FILM… Vã invit sã scriem împreunã un jurnal al bucuriilor pe care le trãim în vara asta. Eu joc sotronul încã si, asta înseamnã cã nu pot sã iau cu asalt toate ofertele frumoase ce îmi sunt la îndemânã. Rusinos, dar sãnãtos, nu am sã mã ascund dupã mãsti, cred cã asa am cam fãcut mereu. Cu voia sau fãrã voia mea, cineva mã inspirã sã fiu asa cum sunt, mai ales cã pânã si mie mi-e dor de mine, personajul pozitiv care „a fost” odatã. Încerc sã-l readuc la viatã, ca sã nu îmi fie mie însãmi rusine cu mine. Fac parte din generatia pentru care Costinestiul era cea mai frumoasã si mai înaltã redutã a adolescentei noastre trãite altfel, într-o altã lume, cu o altã frumusete, cu alt gust si alt miros al diminetilor în care marea era tot ce puteai sã-ti doresti sã atingi pentru a fi fericit. Vorbesc acum de Costinesti, pentru cã, recunosc, asta mi-a adus Magda Catone, de când am vãzut-o pe afisul ce anunta Serile Filmului Românesc la Vaslui. Declar, nu pot juca încã cazacioc, dar joc asa cum pot si când pot, cu toatã dragostea din mine, toate jocurile pe care le gãsesc începute în calea mea. Putem intra putin împreunã în lumea filmului românesc? Putin-putin, pânã ne învãtãm sã aflãm ce se mai întâmplã în Vaslui. Apoi, repede, curând, va fi altfel. Cu alura-i de reginã, Magda Catone va simti chiar cã are trenã, în aplauzele noastre furtunoase din viitor. Eu le aud: si pe cele de anul ãsta, si pe cele de la anul. Filmul românesc ne-a adus dintotdeauna emotii bucuroase. Mi-e dor sã le trãiesc si îmi doresc mult sã vãd filme adevãrate, care sã alunge din mine toate ideile legate de faptul cã unii iubesc mai mult „Pretty Woman”, decât „Fructe de pãdure”. Si eu îl iubesc la nebunie pe primul, dar pe al doilea, cât pe douã nebunii. Pentru cã-i românesc. Si pentru cã mi-a plãcut…
Am ales la întâmplare cele douã filme al cãror nume l-am dat. Probabil rezoneazã cu ceva din mine, de le-am ales, dar spuneam, sau voiam sã spun la început cã nu pot juca încã cazacioc. Dar asta înseamnã cã joc sotron într-un picior, cum cere jocul si, o fac, aducându-vã aproape realitatea trãitã în sala atât de generoasã si de primitoare a Teatrului de Varã, în fapt, o zonã extrem de confortabilã, în care noi, vasluienii, anul acesta, nu am putut sã ne strângem ca sã o umplem si sã vedem lumea cinema-ului împreunã, pentru cã am ales sã ne ascundem în casã sau prin locuri în care întâmplarea ne-a dus. Si spun asta, pentru cã în cea de-a doua searã a filmului românesc, m-am tot uitat la sutele de locuri libere ce mã înconjurau de ameteam privindu-le, si mã durea.Tot ce am vãzut si am simtit, a fost un fenomen greu de definit si de descris. O avalansã de personaje veneau de pe ecran spre mine, simpatice, haioase, toate cu probleme, ca si mine. M-am simtit ca într-o familie a problemistilor si mã întreb si pe mine si pe voi, ca sã pot trece mai departe: oare chiar renuntãm de tot sã ne ancorãm sufletul în ceea ce am putea sã o numim, salvarea noastrã prin culturã, o culturã umanistã contemporanã, ce ne ia în palme si ne aratã cã regula jocului e sã crezi (în cazul nostru) în schimbul de mâine al cinematografiei. Nu mai citim afise, nu mai ascultãm radio, nu mai citim presa din Vaslui? Acum avem televiziuni locale ca altãdatã si, totusi, Vasluiul nu a luat cu asalt ca altãdatã usa de la intrarea a Teatrului de Varã. Punct, asa ar spune cineva care stie sã punã punct cu cuvântul punct, nu cu un punct mic… si atât.
