FILE DE ISTORIE LOCALĂ | Misterul crimelor de la Brodoc, locul unde 72 de maramureșeni au fost secerați de gloanțele securiștilor în 1950

SĂ NU UITĂM… Se spune că nicio crimă nu rămâne nepedepsită și că niciun ucigaș nu poate scăpa de judecata istoriei. Uneori, pedeapsa se răsfrânge chiar asupra urmașilor vinovaților. După decenii de teroare comunistă și represiune securistă, oamenii au început treptat să se elibereze de frică și să vorbească. Memoria lor a rezistat în fața încercărilor de a fi ștearsă, la fel cum sufletele celor uciși de regimul comunist refuză să fie uitate. Aparatul represiv al dictaturii avea o strategie clară: execuțiile și gropile comune erau plasate departe de locurile natale ale victimelor, pentru ca amintirea lor să se piardă în tăcere și uitare. Însă adevărul nu poate fi îngropat pentru totdeauna. Chiar dacă trupurile celor asasinați au fost ascunse la sute de kilometri, nedreptatea comisă apasă asupra conștiinței colective și cere să fie cunoscută. Astăzi, după atîția ani, rănile trecutului încă sângerează, iar căutarea adevărului rămâne o datorie morală pe care nu o putem ignora, vă propunem să rememorăm istoria unui fapt știut, dar rămas încă nedeslușit. Este vorba despre crimele comise de Securitate pe data de 15 august 1950 în pădurea de la Bălteni, unde 72 de maramureșeni, luptători ai Rezistenței, au căzut secerați de gloanțele securiștilor. Aceștia au fost aduși din arestul de la Iași și executați în județul nostru.

Regimul comunist din România s-a instaurat treptat, în urma celui de-Al Doilea Război Mondial, sub influența directă a Uniunii Sovietice. În contextul ocupației sovietice și al reconfigurărilor geopolitice postbelice, România a fost forțată să adopte un regim totalitar bazat pe control absolut, represiune politică și distrugerea sistematică a oricărei forme de opoziție. În 1946, prin alegeri fraudate și manipulare politică, Partidul Comunist Român (PCR) și-a consolidat puterea, eliminând treptat toate celelalte partide democratice. Momentul decisiv a venit la 30 decembrie 1947, când regele Mihai I a fost forțat să abdice, iar România a fost proclamată Republică Populară, intrând oficial sub controlul comuniștilor. Comunismul în România a produs un sistem politic autoritar și profund criminal, caracterizat prin teroare de stat, execuții sumare, închisori și lagăre de muncă forțată. Sub pretextul construirii unei „societăți noi”, autoritățile comuniste au inițiat un val de epurări politice, în care mii de intelectuali, lideri politici, clerici, țărani înstăriți și oameni simpli au fost arestați, torturați și, în multe cazuri, executați fără proces. Închisorile de la Sighet, Aiud, Pitești și Râmnicu Sărat au devenit locuri îngrozitoare, unde elitele României au fost zdrobite fizic și psihologic. Amintim faptul că, acum câteva zile, am comemorat moartea unuia dintre cei mai mari români ai secolului XX. La 5 februarie 1953, într-o celulă rece a închisorii de la Sighet, s-a stins din viață Iuliu Maniu, una dintre cele mai importante figuri ale istoriei moderne a României. Om politic vizionar, militant pentru democrație și unificarea națională, plătind cu viața opoziția sa fermă față de regimurile dictatoriale care au marcat România secolului XX.

Nostalgia periculoasă – cum uităm crimele comunismului 

Cu toate acestea, regimul comunist este astăzi regretat de unii, fiind idealizat prin prisma unor aspecte precum stabilitatea economică aparentă sau politicile sociale. Această nostalgie este rezultatul propagandei de stat din acea perioadă, dar și al unei insuficiente educații despre crimele și ororile petrecute. Faptul că astăzi se plânge după comunism este o dovadă a uitării și a minimizării suferinței îndurate de generațiile care au trăit sub dictatură. Printre cele mai întunecate episoade ale acestui regim se numără execuțiile, fără proces sau sentință. Fie că vorbim despre deținuții politici care au murit în timpul anchetelor, fie despre cei executați pentru implicarea în mișcările de rezistență anticomunistă, toate aceste victime rămân mărturii ale brutalității unui regim care a distrus milioane de vieți. Astăzi, multe dintre aceste crime rămân necunoscute sau insuficient documentate, acoperite de teama și tăcerea impuse de zeci de ani de dictatură. 

