Dupã o ploaie ce tinuse mai bine de trei zile, umezind si nãsipeala din tindã, Brebenel Goldanã, înjumãtãtit de foame si coclit de bãuturã, pãsi într-un hol mlãstinos, apoi iesi în ograda plinã de apã si ciuveie plutitoare. Era clar, dacã mai plouã si azi, casa, gata, se surpã definitiv, cei doi-trei stâlpi pe care-i înfipsese omul în peretii scofâlciti nu mai puteau propti nimic, totul se transformase în lut moale.
– Mama ei de viatã! Rãmân si pe drumuri…! Servici nu, mâncare ioc, femeia s-a pripãsit la Torino, copii s-au rãzletit care-ncotro, si eu, ca un prost, în mijlocul ogrãzii, pescar…!
Tunã nãprasnic în câteva rânduri de se zguduirã zarile. Brebenel Goldanã se chirci sub un salcâm, chitind cã i-a sunat ceasul, ori moare fulgerat, ori, dacã intrã în casã, se nãruie totul pe el. A treia posibilitate nu se întrezãrea la orizont.
Masina salvãrii tîui pe ulita noroioasã. Murea careva. Zilnic se prãpãdea câte unul , fie de foame, fie de boalã, fie de scârbã. În rest, campanie peste tot. Gardurile pline de afise jimbate, colorate si pline de intentii bune.
– Buuunnn! Trãsni în nucul lui Ilarion Prepeleac. Iesea fum si de primprejur se auzirã niste tipete. Lumea se strânse buluc la locul unde ar fi trebuit sã fie poarta lui Ilarion Prepeleac. Pe oameni nu-i mai încurca ploaia, lãpãiau ca focile prin apa cleioasã ce le ajungea la genunchi.
– Bãi, prostime, se stropsi Brebenel Goldanã la megiesi! Ne-nghit apele si ni se dãrâmã casele pe noi. N-a trãsnit pe nimeni…!?
– Nu. Nucul doar. Câinele era dezlegat. În rest, e bine. Votãm peste trei zile. Ia alesii neamuleee…! Nu-l luã nimeni în seamã. Toti stiau cã Bobaricã e cam ticnit, asa cã trãsnetul, probabil, il zãngãnise definitiv.
Brebenel Goldanã nu voia sã socializeze. Îi era foame. Da nu asa, oricum. Rãu de tot.
– Bãi frate, bãi, da ce mai plouã! A venit dom’le cineva de la judet sã ne scoatã de-aici, sau murim cu totii murati precum cânepa!? Nu-i rãspunse nimeni. Omul înaintã cîtiva pasi si se opri în fatã unui afisaj. Hopaaa! Îi trecu în revistã pe rând. Unul violet spunea ca face aeroport, altul gãlbui aducea luni investitori, cel rosu fãcea cantinã pentru sãraci, iar una verde, pe ce punea mâna, gata, se-ntãrea vârtos. Bãrbatul mormãi multumit de mesaje. Îi era însã foame, o foame chinuitoare si, pe deasupra, putrezea de atâta apã.
Se-nsera. Brebenel Goldanã gãsi în podul surii douã ouã de pichere. Parcã învie. Le sparse între dinti si rontãi satisfãcut si coaja. Regretã acum cã, în urmã cu o lunã îi halise douã picheri unei vecine, asa cã femeia rãmãsese numai cu una care, sãraca, iatã, ouându-se, îl salvã acum. Doamne, Doamne! Bãrbatul se mângâie pe burtã si simti cum devine mistic. Multumesc Doamne, cã m-ai salvat, pe mine flãmândul si oropsitul, pãcãtosul…!
Brebenel Goldanã se cuibãri în fân. Adormi greu si visã în trepte. Parcã-l luã apa si mâlul îi inunda gura, iar cei de pe afise , de toate culorile si vârstele, în loc sã-l scape, parcã mai rãu îl afundau . Mai spre ziuã, se fãcea cã Goldanã se uita la televizor la o emisiune în care se zicea de un artist pe care l-a întepat o cãpusã. Se foi în fânul umed si simti un junghi în coaste, ca o loviturã de pumnal.
– Vãleuuu! Bãrbatul tîsni în picioare si-si dãdu drumul din pod fãrã sã atingã treptele scãrii. M-a întepat si pe mine. Cãpusile, uãii! Iesit în drum, cu un glas sugrumat, Brebenel Goldanã, alerga ca nãuc trezind toatã ulita. Oamenii fugeau care-ncotro, buimaci de somn, fãrã tel, speriati, peste tot auzindu-se glasuri rãgusite, cu acelasi îndemn nedeslusit. Fugiti, uãiii, fugiti, cã nãpãdesc cãpusileee…!
Corneliu Bichinet
