COMEMORARE În aceastã frumoasã lunã de sfârsit de iarnã, nu putem sã nu aducem în atentia cititorilor nostri un pictor român de seamã, bârlãdean prin nastere, care si-a pus amprenta asupra istoriei artei universale prin creatiile sale din cadrul urmãtoarelor curente artistice: impresionism, postimpresionism si expresionism. Nicolae Tonitza s-a nãscut la Bârlad în 1886 si a decedat la Bucuresti pe 26 februarie 1940. Picturile sale sunt la mare cãutare, mai ales la casele de lictatii de artã, unde este cel mai bine vândut artist. A fost câtiva ani rectorul Academiei Belle Arte din Bucuresti, fiind cotat în acea vreme ca cel mai bun pictor român în viatã. Din pãcate, la Bârlad, desi Scoala de Muzicã si Arte Plastrice îi poartã numele, ca si Galeriile de Artã, nu s-a organzat absolut nimic pentru a-l comemora pe marele pictor bârlãdean!
Nicolae N. Tonitza s-a nãscut la 13 aprilie 1886 la Bârlad, primul dintre cinci copii ai Anastasiei si ai lui Neculai Tonitã. Frecventeazã scoala primarã de bãieti nr. 2 si urmeazã Gimnaziul real „Manolache K. Epureanu” din Bârlad. În 1902 pãrãseste Bârladul pentru a se înscrie la Scoala nationalã de Belle-Arte din Iasi, avându-i printre profesori pe Gheorghe Popovici si Emanoil Bardasare (dar nu va putea sã îsi ia diploma de absolvire deoarece participã în ultimul an la o grevã a studentilor), iar printre colegi pe Stefan Dimitrescu si Leon Viorescu cu care va lega o lungã prietenie.
S-a specializat în Europa
În 1903 cunoaste Italia, în cadrul unei excursii a studentilor de la Arheologie din Bucuresti, condusã de profesorul Grigore Tocilescu. Vacanta urmãtoare rãmâne în tarã unde, împreunã cu alti colegi, zugrãveste biserica din satul Grozesti. În 1908 pleacã în Germania, la München, unde este admis la Königlich Bayerischen Akademie der Bildenden Künste (Academia Regalã Bavarezã de Arte Frumoase, actualmente Academia de Arte Frumoase München) în clasa profesorului Hugo von Habermann. Expune la Kunstverein, trimite caricaturi la revista „Furnica” si articolul „Importanta criticii de artã” la revista „Arta românã” din Iasi, care reprezintã debutul sãu în publicisticã. Pãrãseste Germania, fãrã sã-si fi terminat studiile, si cãlãtoreste în vara anului 1909 în Italia si în toamnã în Franta, unde rãmâne pentru doi ani la Paris. La Paris frecventeazã atelierul lui Pierre Laprade si face studii dupã pictori celebri. Influenta preocupãrilor din epocã nu întârzie sã-si punã amprenta în opera tânãrului artist, pe care calitãtile de colorist si prospetimea senzatiilor îl fac sã gãseascã repede drumul spre originalitate. Problemele impresionismului, cuceririle postimpresionistilor si, nu mai putin, modul decorativ de a gândi, compozitia si fastul stilului belle époque îi vor determina hotãrâtor optiunile estetice. Picteazã peisaje, portrete si compozitii, pe care le expune în atelierul sãu din Montparnasse. Echilibrul, hedonismul – acea bucurie neretinutã în fata fermecãtoarelor aparente ale realitãtii – senzualitatea temperatã, se traduc deja în aceste opere de început, pline de strãlucirea luminii, exaltarea tonurilor si sudura perfectã dintre formã si culoare.
Revine la Bârlad si apoi la Iasi, ca profesor de desen si ziarist
În 1911 se reîntoarce în tarã, mai întâi la Bârlad si mai târziu la Iasi (unde predã un timp ca suplinitor la desen la Liceul militar). Participã la expozitia „Tinerimii artistice”. În 1912 terminã cursurile Scolii nationale de Belle-Arte si obtine prin concurs certificatul de „pictor bisericesc”. Va zugrãvi bisericile din Scorteni, Siliste, Poeni, Vãleni si altele. Se cãsãtoreste în 1913 cu Ecaterina Climescu si va avea doi copii, Catrina si Petru. Din cauze economice renuntã la picturã cîtiva ani si lucreazã ca redactor la ziarul „Iasul”. În 1916 expune la Bucuresti 94 de picturi si desene, împreunã cu Stefan Dimitrescu. Mobilizat si trimis pe front, cade prizonier în luptele de la Turtucaia, de unde va fi trimis în lagãrul de prizonieri din Kirjali, Bulgaria. Dupã rãzboi se stabileste la Bucuresti, unde – alãturi de participãrile la expozitii si ilustrãri de cãrti – colaboreazã la publicatii de orientare socialistã cu desene si cronici artistice. În perioada 1921-1924 locuieste la Vãlenii de Munte. Devine redactor la revista Artele Frumoase. În 1922 cãlãtoreste în Transilvania, unde îl cunoaste pe pictorul sãtmãrean Aurel Popp, cu care se va împrieteni si va purta o vastã corespondentã.
„Grupul celor patru”
În 1924 expune la Bienala din Venetia iar un an mai târziu se retrage din asociatia „Arta Românã” si – împreunã cu Francisc Sirato, Oscar Han si Stefan Dimitrescu – întemeiazã „Grupul celor patru”. În anii urmãtori, pânã în 1934, au loc repetate expozitii ale „Grupului celor patru”. Tonitza, între timp considerat „cel mai de seamã” pictor român în viatã, expune si în strãinãtate: Barcelona (1929), Amsterdam (1930), Bruxelles (1935). În 1933 ocupã catedra de picturã la Academia de Belle-Arte din Iasi, rãmasã vacantã în urma decesului lui Stefan Dimitrescu iar în 1937 devine rector al Academiei. În anii 1933 si 1934 picteazã împreunã cu Francisc Sirato în Dobrogea, realizând o serie de tablouri si desene cu peisaje din Balcic. În 1939 se îmbolnãveste grav si la 26 februarie 1940 se stinge din viatã. În semn de omagiu îi sunt expuse lucrãri la „Salonul Oficial” si la expozitia permanentã din cadrul Muzeului „Vasile Pârvan” din Bârlad.