Misterul execuțiilor din pădurea Brodoc

În urma unui articol de ziar publicat în 1994, s-a redeschis un subiect păstrat mult timp sub tăcere de bătrânii satului – execuțiile din pădurea Brodoc. Succesul articolului a dus la inițierea unui proces de căutare a locului unde, cu decenii în urmă, fusese comisă o crimă ascunsă de regimul comunist. La aproximativ șase kilometri de Vaslui se află localitatea Brodoc, iar de aici, drumul continuă încă doi kilometri printr-o pădure impunătoare, cunoscută sub numele „La Cruce” sau „Chișcușor”. În noaptea de 14 spre 15 august 1950, liniștea pădurii a fost brusc spulberată de rafale de mitralieră care au răsunat timp de 15-20 de minute. A doua zi, martorii au descoperit urmele macabre ale execuției: o suprafață de peste 15 metri pătați de sânge și o zonă de 12-14 metri pătrați de pământ proaspăt săpat, acoperită cu frunze, aflată la doar cîțiva metri de șosea. Cercetările ulterioare au scos la iveală mărturia unui fost ofițer de Securitate din Bălteni, care a confirmat că în acel loc fuseseră executați 72 de oameni aduși din Maramureș. Pentru a marca locul gropii comune, la acea vreme, pe trei stejari din apropiere au fost încrustate cruci, semne care sunt vizibile și astăzi. În anul 1994 se scria într-un articol: „Masacrul avea loc pe marginea unei șosele ce duce către satul Bălteni, la punctul numit de localnici „La Cruce”. Aici era o troiță, singurul însemn creștin ce veghea moartea celor asasinați. Două-trei camioane încărcate cu bărbați și câteva femei, venite dinspre Iași, au tras aici, în miez de noapte, hoțește, în mijloc de pădure. Asasinii au târât trupurile într-o groapă comună la cîțiva zeci de metri de șosea”. 

Mărturiile bătrânilor 

Coropceanu V. Gheorghe din Bălteni Deal, pădurar, în acea vreme, fost deținut politic, declara: „Era în noaptea spre 15 august, 1950. A doua zi era Sunta Maria. Tocmai mă gândeam să mă duc să dezgrop o balercă de vin dintr-un loc. O ascunsesem să nu mi-o ia Miliția, activiștii. Aud împușcături în pădure în vale, la Brodoc. Nu era armă de vânătoare, ci foc automat. Pe 17 august mă duc în zona „Crucii”, unde am văzut între niște stejari, la vreo douăzeci-treizeci de metri de șosea, pe mâna stângă cum mergi spre Vaslui, un loc cu pământ lăsat, acoperit cu frunze, cam de patru pe patru metri, în jur și în șanțul de pe șosea am dat de niște urme de sânge. Am marcat trei stejari mai groși care formau un fel de triunghi înconjurând groapa cu câte o cruce. L-am întrebat pe băiatul nașului, Nechita Ion, care era căpitan de securitate la Iași, ce știe despre împușcăturile acelea și despre groapa de la Brodoc. El fusese folosit ca șofer la coloana de mașini tip Skoda. După spusele lui, acești oameni uciși acolo erau din zona Maramureșului și erau aleși de securitatea din Iași. Milițienii din comună, plutonierul Huțanu, șeful de post, și sergentul major Păsărică au făcut de pază pe șosea să nu intre oameni în zonă”.

„Erau resturi de sânge închegat, în șanț și pe șosea. Am mers pe dârele de sânge și am găsit groapa comună.”

Stati Mihai din Vaslui, pe atunci locuitor al cătunului Valea Târgului, comuna Laza, își amintea: „Am auzit împușcături în noaptea de 14-15 august 1950, în vale, la Brodoc. Pe traseul Brigada silvică-Brodoc spre Bălteni se oprise circulația din seara zilei de 14, în dimineața zilei de 16 august, cu un frate și cu nașul, unul Armeanu Ion, amândoi sunt morți, ne-am dus la “Cruce” și am văzut, pe o lungime de 15-20 metri, în șanțul șoselei, resturi de sânge închegat, dar și pe șosea, deși se cunoștea că se încercase să se astupe, dar și urme de cauciucuri de camion. Am mers pe dârele de sânge până la groapă, care era acoperită cu frunze, căzuseră multe, era în august și cam secetă, iar deasupra gropii era înfipt un copăcel, așa, ca să mascheze pământul săpat. Ne sfătuim noi să dăm pământul la o parte. Deodată, din copaci, am fost fluierați. Ne-am înfricoșat și am plecat de-acolo. Ne temeam să nu fim împușcați. Erau pândari puși de securitate”.

