INVITATIE LA MÃNÃSTIREA DE LA MOVILA LUI BURCEL
Este lucrul bine stiut de cãtre toti, cã cei care purtãm un nume al unui sfânt, trecut în calendarele sau sinaxarele Bisericii, (de regulã, ziua pomenirii oricãrui sfânt este ziua mortii respectivului) ne serbãm si noi ziua sau altfel zis patronul. Este ziua când ne vin sau ne ducem la cei dragi nouã: pãrinti, frati, bunici, nepoti, fini, rubedenii, prieteni. Tot asa si BISERICA mama noastrã duhovniceascã, atunci când este tarnositã – sfintitã de cãtre arhiereu primeste ca patron sau sfânt ocrotitor un nume de sfânt sau, în unele cazuri, un praznic împãrãtesc (o sãrbãtoare mai mare, însemnatã în calendar cu cruce rosie). Este sau ar trebui sã fie, ziua cea mai aglomeratã din cursul unui an, când clopotele acelei biserici cheamã îndelung pe cei rãtãciti la turmã, pe cei obositi la odihnã, iar pe cei însetati, sã vinã la izvor si sã bea.
Si hramul fiecãrei comunitãti sau biserici, fie ea parohialã, episcopalã, mitropolitanã sau patriarhalã are o întreitã semnificatie: una religoasã, una moralã si alta nationalã (patrioticã).
Din punct de vedere religios, HRAMUL îndeplineste cam acelasi rol în viata bisericii si al comunitãtii, pe care îl îndeplineste si îngerul pãzitor în viata fiecãruia dintre noi. Dar hramul unei biserici este într-un anume fel, mult mai mult, pentru cã, dacã îngerul pãzitor cuprinde si se ocupã de viata individualã a fiecãruia dintre noi, hramul are o întindere mult mai mare, deoarece are un înteles mult mai cuprinzãtor si cuprinde pe toti aceia care, în decursul existentei acelei biserici, i-au trecut pragul “cu fricã de Dumnezeu, cu credintã si cu dragoste” – asa cum spunem în cadrul Sf. Liturghii. Ba mai mult, la hram pomenindu-se si CTITORII care, în decursul existentei acelei biserici, au avut grijã de Sf. Locas, îngrijindu-l si transmitându-l, dintr-o generatie în alta, pânã în zilele noastre, hramul îi cuprinde si pe acestia, chiar dacã astãzi, ei nu mai sunt în viatã. E un fel de comuniune- legãturã între cei vii si cei morti, acre se odihnesc în jurul si la umbra acelei biserici, care îsi serbeazã hramul. Alt aspect al hramului, este cel MORAL care, de altfel, decurge din cel religios. Unitatea de credintã si de trãire în Hristos a celor multi care se adunã la hram, sub aceeasi cupolã, creazã dependente familiale, fraternitate, egalitate, unitate, dreptate, solidaritate, fraternitate. HRAMUL, chiar dacã numai pentru un moment, smulge egoismul din om si din colectivitate; HRAMUL – cultivã dorinta de întrajutorare, de armonie, de prietenie; HRAMUL – face frati din dezbinati, altruisti din egoisti, virtuosi din viciosi; HRAMUL – desãvârseste astfel o UNITATE în DIVERSITATEA vointelor individuale si face ca toti cei adunati la rugãciune comunã sub aceeasi boltã a bisericii, sã trãiascã dupã imperativul crestin “toti pentru unul si unul pentru toti”.
“Cât despre celãlalt aspect NATIONAL- PATRIOTIC, ce s-ar putea spune? Ne este îndeobste cunoscut, cã ne-a fost dat sã ne ducem existenta zbuciumatã de viatã si de luptã, în trei provincii românesti, trei surori ale aceleasi mame, având aceeasi credintã în Hristos, vorbind aceeasi limbã, având aceleasi traditii, aceleasi suferinte, aceleasi nãzuinte, aceleasi obiceiuri. Ba uneori, pentru interesele unor puteri strãine, nu numai cã am fost cnstrânsi sã trãim separat, dar chiar ne-am luptat între noi. Intentia lor era sã ne pierdem mai întâi credinta strãmoseascã si, dupã aceea, constiinta de neam, pentru a ne putea desfiinta ca popor si natie de sine stãtãtoare. Dar UNITATEA DE CREDINTÃ ORTODOXÃ a fost pãstratã cu sfintenie, de cãtre ROMÂNII de pe ambele versante ale Carpatilor, în mod CONSTIENT si STATORNIC, între altele si prin participarea la hramurile marilor noastre mãnãstiri si biserici la care strãmosii nostri veneau în numãr destul de mare. Si cei care participau la astfel de trãiri sufletesti si românesti, din fagurii de miere, de trãire si simtire crestineascã si româneascã, îndulceau si pe cei rãmasi acasã. Si sub acest aspect, HRAMUL nu numai cã le-a pãstrat credinta ortodoxã, dar le-a trezit si CONSTIINTA NATIONALÃ pe care o vor cultiva generatie dupã generatie, pânã în zilele noastre. Desigur, calea a fost anevoioasã, dar sigurã: a început în Bisericã, a crescut, s-a dezvoltat si s-a desãvârsit în Bisericã si prin Bisericã. Asa s-a nãscut IDEALUL UNITÃTII noastre NATIONALE, pe altarele modestelor noastre locasuri de închinare. PELERINAJELE ce se fãceau si se mai fac si azi la marile noastre mãnãstiri si biserici voievodale (*si nu numai) din Moldova, din Ardeal si din Tara Româneascã au fost si au rãmas pânã astãzi momente de înviorare a elanului nostru religios-moral, dar si al celui national. Cu aceste prilejuri în trecut intelectualii se întelegeau si, în mod tacit, luau hotãrâri mari în interesul tãrii si al Bisericii. Dintotdeauna pelerinajele la hramuri au fost pentru credinciosi adevãrate OAZE duhovnicesti si IZVOARE de apã vie, din care închinãtorii sorb ca dintr-un potir divin energii necreate de trãire si simtire româneascã. Participãrile comune la hramuri ne înfrãtesc si duhovniceste si în acelasi timp si patriotic.
La un asemenea eveniment vã invitãm si noi pentru ziua de SÂMBÃTÃ 2 IULIE – ziua mortii marelui voievod al Moldovei, de dincolo de dincoace de Prut – STEFAN CEL MARE SI SFÂNT – pe MOVILA LUI BURCEL.
STARET – arhim. dr. Stefan Gusã
