AMINTIRE Nu sunt multi acei care si-au amintit cã, în aceastã sãptãmânã, s-au împlinit 25 de ani de când Ioan Alexandru Anghelus, „Poetul Husului”, cum le era drag multora sã-i spunã, a trecut în nefiintã, însã husenii care au comemorat cernita zi de 19 iulie 1986, s-au gândit la creatorul „Nuntilor focului” ca la un frate blând, din a cãrui fiintã a izvorât, în fiecare clipã a scurtei sale vieti, o irepetabilã dragoste pentru cuvântul mestesugit în alese poeme, dar si pentru Husi, orasul sãu de suflet.
POETUL „Eu nu l-am vãzut niciodatã trist pe acest om; era atât de îndrãgostit de poezie si de viata din acest orãsel, atât de informat, de sincer si de pregãtit sã dãruiascã celorlalti tot ce stia, încât îl puteai asculta cu orele si nici sã nu simti cã timpul trece!”, spune, cu entuziasm aproape, bibliotecarul Constantin Donose, unul dintre bunii prieteni ai poetului Ioan Alexandru Anghelus. Dacã ar fi putut înfrunta destinul, care în urmã cu 25 de ani l-a încercat cu o boalã ireversibilã, anul acesta profesorul Anghelus ar fi împlinit 74 de ani. S-a stins, însã, nu înainte de a dicta de pe patul de spital unui apropiat, o ultimã poezie, „Pentru cine bat clopotele”, care se pare cã n-a cunoscut încã lumina tiparului. A lãsat mostenire celor care l-au iubit pentru rostul sãu de „Poet al Husului”, scrierile sale: „Nuntile focului” (1971), “Ambrozie si nectar”(în colaborare cu A.D. Tudosie, 1978), “Jurnal de idei”, “Drumul cuvântului” (1980), “Pânda de searã” (1983), “Cumpãrãtorul de bufnite” (1985) sau “Cai de lut” (postum, 1992). „El nu era pe potriva timpului. Gîndea liber si nu se supunea dogmelor atotstãpânitoare. Avea propria mãsurã a lucrurilor, ivite din reflectia neostoitã, hrãnitã din întinsele lecturi ale unei fiinte însetate de cunoastere”, nota scriitorul si jurnalistul Grigore Ilisei, într-un articol publicat în 2006, la comemorarea a 20 de ani de la moartea lui Ioan Alexandru Anghelus. .
Anghelus, „un cãutãtor al pãsunilor curãtiei morale”!
SENTIMENTE „Era un vorbitor de vocatie si har, un hermeneut adânc, dar zicerea sa avea limpezimea ce-o fãcea pãtrunzãtoare si pentru cel simplu si cel complex si pentru cel stiutor si cel nestiutor. Continua traditia dascãlilor exemplari din galeriile vestitelor licee ale României de dinainte de comunism. Ilustra la fel de bine si pe cãrturarul rafinat, pe care-l întâlneai în acele timpuri nu doar la Bucuresti, Iasi sau Cluj, ci si la Fãlticeni, Bârlad, Tecuci Roman, Brãila, Muscel, Botosani, Dorohoi, Sighisoara. Centralismul cel ucigãtor de valori spirituale în tot cuprinsul românesc, ce dãduse peste margini în socialism, îl condamnase pe el, ca si pe atâtia intelectuali trãitori în provincie, la o existentã anonimã. Ion Alexandru Anghelus, munteanul de lângã Bucuresti, statornicit prin jocul întâmplãrii la Husi, se bãtea cu acest malaxor. Citea aproape tot, era la curent cu ce se petrecea important nu numai în cultura României, dar si în cea universalã. Dãruia cunostintele sale vaste elevilor si izbutise sã teasã (împreunã cu Teodor Codreanu) un climat spiritual elevat în Husi, din care au iesit si câtiva scriitori. Scria si rostea poezie cu o plãcere de bard din Evul de Mijloc, socotindu-se <<…poetul cailor, un vechi cãutãtor de pãsuni>>. O viatã întregã, una curmatã dureros de devreme, Ion Alexandru Anghelus a cãutat si a gãsit, pentru sine si pentru altii, pãsunile curãtiei morale”! Atât de frumos îl descria scriitorul Grigore Ilisei pe poetul Anghelus, într-un articol intitulat „Un cãutãtor al pãsunilor curãtiei morale”.
Poetul Anghelus, un intelectual cu o exceptionalã vocatie a prieteniei!
MODESTIE Dincolo de poezia sa rafinatã, pe care o scria cu usurinta celui înzestrat de destin cu harul cuvântului prefãcut în nebãnuite sentimente, Ioan Alexandru Anghelus era si un om remarcabil. O fire veselã, efervescentã, cu o specialã vocatie a prieteniei. Chiar dacã mai marii orasului de la acea vreme fãceau reverentã în fata profesorului Anghelus, maestrului îi fãcea o adevãratã plãcere sã fie prieten cu oricine, refuzând fasoanele falsei demnitãti. „Era un tip absolut grozav, iar umorul sãu te fãcea sã îi cauti mereu compania. Îi spuneam un banc chiar si de zece ori si el râdea la fel, de fiecare datã. Avea, într-adevãr, prieteni din orice pãturã socialã si era genul care saluta cu <<sãru’mâna>> pânã si femeile care mãturau pe stradã. Era blând ca un frate pentru multi si nu cred cã a fost om care sã îi cearã ajutorul si sã nu îl primeascã. Neconditionat! Elevii îsi doreau ca ora de românã sã nu se mai termine, pentru cã stia sã le cearã pe mãsura a cât oferea. Asa era el construit! Nu suporta ipocrizia si minciuna si, desi nu era husean de bastinã, fiind nãscut la Nuci, Ilfov, iubea acest oras, cu patimã chiar. Fire de artist, îi plãcea sã pierdem noptile cu toti prietenii nostri, în Casa de Culturã, recitând poezii. El sorbea tacticos din vinul dulce si bun al viilor de Husi si se bucura cã destinul l-a adus aici. Era o poezie de om, cu care am atâtea amintiri, de mi-ar fi greu sã le redau vreodatã pe toate sau, mãcar, într-o ordine cronologicã. Era un om frumos sufleteste. Un boem irepetabil, cu care, într-o noapte, am mers pe la toate bisericile din Husi, sã ne închinãm”, râde bibliotecarul Constantin Donose, în timp ce povesteste, cãutând parcã cu ochii mintii acele timpuri, coplesite de legendarul farmec provincial. „Asa era el, dom’ Anghelus, bunul nostru prieten! Mi-a spus în seara aceea, bãtrâne, noi mai pãcãtuim. Ca sã ne ierte Dumnezeu, trebuie sã mergem la toate bisericile din oras, sã ne rugãm de iertarea pãcatelor. Si-am plecat! Noapte, cum era, am plecat sã ne smerim! Si pe drum, în drum spre biserici, el ne recita într-un fel exceptional, de mare orator, din poeziile sale. Cum ai putea sã uiti un asemenea om? Pãcat că din cauza regimului comunist, el nu a putut trece de bariera cenzurii si a limitelor impuse talentelor din provincie. Merita ca scrierile sale sã stea în acelasi raft cu toti marii scriitori ai tãrii, pentru talentul sãu. Dar destinul a fost acesta si nu putem decât sã îl luãm ca atare”.