Luptătorul anticomunist din Bălteni, moș Gheorghe Coropceanu, spune că o groapă comună este și la Mărășeni, comuna Ștefan cel Mare

MĂRTURIE…Moș Gheorghe Coropceanu, din satul Bălteni-Deal, județul Vaslui, a fost un anticomunist convins, un om care nu și-a plecat niciodată capul în fața dictaturii. Într-un interviu din anii 1994, la 93 de ani, cu o memorie intactă și o voce fermă, el povestea ororile regimului comunist cu aceeași indignare ca în tinerețe. Bătrânul mărturisea că a fost un susținător devotat al Partidului Național Liberal, rămânând fidel idealurilor Brătienilor chiar și atunci când comuniștii au preluat puterea. În 1950, Moș Ghiță era pădurar în pădurea Brodoc-Bălteni. În noaptea de 14 spre 15 august, a fost martor indirect la execuția sumară a Securității. A doua zi, a marcat locul unde fuseseră îngropați cei împușcați, crestând cruci pe trei stejari – semne care se mai puteau vedea și în anii 90. El era convins că și la marginea satului Mărășeni, comuna Ștefan cel Mare, unde fusese cândva o pădure (transformată ulterior în teren arabil), exista o altă groapă comună, descoperită întâmplător în septembrie 1949.

Ascuns 4 ani sub cuptor, într-o groapă de pământ 

INCREDIBIL… Moș Gheorghe Coropceanu povestește despre cum colectivizarea l-a înfuriat și a refuzat să își cedeze pământul. Pentru această sfidare, a fost acuzat de sabotaj și condamnat la patru ani de închisoare. A trăit doi ani ca fugar, iar apoi, pentru a evita capturarea, și-a săpat o groapă în casă, peste care a construit un cuptor cu sobă. Timp de patru ani a supraviețuit ascuns acolo, știut doar de soție, fiică și ginerele său, Răileanu: „Numai noaptea ieșeam din groapă să văd stelele”, își amintea el. În 1956, la un an după amnistie, a decis să meargă singur la Securitatea din Vaslui, unde le-a povestit ofițerilor totul. Cu o demnitate rar întâlnită, le-a spus direct: „Dacă nu veneam eu la voi, nu puneați mâna pe mine niciodată. Acum, împușcați-mă.” În loc de execuție, a fost pus sub supraveghere constantă de informatori și milițieni.

Primele încercări de cercetare a gropii comune de la Brodoc

Descoperirea adevărului despre execuțiile din pădurea Brodoc s-a lovit, încă de la început, de lipsa resurselor și de indiferența autorităților. În anii ’94, fostul deținut politic Lupu Dumitru, membru al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România (AFDPR), alături de Moș Gheorghe Coropceanu, a încercat să identifice locul exact al gropii comune, pe baza mărturiilor acestuia. Cu o memorie încă vie, dar cu vederea slăbită de vârstă, Moș Coropceanu a indicat zona unde, în 1950, au fost îngropați cei executați de Securitate. Crucile încrustate pe cei trei stejari din pădure erau încă vizibile. Cu toate acestea, încercările de a găsi rămășițele victimelor au fost limitate de mijloacele rudimentare disponibile. O echipă a AFDPR a reușit să sape câteva șanțuri de aproximativ șase-șapte metri lungime și 60-70 de centimetri adâncime, însă fără succes. „Trebuie săpate mai adânc, câteva transversale, dar nu avem mijloace, nu avem bani”, declara Lupu Dumitru, subliniind dificultățile și lipsa sprijinului din partea autorităților locale. În urmă cu mai bine de trei decenii, în luna aprilie anul 1994, autoritățile au început primele cercetări asupra gropii comune de la Brodoc, încercând să facă lumină asupra crimelor comise de regimul comunist în vara anului 1950. Printre cei care au asistat la acele săpături s-a numărat și Gheorghe Grigorescu, un fost asistent medical, ajuns atunci la vârsta de 83 de ani. Deși fusese avertizat de pericolele din zonă, inclusiv de existența unui fost depozit de muniții, bătrânul a refuzat să plece și a rămas lângă excavator până la finalizarea lucrărilor. În noaptea de 14 spre 15 august 1950, el fusese martor indirect al execuției, fiind oprit de santinelele înarmate care păzeau zona pentru a împiedica prezența oricărui martor. A doua zi dimineață, însă, a descoperit urmele unei gropi proaspăt săpate, semn că aici se petrecuse o crimă oribilă. În timpul săpăturilor din 1994, Grigorescu mărturisea: „Nu credeam că voi mai apuca ziua asta, să văd cum vin procurorii să caute adevărul”. Cu glasul tremurând, dar hotărât, el rememora ororile acelei nopți: „I-am auzit pe oamenii aceia țipând în timp ce criminalii trăgeau cu mitralierele în ei”. Pentru această vină, aceea de a fi știut prea mult, și el avea să sufere: condamnat la zece ani de închisoare sub acuzația de complot împotriva guvernului comunist, a îndurat torturi cumplite în detenție. Cu o amărăciune greu de ascuns, Grigorescu a mai spus atunci: „Dacă l-aș întâlni pe colonelul Mihalcea, fostul șef al închisorii de la Aiud, l-aș strânge de gât. Omul ăla m-a bătut cu lanțul.”

