REVEDERE… Promotia 1999 a Liceului Teoretic “Mihail Kogãlniceanu”, clasele A si B, s-a reunit sâmbãtã, 8 iunie, la 20 ani de la absolvirea liceului. Fosti elevi, azi adulti în toatã firea, realizati, cu familii sau pe cale de a si le întemeia, toti s-au bucurat de revedere si de ocazia de a rememora una dintre cele mai frumoase perioade a vietii lor. S-au îmbrãtisat, au depãnat amintiri din adolescentã si si-au povestit unii altora ce au mai fãcut în anii de când nu s-au mai vãzut. Acum sunt medici în Franta, ingineri în România, economisti în tarã sau în afara tãrii, cadre militare, judecãtori, dezvoltatori IT, adiministratori de fonduri europene/investitii. Un lucru îl au, însã, în comun cu totii: fiecare dintre ei a constientizat cã trebuie sã dea mai departe ceea ce a învãtat de-a lungul timpului, cã trebuie sã le arate celor tineri care sunt traditiile si valorile românesti si, mai ales, cã trebuie sã-i învete sã pretuiascã oamenii si lucrurile aparent mãrunte, dar importante.
Reuniunea celor douã clase a început la ora 11:00, în Amfiteatrul Liceului „Mihail Kogãlniceanu” si, desi nu toti fostii elevi au reusit sã fie prezenti, ceilalti, care mai stiau câte ceva despre absenti, au avut grijã sã facã o scurtã prezentare. Singurele cadre didactice prezente la întâlnire au fost profesorii Nicolae Ionescu si Tincuta Posteucã. Desi au trecut 20 de ani de la momentul absolvirii, timp în care prin fata ochilor profesorului de istorie Nicolae Ionescu au trecut mii de elevi, acestia si i-a amintit asa cum erau: “O clasã zburdalnicã, agitatã. Chiar dacã eram în primii ani în care predam la Liceul “Mihail Kogãlniceanu”, mi-o aduc aminte foarte bine. Felicitãri pentru cã le-ati adus recunostitã dascãlilor care nu mai sunt. Mi se demonstreazã încã o datã cã Vasluiul e un oras mic, dar care si-a pãstrat traditiile si valorile, iar voi trebuie sã mergeti în directia aceasta, sã vã vedeti mai des si sã depãnati amintiri pentru cã anii de liceu nu se uitã niciodatã. Sã aveti grijã sã vã formati familii, am vãzut cã unii dintre voi au fãcut-o deja, la ceilalti probabil urmeazã… Copiii sunt florile vietii, dau consistentã familiei. În Vaslui, ca peste tot, populatia este în scãdere. Cum agriculturã fãrã ploaie nu existã, asa si învãtãmântul fãrã copii nu poate exista. Asadar, pe umerii copiilor vostri stã societate de mâine. Închei cu câteva cuvinte celebre ale lui Mahatma Gandhi, care sunã cam asa: «sã muncesti în fiecare zi ca si cum nu ai muncit niciodatã si sã ai grijã de suflet ca si cum ai muri mâine… »“.
Moment de reculegere în memoria profesorilor decedati
IN MEMORIAM… Pentru cã multi dintre fostii lor profesori nu mai sunt astãzi printre noi, profesoara Tincuta Posteucã a venit cu ideea de a tine un moment de reculegere în memoria acestora. “Foarte multi profesori de-ai vostri au decedat, mã refer la Pârvoiu Stelian, Dobre Angelica, Cozma Constantin, Moronescu Marin, Lupu Dumitru, Oprea Anisoara, tocmai de aceea vin cu o rugãminte cãtre voi: sã tinem un moment de reculegere pentru ei. Câtiva dintre profesori s-au dus foarte repede, dupã ce au iesit la pensie. Doamna Dobre cred cã s-a dus pe la 64-65 ani, iar doamna Oprea era foarte tânãrã”, le-a spus profesoara Tincuta fostilor elevi. Dupã momentul de reculegere tinut în memoria profesorilor care le-au cãlãuzit drumul spre succes, s-a strigat catalogul. Au rãspuns prezent fostii elevii Crizantema Ghica, Ionut Pascu, Bogdan Petrisor, Anca Armeanu, Anduta Codreanu, Roxana Turbatu, Irinel Copacinschi, Lucian Luchian, Constantin Marcu, Andrei Tacu, Andreea Stoleru, Diana Manta, Vlad Ghiur, Eugen Constantin, Claudiu Scoipan, Simona Iftimi, Ramona Pulcher, Carmen Gârjan. Fiecare a început sã povesteascã ce i-a rãmas în memorie din perioada liceului si ce s-a mai întâmplat nou în viata lor de când nu s-au mai vãzut. La finalul reuniunii, fostii elevi, alãturi de cei doi profesori, au ciocnit un pahar de sampanie, iar apoi au mers sã depunã o coroanã de flori la mormântul dirigintelui lor, prof. Cozma.
