Recunoscut ca un reputat eminescolog, laureat a trei premii nationale „Mihai Eminescu”, pentru „cel mai bun volum de exegezã publicat într-un an, huseanul Theodor Codreanu rãmâne, spun cunoscãtorii, dincolo de toate scrierile sale substantiale despre „Luceafãrul poeziei românesti”, un bun prieten, peste arcul timpului, pentru marele Eminescu. Sârguinta cu care i-a urmãrit pasii destinului sãu, duiosia cu care i-a cântãrit emotia din fiecare vers, din fiecare cuvânt si, mai apoi, sensibilitatea cu care, printr-o empatie de mare fortã spiritualã, i-a prezentat publicului larg adevãratul chip al unui geniu, care s-a dãruit pe sine celorlalti, prin tot ceea ce a creat. Profesorul Theodor Codreanu a avut, de-a lungul timpului, reactii ferme si foarte bine argumentate fatã de cei care, din tot felul de ratiuni personale, au gãsit cu cale sã îl conteste pe Mihai Eminescu. Si nu au fost putini! Iatã, de pildã, care a fost reactia lui Theodor Codreanu când oameni mai mult sau mai putin avizati, au considerat cã e momentul sã-l judece pe Eminescu. Mihai Zamfir, un cunoscut istoric, a fost cel care, în 2007, l-a indignat pe profesorul Codreanu cu afirmatiile sale la adresa lui Eminescu. Sub titlul „Alte aberatii despre Eminescu”, în iulie, 2007, Theodor Codreanu a publicat pe blogul sãu personal, un comentariu extrem de interesant, chiar chiar meritã reiterat, acum, la ceas aniversar.
„Niciodatã nu mi-a fost dat sã citesc mai multe aberatii despre Eminescu decât in ultimii ani. Trãind într-o aparentã libertate a cuvântului, fiecare se simte chemat sã-si spunã pãrerea, care pãrere arareori se-ntâmplã sã fie izvorâtã din cutremurul personal al nervilor si cel mai adesea e una de împrumut, cu prizã la centrele de opinie aflate în gratiile puterii. Cine nu e liber în forul sãu interior zadarnic se iluzioneazã cã e liber.
Aflat pe undeva prin Portugalia, onorabilul profesor Mihai Zamfir s-a gândit cã e momentul sã fie si el în vogã, trimitînd României literare niste „scrisori” (viclene) era sã zic, aidoma lui Milescu Spãtarul cãtre Constantin Basarab, dupã voia croni¬carului. Si cum astãzi e de mare rusine sã mai zici o vorbã bunã despre poet, dl Mihai Zamfir face noi dezvãluiri senzationale despre „cazul Eminescu” menite sã-l înfunde si sã-l compromitã în ochii românilor pe nenorocit.
Trãsãtura capitalã a poetului ar fi fost o nemãrginitã obtuzitate fatã de nou. Se reia, desigur, teza veche a conservatorismului eminescian. Dar aplicatã, de astã datã, la conceptia despre literaturã. Poetul s-ar fi opus cu înversunare oricãrei deschideri cãtre modernitate. A stat cu privirea numai spre trecut, spre India arhaicã, spre Platon, spre Dante, spre Kant, ajungând, cel mult, la Goethe (partial), la Novalis la Holderlin, Shelley sau Keats, rãmânându-i strãin romantismul francez („nu vom regãsi la el decât vagi ecouri hugoliene”). Mare pãcat! Eminescu i-a refuzat pe Baudelaire, pe Lautreamont, pe Rimbaud si chiar pe Heine. Nu i-a citit pe Corducci si pe Pascali, pe Dostoievski si pe Tiutcev. Ignorantã totalã: „…substanta si sensul evolutiei poeziei europene contemporane i-au rãmas functiarmente strãine” (Eminescu, II, în România literarã, nr. 26/1999, p. 23).
Dar Eminescu a fost atât de închis în sine, încât nici literatura românã contemporanã nu i-a stat la îndemânã: „Nici mãcar poezia contemporanã româneascã n-a constituit pentru el o veritabilã preocupare”. A ratat întelegerea „poeziei sociale protestatare de la Contemporanul, clasicismul crepuscular al lui Alecsandri, modernismul românesc la primii sãi pasi prin scoala Literatorului – ele se petreceau parcã pe o altã planetã, la care Eminescu nu-si dorea nici mãcar un acces ocazional” (ibidem).
Rareori am întâlnit atâta rea credintã la un pretins istoric si critic literar. Mã întreb de ce n-o fi stiind oare Mihai Zamfir cã Eminescu îl cunostea pe Edgar Poe (recunoscut precursor al modernitãtii), pe Mark Twain, cã în lirica lui se gãsea surprinzãtoare accente baudelairene, chiar dacã nu l-a frecventat pe Baudelaire, cã are intuitia heterogeniei eului chiar înaintea lui Rimbaud, cã îl cunostea prea bine pe Alecsandri, cã era edificat asupra începuturilor modeste ale Iui Macedonski etc…!