„Magda Catone, Barbra Streisand a României”
Recunosc, am aflat din ziarul nostru de sãptãmâna trecutã, scris mare si cu litere verzi de tehnoredactorul nostru ce face paginile color, cã Magda Catone vine la Vaslui în cadrul Serilor Filmului Românesc. Am tresãrit, pentru cã o prefer mult pe Magda Catone, un fel de Pãrinte Calistrat al cinematografiei, ce si-a câstigat popularitatea printr-o simplitate elevatã si o personalitate charismaticã ce te duce cu gândul la marile actrite ce fac din orice rol mic, unul foarte mare. Extrem de originalã, ea te provoacã si te cucereste în orice aparitie. Magda Catone, Barbra Streisand a României, coboarã deodatã strãlucitoare si cu aceeasi prestantã, scãrile Teatrului de Varã, la bratul lui Andrei Giurgea, directorul festivalului. Au trecut de jumãtatea plinã a sãlii si au ajuns jos, în fata scenei, de unde ne vorbesc despre acest singur festival de film din România, care de 15 ani existã la Iasi, despre faptul cã cei care fac parte din echipa lui îsi permit în fiecare an sã facã o selectie din filmele cele mai bune, pe care le aduc, de cinci ani si la Vaslui. Sala reactioneazã cu aplauze. Oaspetii aduc multumiri Primãriei si Consiliului Local pentru sustinere. Le dau dreptate. Întâmplarea asta frumoasã, chiar se datoreazã cuiva. Jurnalistul Andrei Giurgea o prezintã oamenilor pe Magda Catone. Adicã ne povesteste cine e ea si ce face. Sunt aici multi tineri, dar si nouã, celor ce o stim bine pe actritã, ne surâde prezentarea CV-ului ei. Dintre toate cele afirmate, faptul cã Magda Catone a fost studentã la clasa Ion Cojar si Amza Pellea, douã nume importante din cultura noastrã nationalã, spune tot. În afarã de faptul cã ea a trãit o poveste de dragoste timp de trei decenii cu actorul Serban Ionescu, cel care a dat viatã lui Ion al lui Liviu Rebreanu în „Blestemul pãmântului, Blestemul iubirii” si a altor multe personaje în cele 25 de filme în care a jucat pânã în 2012, când a plecat dintre noi. Si mai retinem: Magda Catone a jucat în 50 de filme pânã acum.
„Filmul acesta este o afacere de familie”
AFACERE…Când mã uit în trecut, una dintre cele mai puternice imagini cu si despre mine este în sala de cinema. Sunt în scoala primarã si merg cu tata si cu mama la film, apoi cu fetele…Cinema „Modern”, Cinema „Independenta”, aici am vãzut toate filmele ce au fost ani la rând, lumea în care am învãtat sã visez. Aici m-am îndrãgostit mortal de Kabir Bedi, celebrul Sandokan, singura astfel de experientã trãitã în adolescentã, cãruia i-am si scris… Cât i-am cãutat adresa! Acum sunt singurã în zona Teatrului de Varã. Uitasem cã azi e întâlnirea cu filmul românesc si cu Magda Catone. Mi-am dat seama cu o orã înainte de eveniment si iatã-mã plecatã fãrã vreo programare, în necunoscut. Mai este o bucãticã de zi micã si se întunecã de tot. Intru pe poarta larg deschisã si o fatã ce pare chiar o poezie, subtire ca un lujer de floare, cu gingãsia printeselor bune si cu o pãlãrie neagrã de personaj de film mexican pe mijlocul capului, îmi spune bun venit. Face parte din echipa festivalului. E Ana, jurnalist din Iasi, face radio. Am sentimentul cã e Lali Popa a mea, din vremea anilor în care, venitã de la Bucuresti, acasã, m-a inspirat sã facem împreunã o emisiune specialã, „Cherchez la femme”. Îi spun asta Anei, ce-mi devine mai dragã si mai aproape. Intru în salã si mã izolez de oameni. Vreau sã fiu singurã în seara asta. Eu nu m-am uitat la televizor deloc, de un an. Un film nu am vãzut de când trãia Ion Chiriac. Si au trecut de atunci trei ani jumãtate. Asa cã, atunci când se-aprind luminile, iar Magda Catone coboarã la câtiva pasi de mine, la bratul lui Andrei Giurgea scãrile aristrocratice ale sãlii, mã trezesc cã-i spun copilãreste „bine ati venit si vã iubesc”. Nu m-a auzit nimeni. În spatele meu nu-i nimeni, în fatã nici atât. Scaune goale, pe care îmi pot aseza câtã bucurie am în mine si poftã de trãi tot ce va fi. Se sting luminile. Magda Catone urcã scãrile, condusã prin întuneric de acelasi Andrei Giurgea. Eu, cea care mã numesc Mihaela, sunt la film. Pe neasteptate, pe nepregãtite, rãmân singurã cu povestea ce începe sã curgã pe ecran. Spunea Magda Catone, în cuvântul de început, cã filmul acesta este „o afacere de familie”. Cã multi din cei ce joacã în film sunt artisti nãscuti din artisti, iar regizorul filmului, Cãtãlin Saizescu, fiul lui Geo Saizescu si Georgiana, sotia lui, sunt finii ei. Cã au fimat în pandemie, cã la filmãri a avut sentimentul „cã sunt ca acasã si cã îmi fac exercitiu sau promovare pentru când voi fi directoare a unui teatru din Bucuresti”…Parcã au trecut sute de ani de când nu am mai vãzut un film.