Ionut Pascu: „De la domnul profesor Poamã am învãtat engleza”
Ionut Pascu lucreazã în domeniul telecomunicatilor, fiind responsabil de dezvoltarea si implementarea de strategii a unei companii importante din tarã: “Mã bucur cã am aceastã ocazie de a vã revedea si de a auzi întâmplãri din perioada liceului, pentru cã recunosc, nu-mi mai aduc aminte multe lucruri de atunci. Ce stiu sigur cã fãceam e cã întârziam la toate orele. La un moment dat, domnul profesor Cozma mi-a si zis «o sã te urmãreascã asta toatã viata». Îmi aduc aminte de domnul profesor Poamã, care era extrem de bine pregãtit si de ancorat în realitate. De la dumnealui am învãtat engleza, lucru m-a ajutat si mã ajutã în continuare în viatã. Despre mine, ce sã vã spun? Am fãcut Studii Economice în Bucuresti, apoi consultantã în strategie, am fãcut treaba asta în România, Europa Centralã si Marea Britanie. Apoi am fãcut o scoalã de leadership în SUA, care m-a ajutat sã-mi dau seama cã vreau sã mã întorc acasã. Am început un proiect social, în cadrul cãruia lucrez cu copiii din centrele de plasament. De curând, am aniversat cinci ani de zile de la înfiintare ONG-ului fondat împreunã cu niste prieteni, dintre care trei sunt din Vaslui.”
Constantin Marcu, creatorul unui joc celebru: “am fondat un accelerator de afaceri pentru domeniul IT si un fond de investitii”
Constantin Marcu a reusit sã facã performantã într-un domeniu nu foarte comun la noi în tarã: jocurile video. “Sunt cãsãtorit, am un copil de 8 ani, la care tin enorm. Activitatea mea în ultimii 14 ani a fost într-un domeniu mai aparte, nu foarte comun la noi: dezvoltare de jocuri video. Am construit o companie de jocuri ce a reusit sã ajungã în top 5 national. În 2016, din mai multe motive, m-am retras. Unul dintre ele a fost oboseala si timpul putin petrecut cu familia. Mi-am luat o periodã de trei ani sãlbatici, în care am cãlãtorit si am pus în practicã un lucru pe care mi l-am dorit din liceu si pentru care îi multumesc regretatului nostru profesor Pârvoiu. Mi-a plãcut mult educatia si ideea de a da mai departe ceea ce noi am acumulat de-a lungul timpului, prin diverse experiente. Asa cã am fondat o scoalã de «game development» în Bucuresti, urmeazã sã obtinem si acreditarea, suntem în discutii cu Guvernul de vreo doi ani. Acum un an jumãtate am fondat un accelerator de afaceri pentru domeniul IT si un fond de investitii. Suntem mai multi oameni de afaceri care încercãm sã stimulãm echipele tinere, ce nu au posibilitãti sau au anumite lipsuri. Partea principalã este pusã pe coaching si mentoring, adicã încercãm sã-i ajutãm sã înteleagã ceea ce vor sã facã sI cum sã rãzbeascã pe piata internationalã, iar în plan secundar îi si finantãm într-o anumitã proportie, urmând ca ulterior sã-i ajutãm cu runde suplimentare de finantare pentru progesul lor. Surprinzãtor, una dintre echipe a fost aleasã acum patru luni într-un program de accelerare la Berlin, iar acum urmeazã sã primeascã prima rundã de finantare consistentã. Asta mã bucurã mult, pentru cã se vede cã eforturile noastre de a-i ajuta pe cei mai tineri nu sunt în zadar.