Mihai Zamfir vorbeste ca si cum n-ar sti cã simbolismul ca atare a ajuns la constiinta de sine abia prin manifestul din 1886 al lui Jean Moreas. Imaginea modernitãtii pe care o avem noi azi despre scriitorii pomeniti de Domnia sa este creatia secolului al XX-lea si de multi ani eminescologia îl include pe Eminescu (argument) printre fondatorii conceptului modern de poezie, dincolo de eticheta conventionalã de „ultim mare romantic”. George Munteanu vorbea de triada precursoare: Poe, Baudelaire, Eminescu; I. Constantinescu, în numeroase studii si articole, a demonstrat consubstantialitatea esteticã si vizionarã cu Rimbaud; eminescologia occidentalã a confirmat si întãrit modernitatea eminescianismului (de la Rosa del Conte si Giuseppe Ungaretti pânã la Jean Louis Courriol si Svetlana Paleologu-Matta). Am dat doar câteva exemple. Dar ceea ce-i azi un adevãr evident, pentru Mihai Zamfir si alti comentatori de ocazie, nededati cu studiul, rãmâne o mare tainã rezolvatã dintr-o simplã mâzgãliturã de condei. El tine mortis, sã reia o mai veche tezã aberantã a sa cã noi, românii, îl pretuim pe Eminescu, deoarece si noi, în masã, suntem niste retardatari si trãim nu în secolul al XX-lea, ci în cel de al XIX-lea alãturi de Eminescu. Am fi pradã unei „mentalitãti primitive” si unei „obsesii maladive”. Ati ghicit: obsesia maladivã e acelasi Eminescu.
Spiritul de contradictie al lui Mihai Zamfir este absolut cuceritor. în acelasi text el sustine cã Eminescu n-a fost capabil sã tinã pasul cu secolul al XlX-lea, stând cu fata spre un trup revolut (în atemporalitate, cum zice criticul), si tot aici se trezeste zicând: „Eminescu a absorbit ca nimeni altul spiritul secolului al XlX-lea, în ceea ce a avut mai complex si mai variat”. De ce are nevoie de aceastã rãsucire de 180°? Pentru a constata cã România, în integri¬tatea ei, a rãmas întepenitã în secolul trecut: „Or, România a rãmas din multe puncte de vedere în secolul trecut. Eminescu e destinat sã ne reprezinte emble¬matic tocmai pentru cã noi însine nu am reusit sã ne separãm de secolul romantismului”. Vorbe de clacã. România a evoluat în istoria secolului al XX-lea si dacã dl Mihai Zamfir n-a bãgat asta de seamã nu e vina României si nici a lui Eminescu. în fantezismul sãu debordant, Mihai Zamfir se contrazice iarãsi, recunoscând cã personalitãti, precum Nicolae Iorga, T. Arghezi, Lucian Blaga, C. Brâncusi, Mircea Eliade, Eugen Ionescu si Emil Cioran au fost, totusi, oameni ai secolului al XX-lea si, în consecintã, pe ei trebuie sã-i avem ca model, nu pe Eminescu. Îmi pare rãu sã-i amintesc, dar aceste personalitãti, cu o singurã exceptie, l-au avut ca model pe M. Eminescu, sunt produse majore ale eminescianismului, în perspectiva celebrei profetii a lui T. Maiorescu, din finalul stu¬diului Eminescu si poeziile lui (1889). Maiorescu nu l-a condamnat pe poet sã nu iasã din secolul sãu, dimpotrivã, stia cã secolul al XlX-lea e prea mic pentru o personalitate de talia lui Eminescu. Maio¬rescu îl considera, argumentat, „om al timpului modern cu o culturã la nivelul celei europene a timpului”. Publicistica îl aratã pe Eminescu profund implicat în istoria concretã a României si Europei, iar nu un paseist visãtor, cum mai crede Mihai Zamfir, când vorbeste de respingerea de cãtre poet „a temporalului imediat” si de „optiunea sa pentru atemporal si indeterminare cronologicã”.
În „indeterminare cronologicã” pare sã hiberneze spiritul lui Mihai Zamfir care, se vede treaba, n-a gãsit timpul lecturii celor 16 volume, din opera poetului si, desigur, nici pentru parcurgerea imensei literaturi critice despre personalitatea lui Eminescu. Si atunci, vorba unui „dilematic”, nu ai obiect, Mihai Zamfir debiteazã enormitãti dupã ureche, nestiind, cã poetul, cã urechea ne minte si ochiul ne-nsalã. Asemenea pescuit în ape tulburi n-are a face nimic cu stiinta, ci trimite la nebuloase resorturi politico-ideologice. Tinta nu e greu de descifrat”. Theodor Codreanu.