Investigațiile din 1994 asupra gropii comune de la Brodoc – o încercare sortită eșecului?

LIPSĂ DE INTERES… Pentru săpături s-a apelat la un excavator din Vaslui, însă primele încercări nu au oferit niciun indiciu clar privind existența gropii comune. Săpăturile au continuat și în ziua următoare, iar în lipsa unor descoperiri concrete, s-a solicitat sprijinul SC Provas SA Vaslui, o firmă specializată în expertize geologice. Cu ajutorul sondelor, specialiștii au testat solul atât în interiorul triunghiului format de cei trei stejari marcați de Moș Gheorghe Coropceanu, cât și în afara acestuia. Conform declarațiilor inginerului geolog Emil Bănceanu, forajele au identificat o anomalie în sol, situată în dreapta ultimului stejar marcat. Acolo a fost descoperită o groapă cu o adâncime de 2,40 metri, însă fără alte elemente clare care să certifice prezența rămășițelor umane. „Este singurul loc unde avem un indiciu clar. Acolo ar trebui săpate mai adânc”, declara Bănceanu la acea vreme. Dumitru Lupu, fost deținut politic și unul dintre cei mai activi membri ai AFDPR Vaslui, a fost cel care a declanșat investigațiile și a insistat asupra descoperirii gropii comune. Cu toate acestea, Lupu nu putea să ignore o realitate amară: „Am impresia că nu prea se vrea descoperirea cadavrelor. Degeaba ne pun pe noi să căutăm. Treaba asta trebuie făcută de profesioniști.” Noi martori au început să apară pe măsură ce investigațiile avansau. Marcel Cap de Oaie și Pagu Ion au confirmat că, în dimineața de după execuție, au trecut prin acea zonă cu vitele și au văzut urmele masacrului. De asemenea, fostul felcer militar Grigorescu și-a amintit cum, în 1950, fiind în drum spre Brodoc, a fost depășit de un convoi militar care transporta bărbați și femei îmbrăcați în haine de munte, probabil victimele aduse pentru execuție. Din păcate, implicarea autorităților a fost superficială, iar răspunsurile acestora au trădat mai degrabă o dorință de a îngropa adevărul decât de a-l scoate la lumină. După 10 zile, săpăturile au fost oprite. În loc să fie tratată cu seriozitate, investigația s-a desfășurat într-o atmosferă de indiferență și lipsă de profesionalism. Pe teren, cei implicați în cercetări au observat că lucrările au fost tratate cu superficialitate, iar în loc de o examinare riguroasă, unii dintre cei prezenți erau mai preocupați de mici și șprițuri decât de deshumarea osemintelor unor oameni uciși doar pentru că au refuzat să se supună regimului comunist. Astăzi, privind în urmă, știm că acele săpături nu au dus la o justiție reală pentru victime. Cei vinovați nu au fost trași la răspundere, iar adevărul a rămas fragmentat, ascuns în arhive prăfuite și în amintirile celor care au supraviețuit. Dar memoria lor nu a fost uitată, iar poveștile ca cea a lui Gheorghe Grigorescu continuă să ne amintească de crimele unui regim care a lăsat răni adânci în istoria României.