ARHAIC „Eu nu cred cã Husul, cu mahalalele sale, se va schimba vreodatã cu totul, chiar dacã modernitatea va nãvãli peste el! Ceva din orãselul cu vii tot îsi va pãstra parfumul patriarhal”! Poate nici nu bãnuia pictorul Viorel Husi, cel care a scris aceste rânduri într-un rãvas din 1932, expediat de la Paris, familiei sale rãmase acasã, cât adevãr cuprind aceste gânduri. Acum, dupã 80 de ani, în zonele mãrginase ale urbei, timpul pare oprit în loc….
Cãrute trase de cai, pe drumuri de pãmânt, greoaie, curti întesate cu animale si, peste tot, grãmezi de nutret! Privit de pe strada „Husi-Voloseni”, de pildã, Husul nu pare a fi…un oras! Imaginea lui aduce mai mult cu cea a unui sat, în care simplitatea lumii, despre care vorbea în urmã cu 80 de ani pictorul Viorel Husi, se pãstreazã intactã. Ici-colo câte o masinã „trãdeazã” vremurile actuale, cãci în rest… parfum patriarhal!
„Cine a vãzut la pãrinti acasã ograda plinã, nu va putea sta fãrã gospodãrie niciodatã”!
„Husenii sunt oameni gospodari, pentru care ideea lui Ceausescu de a-i duce pe toti la bloc, a fost o nenorocire, o dezrãdãcinare. Nu i-a iesit, pânã la urmã. De sute de ani, huseanul, chiar dacã e orãsean, i-a plãcut sã aibã o pasãre, un cal, un câine. Sã nu credeti cã oamenii din zona noastrã nu au servicii. Ba au! Dar e dragostea asta de gospodãrie! Nu e usor! Nicio muncã nu e usoarã, dar e plãcut sã ai de toate, la tine acasã. Cum suntem noi din <<Plopeni>>, din zona <<Grãdinarilor>>, asa sunt si cei din <<Corni>>. Ati fost acolo sã vedeti cã toti au cal si cãrutã, toti au pãmânt, o vãcutã, iepuri, porumbei?! Asa ne-am învãtat. Cine a vãzut la pãrinti acasã ograda plinã, nu va putea sta fãrã gospodãrie niciodatã”, spune Petru Harabagiu, 63 de ani.
Vor drum de piatrã!
De dupã o poartã mare, de fier, o bãtrânicã are si ea ceva de spus. Mãsoarã cu ochii drumul lung ce duce spre dealul Volosenilor si aratã cu mâna în zare. „Eu am 87 de ani si din Husi nu am plecat decât de douã ori. Stau aici de când mã stiu si asa a fost mereu. Nouã ne place, cã ne-am învãtat. Ne place sã crestem o pasãre, un animal. Mai avem si casã, mai la centru, dar tot aici stãm toatã ziua. Drumurile, însã, ne cam dau bãtaie de cap, mai ales acum, când rotile la cãrutã sunt de cauciuc, nu de lemn, cum era pe timpuri. Si alunecã pe glod, mai ales dacã plouã… Vrem drum de piatrã, cã e bun si acela. În rest, toate bune! Cine munceste, nu are de ce se plânge”, spune Ecaterina, 87 de ani.
