Ipocrizia – dușmanul unei inimi pascale

Părintele Episcop Ignatie al Hușilor

Toate inimile iubitoare de Dumnezeu și întreg văzduhul sunt copleșite de bucuria și lumina Învierii lui Hristos. În această noapte sfântă, când Hristos ne încredințează, în mod definitiv, de triumful vieții asupra morții, de triumful frumuseții asupra urâtului spiritual, de triumful luminii asupra întunericului moral, sufletul fiecărui om care se deschide spre întâlnirea cu Iisus Hristos Cel înviat, care caută privirea dumnezeiască și senină a Domnului vieții, devine cer, iar îngerii îi șoptesc tainic în adânc de inimă: „Nu vă temeți, că știu că pe Iisus Cel răstignit Îl căutați. Nu este aici; căci S-a sculat precum a zis; veniți de vedeți locul unde a zăcut” (Matei 28, 5-6) și „Bucurați-vă!” (Matei 28, 9).

Omul nu poate uita niciodată noaptea de Paști, pentru că este noaptea în care inima, existența lui au fost impregnate de lumină dumnezeiască, de seninătate cerească, de putere duhovnicească, de șuvoiul unei vieți fără de moarte și de bucurie pascală, ca daruri neprețuite ale Stăpânului vieții, Care, prin Învierea Sa, „ ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruință, din moarte la viață și de pe pământ la cer” (Slujba Învierii).

Este noaptea în care inima omului prin Învierea lui Hristos a devenit incandescentă, plină de vâlvătaia focului harului dumnezeiesc și de fanta luminoasă a unei fervori duhovnicești unice.

Știm cu toții că inima „cunoaște văzând”, așa cum „îngerii cunosc privind. Se uită și au înțeles. Așa «cunoaște» și inima: prompt, dintr-odată, «apucând» direct obiectul cunoașterii. (…) Cunoașterea inimii e lumină plus căldură (Andrei Pleșu, Despre inimă și alte eseuri, p. 25, 27).

Dușmanul unei inimi pascale, al unei inimi aprinse de focul înțelegerii, al bucuriei, al comuniunii ca sudură trainică și autentică între minte și inimă, care are drept rodire liniștea, este o inimă ipocrită. De aceea, nu cred că este o afirmație îndrăzneață, neîntemeiată și prea tranșantă dacă spunem că orice ipocrit este un mare dușman al Învierii, așa cum diavolul este dușmanul vieții și al fericirii omului. Diavolul doar teoretizează, abstractizează și manipulează. Nu trăiește nimic, pentru că nu crede în nimic. Sau crede doar în egoul său și în ambiția sa.

Așa cum diavolul se plimbă nestingherit printre noi, corupându-ne viața, la fel suntem înconjurați la tot pasul de ipocriți. Manifestându-se în variate ipostaze, sunt prezenți peste tot. Aproape omniprezenți. În societate, în viața politică, în familiile noastre, printre prietenii noștri, printre colegii noștri, uneori chiar și în Biserică.

Ipocrizia nu este doar despre minciună sau falsitate. Este mai ales despre o nesincronizare spirituală între minte și inimă. Este mai ales un bruiaj spiritual la nivelul omului și la nivelul societății. Este despre faptul că nu poți complimenta pe cineva pentru un anume lucru, când tu de fapt crezi cu toată ființa ta că acea persoană nu este capabilă de nimic. Este despre faptul că te ascunzi în spatele vorbelor, amăgindu-te pe tine însuți sau pe cei din jurul tău că ai o inimă de foc sau că ai fi în stare să salvezi un om sau chiar un popor, când în realitate tu ești doar tăciune sau cenușă care se chinuie să se aprindă, dar nu reușește, pentru că se stinge repede din pricina crivățului rupturii dintre minte și inimă, din pricina faptului că este o inadecvare flagrantă între ceea ce afirmi și ceea ce crezi, fiind incapabil să te salvezi chiar de sinele tău egoist și orgolios.

Doamne, vindecă-ne inima de răutate, de ipocrizie, de minciună și de întunericul moral, ca să putem simți bunătatea, sinceritatea, adevărul și lumina Învierii Tale!

Fie-vă sărbătorile pascale pline de iubire, de liniște, de înțelegere și de prezența delicată și suavă a Celui înviat din morți, Hristos, Dumnezeul nostru, Iubirea, Liniștea, Pacea și Bucuria noastră absolute!

Hristos a înviat!