Roxana: „nu cariera conteazã, ci familia, oamenii apropiati, cei cu care tii legãtura”
Roxana Turbatu locuieste în Bucuresti, unde lucreazã de 14 ani domeniul bancar: „Vãd aceastã întâlnire cu alti ochi fatã de cum am vãzut-o pe cea de acum câtiva ani. Vestea cã am rãmas însãrcinatã cu al treilea copil, m-a fãcut sã-mi dau seama cã nu conteazã cariera, nu conteazã lucrurile acestea materiale de care te bucuri la un moment dat, conteazã extrem de mult familia, conteazã sã te dedici oamenilor apropiati, sã tii legãtura cu cei care chiar conteazã pentru tine. Este foarte important sã ne vedem peste ani, pentru cã fiecare a lãsat ceva în amintirea celuilalt. Eu îmi aduc aminte cã eram îngrozitã ori de câte ori mã scotea profesorul de geografie în fata clasei, la hartã… «Si acum… Lantul Muntos…». Eu deja mã gândeam «unde, unde?». Pentru cã trebuia sã rãspunzi repede, sã arãti cã esti sigur pe tine, trebuia sã se vadã cã stii. La matematicã simteam mereu cã o sã mã scoatã în fatã fix când nu stiam, iar când vedeam tabla aceea mare, deja mã pierdeam, cred cã si acum am acel trac când sunt în fata unei prezentãri. Pentru mine, domnul Cozma a fost într-adevãr acel model de dascãl care lasã o amprentã asupra ta. Punctualitatea a fost unul dintre lucrurile la care tinea mult. Astãzi, de fiecare datã când întârzii, mã simt vinovatã. Îmi plãceau si glumele lui, chiar dacã uneori se astepta ca noi sã râdem mai mult. De domnul profesor Irimia îmi aduc aminte, de asemenea, cu mare plãcere. Tezele m-au marcat cel mai mult. Stãteam în fata Petronelei, o elevã bunã, cu note foarte mari. La fizicã, era important sã faci teoria, pentru cã îti asigura nota 3, maxim 4. Dacã mai fãceai ceva dintr-o problemã, mai trãgeai speranta la un 5. Eu trãgeam tare sã fac teoria, ca sã îmi asigur un 3-4, iar apoi încercam sã mai rezolv o problemã. Când auzeam din spate calculatorul, începeam sã mã stresez. Vã multumesc, de asemenea, dumneavoastrã (n.r. prof. de educatie fizicã si sport – Posteucã Tincuta), pentru cã ati insistat sã participãm la orele de sport si pentru cã ne-ati impregnat acea dorintã de a face sport si acum când suntem mari”.
Carmen Gârjan, dupã 14 ani de Anglia: “ne-am întors acasã pentru sufletul nostru si al copiilor”
Carmen Gârjan s-a întors acasã, în Vaslui, dupã 14 ani de locuit în Anglia, din dorinta de a le oferi copiilor ei libertatea de a-si trãi copilãria în voie si de a fi alãturi de familie si prieteni. “mã bucur cã sunt aici, pentru cã la întâlnirea de data trecutã nu am putut sã vin. Am locuit 14 ani în Anglia si anul trecut, în septembrie, ne-am întors acasã. Reactile cunostintelor au fost diferite, unii erau ceva de genul «wow, v-ati întors!», altii: «ce cãutati aici?». Viata trece mult prea repde, drept dovadã cã au trecut 20 ani si nici nu ne-am dat seama, nu stim sã pretuim lucrurile mãrunte si cu adevãrat importante. Am venit pentru sufletul nostru, pentru copii, pentru cã aici îsi pot trãi altfel copilãria. Bãiatul cel mare si-a dorit mult sã vinã în România, sã meargã la scoalã, iar acum, dupã douã luni, a zis cã nu mai vrea sã meargã înapoi. Îi place chiar si limba românã, chiar dacã e a doua limbã. Acum e plecat în excursie cu clasa, experientã de care nu mai avusese parte. Chiar dacã e o schimbare majorã în viata noastrã, el s-a integrat foarte bine. Ne-am mutat în afara orasului, la casã, acum poate sã iasã afarã, sã se joace cu copiii, nu mai e acea strictete care era în Anglia, une trebuia sã-l duci de mânutã pânã la 11 ani. Aici, copii sunt mai responsabili, mai maturi, au libertate. Fetita are doi ani si patru luni si este si ea nerãbdãtoare sã intre la grãdinitã”.