„Visul unei nopti de varã”
SPECIAL…Totul e nou, special, pentru mine. Acest film a fost lansat anul trecut. Încep sã râd tare, des, mereu, si îmi tot amintesc, ceea ce-a spus Magda Catone despre film. Inspirat din fapte reale, filmul regizat de fiul lui Geo Saizescu dupã un scenariu semnat de Gabriel Gheorghe, este o comedie în care visul unui actor de provincie pare sã se nãruie, în timp ce visurile celor din jur sau ale detinutilor cu care ajunge sã punã în scenã un spectacol de teatru, par sã se apropie mai mult de îndeplinire. Alex, personajul principal al filmului, îmi devine simpatic. Si râd de tot ceea ce se întâmplã, atunci când lucreazã el cu detinutii, dar ceva din mine vrea sã îl mângâie pentru cã suferinta lui mã înduioseazã. Nu vin lacrimi, pentru cã vine râsul pe mine mereu si anuleazã tristetile ce se aratã asa, de dupã perdele. Alex, actorul Vlad Logigan, e un artist ocolit de succes, înlãtuit într-o relatie amoroasã cãzutã în ruinã. Trimis la un penitenciar de maximã sigurantã sã regizeze o piesã de teatru, alege o scenã din „Visul unei nopti de varã”, a marelui Shakespeare. În ciuda eforturilor hotilor semianalfabeti de a-si depãsi limitele, Alex realizeazã cã este prizonier în propria lui viatã. La rândul lor, detinutii fac totul pentru a fi selectionati în cadrul Festivalului de teatru de penitenciar, stiind cã fiecare scenã are o trapã prin care ar putea evada. Trãiesc filmul. E de râs mereu ceva. Constientizez cã e tare bine ce se întâmplã. Se stie cã râsul este cel mai ieftin medicament împotriva stresului si a toate… Filmul mã face sã am o atitudine mentalã pozitivã. Pânã la urmã, toate personajele îsi rezolvã problemele. Actorii captiveazã printr-o expunere vie a tot cceea ce sunt si pot da, ca si personaje de film, dar si ca actori. Filmul este atrãgãtor, accesibil, e si comedie si dramã, e o competitie în competitie a curajului de a-ti striga propriul adevãr. Recunosc, în timpul filmului, m-am gândit la propriul adevãr si cred cã multi dintre ceilalti spectatori au fãcut asta. Pãtrunderea actorilor în lumea detinutilor si a detinutilor în spatiul artei a fost pe tot parcursul filmului o provocare pentru mintea mea, cea care nu am dorit nimic mai mult pe lume decât sã fiu actritã. Am suferit pentru dragostea blocatã a personajului principal si m-am destelenit din durerea ce i-o preluasem deja, odatã cu eliberarea lui din ea. Filmul vorbeste pânã la urmã si despre bucuria de a trãi, îti dã impresia cã participi la tot ceea ce se întâmplã. Detinutii, actorii, se bucurã pânã la urmã împreunã, fãrã sã îi învete cineva sã o facã. Este vorba despre o trãire specialã, care te ia si pe tine, spectator însingurat, în ea. Simti cã a intrat ceva frumos în tine si pleci acasã bogat, aranjat într-un viitor în care te asteaptã doar lucruri bune, în care sã poti creste în armonie cu tot ce existã în jur. Da, filmul acesta are o anumitã armonie si autenticitate, iar eu mã întreb acum, la final, dacã descrierea acestei întâlniri, nu este o dovadã de iubire a mea, pentru el. Nu e o simplã indiscretie pânditã prin gaura cheii, ci e chiar revenirea mea cu adevãrat în lumea filmului si într-o salã de cinema. Multumesc, Magda Catone, pentru cã tu ne-ai adus „Visul” tãu la Vaslui!
