescu.
Stefãnescu, Manolescu, Plesu si Liiceanu, protagonistii unei întâmplãri comice
“Critica literarã este o falsã stiintã, o spun eu care sunt critic literar. Este expresia unui complex de inferioritate pe care l-au avut criticii literari din a doua jumãtate a secolului XX, când au observat cã stiinta are un mare prestigiu. Ca sã dea impresia cã sunt oameni de stiintã adoptã o terminologie inutilã, ce stricã emotia. Este falsã. Criticii literari nu sunt altceva decât scriitori care scriu despre literaturã. Ca sã vedeti cât de mult mai conteazã prestigiul scriitorilor în lumea de azi, o sã vã povestesc o întâmplare. Eram la Neptun, la Casa Scriitorilor, pe plajã. Jucam un joc cu bile, inventat de marinarii din Marsilia, care se numeste “petanc”, cu bile albe si o bilã rosie. Cam pueril, dar pe plajã are farmec. Eu era în echipã cu Nicolae Manolescu, criticul literar numãrul 1 din tarã, iar Andrei Plesu si Liiceanu, într-o altã echipã. Eu cu Manolescu îi bãteam de stingeam. La un moment dat, Liiceanu, cu gravitatea lui, îi spune lui Andrei Plesu: <<Andrei, stiu cã dispretuiesti acest joc, dar dacã tot îl joci, hai, strãduieste-te sã câstigi, altfel nu-i pãcat?>>. Andrei Plesu zice: <<nu pot, cã sunt gras, nu pot sã mã misc repede>>. <<Da’ uite cã si domnul Alex Stefãnescu este gras, da’ vezi ce bine joacã?>>. Andrei vine la mine si îmi spune <<domnule Stefãnescu, nu mai jucati atât de bine, cã sunteti un termen de comparatie incomod pentru mine>>. Si în timp ce noi jucam, un bãtrân artãgos de pe plajã, care n-auzise de niciunul dintre noi, se ridicã, îsi pune mâinile în sold si spune: <<nu vã e rusine? Oameni în toatã firea jucati jocul ãsta tâmpit, în loc sã puneti si voi mâna pe o carte?>>. Liiceanu s-a dus cãtre el, sã-i explice cã noi chiar cu asta ne ocupãm, dar Plesu <<lasã-l, poate cã e chiar o idee bunã>>“, a povestit Alex Stefãnescu.
“Sã nu vã fie rusine sã faceti o declaratie de dragoste altfel fatã de cum se face”
Prezent la conferintã, scriitorul Cornel Udrea i-a îndemnat pe elevi sã citeascã, explicându-le totodatã avantajele acestei îndeletniciri. “Mã adresez vouã, prieteni tineri, cu tot respectul ce vi se cuvine. Nu vã spun decât sã cititi. Si stiti de ce? Vã dezvoltati vocabularul. Stiti multe cuvinte. Cei care au un pic de har de la Dumnezeu si au trecut cu crestetul pe sub talpa lui, au niste aptitudini scriitoricesti, sunt foarte puternici. La un moment dat, va trebui sã vã prezentati în fata unor comisii formate din tot felul de acrituri, care nu asteaptã decât sã vã respingã. Acesta se numeste interviu pentru ocuparea unui post. Ei vã pun întrebãri sau tac dând citate din presedintele Iohannis. Si vã ascultã cum stiti sã povestiti despre ce sunteti, cine sunteti si ce doriti. Dacã rãmâneti la nivelul de limbaj abreviat, la nenorocitul de sms, nu o sã vã descurcati în viatã. Se aflã printre voi vreunul care scrie? La un moment dat, am avut un rãspuns uluitor la o scoalã: <<domnule profesor, eu scriu>>. <<Si de ce nu spui?>>, l-am întrebat. <<Mi-e rusine>>. Sã-ti fie rusine pentru asa lucru?! Dimpotrivã, trebuie sã fii mândru, iar profesorul tãu, imbecilul acela care nu a observat cã tu asezi altfel cuvintele, cã tu esti altcineva decât colegii tãi, meritã tot dispretul. Sã nu vã fie rusine sã faceti o declaratie de dragoste altfel fatã de cum se face. Sã vã dau o pildã: noi, scriitori de umor, folosim aceleasi cuvinte care se folosesc în cotidian. Le facem sã zâmbeascã. Asezându-le într-un anume fel, umoristic, îi facem pe cititori sã zâmbeascã. Aici este greul si de aceea nu suntem multi scriitori de umor”, a spus scriitorul Cornel Udrea.
Conferinta, întreruptã pentru câteva minute
În timpul conferintei a avut loc si un incident: unei eleve i s-a fãcut rãu si a lesinat, din câte se pare, din cauza lipsei de calciu. Tânãra si-a revenit imediat, astfel cã lucrurile au revenit la normal. “Sper din tot sufletul ca nu acesta sã fie momentul important care va fi zugrãvit în presa de mâine (n.r. azi), pentru cã avem lucruri mult mai serioase. Se întâmplã. E o situatie neplãcutã, dar, repet, îmi doresc din tot sufletul ca ceea ce se doreste sã se informeze sã fie cât se poate de aproape de realitate”, a spus la microfon, imediat dupã ce tânãra si-a revenit, directorul bibliotecii judetene, Gelu Voicu Bichinet. Asta si facem: redãm realitatea. Am aprecia totusi dacã acesta nu ne-ar mai trasa unghiuri de abordare a textelor asa cum nici noi nu-i trimitem sugestii despre ce ar trebui sã spunã sau sã facã în calitate de director al Bibliotecii Judetene “Nicolae Milescu Spãtarul” din Vaslui.
