Impresionati de bunica scriitoare!

EXEMPLU Foarte multi au fost aceia care au rãmas impresionati de povestea bunicii Marghiolita Huzum de la Copãceana, femeia care a avut rãbdarea de a astepta 70 de ani, ca o dorintã a sa de mare pret sã îsi gãseascã împlinirea. “Se dovedeste cã niciodatã nu este prea târziu” sau “iatã cã se meritã sã crezi în visul tãu, pânã la capãt” – aceasta a fost concluzia celor care i-au admirat curajul autoarei, de a publica, fie si la 83 de ani, cartea despre propria-i viatã. “Bunul Dumnezeu le stie pe toate si le orânduieste cu puterea Lui, când hotãrãste El, nu când vrem noi”, spune autoarea cãrtii “O viatã de tãrancã”.

În paginile cãrtii “O viatã de tãrancã”, ce, probabil, va apãrea în curând si în librãriile vasluiene, Marghiolita Huzum a scris în cuvinte simple, rostite (si scrise) într-o moldoveneascã autenticã, despre drumul destinului sãu. De la nasterea sa, din 1931, 25 iunie, si pânã când a trecut de vârsta de 82 de ani, Marghiolita Huzum a notat amintiri despre copilãrie, familia, viata în sat, traditii, greutatea rãzboiului, nedeptatea regimului comunist, despre sperante nãruite, cãsãtorie, copii, amãrãciunea unei lumi croite, adesea, nedrept, despre multã muncã si, mai ales, ambitie. “Am trecut în viatã prin bucurii, dar si prin multe, multe necazuri, încât de multe ori hotãram în inima mea sã scriu o carte. Însã cum bunul Dumnezeu le stie pe toate si le orânduieste cu puterea Lui, când hotãrãste El, nu când vrem noi, El m-a lãsat si pe mine sã fiu cu gândul la o carte o viatã întreagã. M-a lãsat pânã când am avut parte sã calc pe un pãmânt curat si stãpânit de puterea Lui…”, spune Marghiolita Huzum. În fiecare cuvânt al ei însã musteste regretul cã nu a putut merge pe drumul cãrtilor, al învãtãturii. A iubit cartea, i-a plãcut sã învete, dar regimul acelor vremuri i-a smuls, fãrã nicio retinere, acest drept. Cu toate cã a rãmas o tãrancã muncitoare din Copãceana, pricepãtoare la orice lucru din gospodãrie sau de la câmp, gândul la cartea pe care vroia sã o scrie nu a pãrãsit-o niciodatã. Abia la 83 de ani, visul sãu s-a împlinit. Le-a dãruit celor care i-au cumpãrat cartea, dupã lansarea de la Muzeul Tãranului Român, si câte o micã tesãturã, fãcutã cu mâna ei. Gestul a fost foarte apreciat. “Mi-a plãcut sã dau ceva din ce-am fãcut eu cu mâinile mele, alãturi de cartea pe care am scris-o cu sufletul”, a spus Marghiolita Huzum.

I-au luat dreptul la învãtãturã, pentru cã avea pãrinti “chiaburi”!

Bunica Marghiolita Huzum stie cã, oricâte cuvinte ar fi scris, n-ar fi putut pune în ele toatã tristetea pe care a trãit-o în ziua în care a înteles cã visul de a merge pe drumul cãrtilor s-a sfârsit. “Acum eram în toamnã, trecuse rãzboiul, dar vin alte legi. La sate rãmân iar patru clase, la fel si la noi, în Copãceana. Copchii care aviam neterminate sapte clase, fiind închise în aprilie toate scolile din tarã, eram chemati acum sã dãm examen de trecere. Dar cum legile se schimbau, pentru multi a început greul. Înscrierea la examenele de trecere se fãcea în comune. Merg si eu si mã înscriu. Pânã la comunã, la Berezeni, aveam vreo 10 kilometri. Am mers cu mama, cu cãruta si tot drumul am cântat de bucurie. Pentru înscriere îti trebuia o adeverintã de la primãrie. Când am mers cu mama sã scoatem aiastã adeverintã s-a gãsit motivul cã nu mai am dreptul sã învãt! Multi elevi au avut atunci de pierdut, ca si mine. Multi studenti sau care erau la liceu nu mai aveau voie sã învete datoritã pãrintilor, dupã cum hotãrâse partidul înfiintat dupã trecerea rãzboiului spre Apus. Eu am trecut prin multe lucruri în viatã si unele au fost dureroase dar astã durere a mea a fost prima si nu o voi putea uita nicicând. Venind înspre comunã, cu mama, în cãrutã, am cântat tot timpul de una singurã, dar la întoarcere am plâns amândouã. Asa s-a terminat cu visele mele. Dar nu a fost usor. Azi, când am 80 de ani, tot îmi amintesc de prima pagubã din viatã si îmi zic: <<N-a fost sã fie>>“ (fragment din cartea “O viatã de tãrancã”, publicatã în 2014, cu sprijinul Fundatiei Sfintii Închisorilor).