Iubiţi fii duhovniceşti,
„Când a venit plinirea vremii, scrie Sfântul Apostol Pavel, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie – din Sfânta Fecioara Maria (n.n.) – ca să dobândim înfierea” (Gal. 4,4-5). „Plinirea vremii” înseamnă ajungerea lumii Vechiului Testament la capătul drumului trăirii vieţii în păcate, adică în totala stare de înstrăinare de Dumnezeu, o viaţă apăsată şi zdrobită de mustrarea tainică a cugetului, a conştiinţei; ajunsă în această stare sufletească „şi-a venit în sine”, fiind cuprinsă de dorinţa arzătoare de a se întoarce şi a se apropia de Dumnezeu părăsind starea de păcătoşenie; astfel a dobândit conştiinţa că pacea sufletească omul o poate avea numai atunci când sufletul său „se odihneşte în Dumnezeu”, cum spune Fericitul Augustin în Confesiunile sale, prin împlinirea voii lui Dumnezeu.
Dumnezeu aşteaptă permanent îndreptarea noastră, părăsirea păcatului, „care grabnic ne împresoară” (Evr. 12,1). El vrea, dar nu ne sileşte; Dumnezeu respectă libertatea noastră, de a voi sau a nu voi, chiar şi atunci când libertatea noastră alege răul; Dumnezeu nu ne părăseşte niciodată, chiar dacă noi Îl părăsim; El ne dă permanent nenumărate prilejuri şi posibilităţi ca noi să părăsim păcatul şi să ne îndreptăm către El, izvorul vieţii şi al nemuririi, să ne apropiem de El, să ne unim sufleteşte cu El, împlinind voia Lui.
- Advertisement -
- Advertisement -