Ne dorim sã punem din capul locului niste accente. Astãzi doar ne imaginãm cã mai mergem la festival. Cã trecem de intrarea spectatorilor si cã urcãm scãrile ce ne atrag ca un magnet pe ele. Cã tocmai e o searã din cele nouã zile de festival. E ora 18.30. Ajunsi la etajul unu, pãsim pe holul mare, precum o salã elegantã de dans. Noi suntem publicul întâmpinat aici, chiar la capãtul scãrilor, de virtuozi ai pianului, de voci linistitoare ce au fost si, hai sã spunem cã mai sunt încã, un preambul minunat pentru tot ceea ce s-a întâmplat si se întâmplã în sala de spectacol. Este un amãnunt care a fãcut din aceastã editie un prilej de însufletire. Fie cã a fost vorba de voci înãltãtoare, cum este cazul Alexiei Sahaidac, o fatã minunatã, cu o voce de înger, sau de Raluca Radu, o voce ajunsã la maturitate, ori de tinerii pianisti ai Vasluiului, (si-i voi pomeni pe toti, ca sã fie fairplay): Rares Trufea, Vlad Gheorghiu, profesor la Bârlad, Alex Gabriel Trufia, Stefan Senchiu, Adrian Trufia, Dan Iulian Cãlin, Senchiu Petru – Alexandru si Jean Luis Jumenez Vînãu din Iasi, iar într-una din seri, Gabriel Stroiu si Valentin Leonte, saxofonistul unei binecunoscute trupe din Vaslui. Saxofonul a completat strãlucit acordurile de pian. A fost aceastã surprizã, un amãnunt important, cu care organizatorii au mers la sigur cãtre inima publicului. Dacã în primele zile, plãtitorii de bilet au primit cu surprindere acest gest de curtoazie, cu trecerea zilelor, totul s-a transformat în liniste si, mai apoi, în entuziasm. În ultima searã, duminicã, întâmplarea de pe hol s-a transformat într-o scenã romanticã, cu spectatori strânsi laolaltã, ca într-un film rusesc, luminat de frumusetea Annei Karenina. Cred cã aceastã inovatie a fãcut ca pauzele spectacolelor sã fie la rândul lor pline de continut artistic si, implicit, de emotie. De aceea, astãzi ne oprim aici pe hol, unde la Casa Artelor de altãdatã, noi, vasluienii am mai trãit astfel de momente ireal de frumoase. Au trecut de atunci multi ani. Cât ne încãlzeste sã ne amintim gustul ceaiului fierbinte servit în cesti fine de portelan, la o mare de oameni ce am luat loc pe scaunele multe de tot, asezate în jurul unui pian, unde acrita Anca Ledunca era Edith Piaf. Cânta, plângea, trãia. Si noi fãceam la fel ca ea…Ne trãia grozav si pe noi. Câti ne mai amintim oare de acest magistral spectacol „Non, je ne regrette rien”? Actrita îsi scotea papucii din picioare si arunca cu ei în salã, printre rânduri. Nu-i mai trebuia pantofi. Ne avea pe noi. Ne avea. Multumesc organizatorilor pentru cã ne-au readus în suflet si au creat atmosfera spectacolului genial al vietii mele de spectator, cândva, destul de împãtimit. Îmi miroase cã va începe iar, de fapt a început deja o nouã epopee a bucuriilor si a lacrimilor ce pecetluiesc întotdeauna relatiile de iubire adevãratã între cei ce iubesc arta si cei ce o slujesc cu patimã infinitã aici, la Vaslui. Pe holul de la Casa Artelor, a renãscut magia. Am trãit-o din plin în cele nouã zile de festival. Aplauze pânã mâine, la aceeasi orã. De la 18.30 la 19.00, a fost, mai este si va fi de acum mereu, întâlnirea noastrã cu lumea spectacolului ce trãieste doar ca sã ne vindece de neiubire, de tristetile de toamnã si de toate fricile. Aplauze de bun venit pentru el, spectacolul acesta care tocmai s-a nãscut si este exact acel „altceva” de care aveam atâta nevoie. Festivalul lui Tãnase ni l-a adus!
- Advertisement -
- Advertisement -
