STRIGÃT DE AJUTOR… Toamna si-a intrat, pe deplin, în drepturi, iar temperaturile vor continua sã scadã, potrivit meteorologilor. Dacã cei mai multi dintre noi stãm fãrã grijã, deoarece stim cã putem porni încãlzirea acasã si astfel trecem mai usor peste frig, existã vasluieni care nici mãcar nu au o casã si îsi petrec viata fie sub cerul liber, fie prin clãdiri abandonate. Majoritatea sunt oameni uitati familie, care îsi mai pun sperantele doar în Cel de Sus. La fel o face si Constantin Gajurã, florarul Vasluiului, cel care în fiecare searã picurã câte un strop de romantism prin restaurantele din oras cu trandafirii sãi. De ani de zile, acesta locuieste într-o cascarabetã pe raza comunei Muntenii de Jos. „Mi-a fost oferitã de niste frati evanghelisti, care si-au fãcut milã de mine si m-au ajutat sã am unde sã dorm si eu noptile, chiar dacã a fost pusã în afara orasului. Am ales locul ãsta pentru cã la acea vreme, curtea asta apartinea unei cunostinte de-ale mele. Persoana respectivã a murit, terenul a fost cumpãrat de un om de afaceri, care nu m-a dat afarã, dar care se foloseste de el pentru a-si depozita materialele”, ne-a declarat bãrbatul. Asa se face cã în ultimele luni de zile, locuinta improvizatã a florarului a fost „îngropatã” printre munti de pietre si pietris. Având si probleme la picioare, acestuia îi este tot mai greu sã escaladeze grãmezile de materiale, motiv pentru care face apel la oamenii de bine din municipiul Vaslui sã îl ajute fie cu o locuintã, fie cu un petic de pãmânt unde sã-si mute cãsuta improvizatã.
Constantin Gajurã are ani de zile de când si-a depus dosarul la Primãria Vaslui pentru a primi o locuintã, însã criteriile nu îl avantajeazã deloc. Vârsta înaintatã si faptul cã nu are familie face ca dosarul sãu sã zacã uitat prin birourile Directiei de Asistentã Socialã. „Eu am dosar la Primãria Vaslui, pentru casã socialã, de peste 25 de ani, dar sunt unii pe acolo care umblã cu minciuni. Am ajuns pe drumuri din cauza sotiei, care a încercat sã mã omoare împreunã cu fratii ei. Ea a fost cea care ne-a vândut apartamentul, a mâncat toti banii familiei, si asa am ajuns eu pe drumuri. La început am stat pe la Paiu, pânã au sãrit ciobanii de pe acolo sã mã batã, pentru cã am fost martorul unui incident între ei. Am plecat de acolo, de nevoie, si m-am mutat aici, prin grija unor frati evanghelisti. Ei mi-au dat baraca asta, si-au fãcut milã de mine si m-au ajutat sã am unde sã dorm si eu noptile. Am pus-o în afara orasului pentru cã terenul ãsta a partinut cândva unei cunostinte de-ale mele. Dupã ce a murit, tot ce e aici a fost cumpãrat de un om de afaceri, care si-a fãcut depozit de materiale de constructii. Acestui om eu nu am ce repros sã-i fac pentru cã m-a lãsat sã stau fãrã sã-mi zicã nimic. Niciodatã nu mi-a cerut sã plec, desi avea tot dreptul sã o facã. Acum sunt oarecum constrâns sã mã mut, pentru cã baraca mea a ajuns sã fie aproape îngropatã de muntii de pietre. Aproape cã nu mai pot sã intru în ea din cauza traseului dificil si a problemelor cu picioarele. Am cãutat solutii tot la primãrie, în sensul ca sã îmi dea 10 metri pãtrati de teren, unde sã mã mut cu baraca, însã de un an de zile mã tot otrãvesc cu minciuni. Îmi spun cã au gãsit un teren prin Rediu, pe la locuintele sociale, însã fãrã sã se realizeze ceva concret”, ne-a declarat Constantin Gajurã. Bãrbatul nu prea mai are cine stie ce pretentii de la Primãria Vaslui în privinta unei locuinte, de aceea a ales sã facã un apel la mediul privat pentru a fi ajutat. „O locuintã ar fi prea mult pentru mine, nici nu îndrãznesc sã visez la asa ceva. Vreau ca prin intermediul ziarului dumneavoastrã sã îmi exprim si eu strigãtul de ajutor. Sper ca oamenii cu suflet sã mã ajute sã îmi mut baraca de aici. Nu îmi trebuie mai mult de 10 metri pãtrati de teren unde sã o pun, si o sobã functionalã pentru cã cea pe care o folosesc acum scoate mult fum, iar iarna mi-e foarte greu sã fac focul” a mai spus bãrbatul. Desi are aceastã baracã, Constantin Gajurã face parte din categoria persoanelor fãrã locuintã, a celor mai sãraci vasluieni dintre cei sãraci, pentru care, din pãcate, autoritãtile locale nu au niciun plan de lungã duratã. Aceste persoane sunt adãpostite în centrul de lângã bazar doar pe timpul ierii, când temperaturile scad sub zero grade. De la începutul primãverii, însã, si pânã toamna târziu, acesti oameni sunt, practic, ai nimãnui, desi multi dintre ei suferã de de boli care mai de care mai grave.
