„Suntem Ettore (italian) şi Eithne (irlandeză) şi avem şapte copii”. Aşa îşi încep povestea doi tineri cetăţeni străini care au adoptat cinci copii români pentru ca, apoi, să îşi întregească familia cu alţi doi, de data aceasta biologici. O poveste cu un trecut plin de greutăţi, cu un prezent demn de a fi sărbătorit şi cu final deschis spre viitor.
Pe o uliţă încă înzăpezită, Ettore ne aşteaptă să ne prezinte familiei sale, nouă suflete imense într-o casă simplă din Nicoreşti. Căldura căminului se simte încă de la intrare, acolo unde descoperim un cuier personalizat, cu numele tuturor celor care locuiesc în casă. Ettore, Eithne plus şapte. Sau, altfel spus, Ettore 38 şi Eithne 33, plus Ea 20, Ea 16, El 13, El 12, El 10, Ea 4 şi Ea 2. Matematica vârstelor şi cei nouă de E ne ajută să le păstrăm intimitatea şi, în acelaşi timp, să spunem lumii cum s-au cunoscut, cum s-au întâlnit şi cum se pregătesc să întâmpine viitorul ca o familie.
Împreună, de Ziua României
„Ne-am întâlnit în România în iarna anului 2001 ca voluntari pentru a ajuta fundaţia Tanner Mission, care îngrijea în trei case copii abandonaţi şi cu dizabilităţi. După şase luni de serviciu am realizat importanţa acestor proiecte şi aşa ne-am hotărât să revenim la această misiune. În anul următor, când ne-am întors, în septembrie, i-am cunoscut pe cei care aveau să devină primii noştri cinci copii, cinci fraţi”, povestesc cei doi soţi de origine italiană şi irlandeză.
Cei cinci aveau vârste cuprinse între 2 şi 12 ani atunci când au fost găsiţi în pădure de poliţie şi aduşi la spitalul din Nicoreşti. După ani în care fuseseră neglijaţi (ca să folosim un cuvânt uşor), copiii aveau o serie de dificultăţi. Părinţii lor adoptivi spun că, de exemplu, fata cea mare nu ştia nici să scrie, nici să citească, mezinul nu mergea şi nu vorbea, în timp ce doi dintre ei nu aveau nici măcar certificat de naştere.
„Una dintre casele noastre a fost reamenajată pentru a-i găzdui, iar noi am avut privilegiul de a trăi cu ei începând cu 1 decembrie 2002. Este data pe care o sărbătorim în fiecare an ca fiind începutul familiei noastre. Nici nu ştiam că se suprapune cu ziua naţională a României”, îşi amintesc Ettore şi Eithne.
Adopţia sentimentală s-a produs cu mult înainte de cea legală, fiind un proces invers: copiii şi-au ales părinţii. „După câteva luni, copiii au fost cei care ne-au adoptat primii. Inimile lor s-au deschis după suferinţa şi haosul cauzate de sentimentul de respingere resimţit în urma abandonului, punându-şi în noi toată încrederea şi speranţa într-un viitor mai sigur. Aşa s-a întâmplat că eu şi soţia mea ne-am uitat în ochi şi ne-am dat seama că e timpul pentru a face o alegere fundamentală pentru noi, o alegere fără întoarcere, o alegere pentru viaţă. Acela a fost momentul în care noi am adoptat copiii, chiar înainte de hotărârea instanţei: i-am adoptat în inimile noastre. Iar copiii, cu două cuvinte simple şi spontane pornite din inimă, ne-au adoptat strigându-ne «mama» şi «tata»”, spune Ettore.
Ani de chin
Din acel moment a început demersul birocratic al tinerei familii. Iniţial au făcut acte în Italia, unde au devenit familie adoptatoare, la sfârşitul anului 2004. Ghinion, însă, pentru că tocmai în acea perioadă autorităţile române au interzis prin lege adopţia internaţională.
„Ne-am trezit în 2005 într-un tunel întunecat şi nimeni dintre autorităţile italiene şi române nu au fost capabile să ne arate o cale. Într-o zi, pe internet, prin intermediul unui blog, am aflat că o femeie din Noua Zeelandă era pe punctul de a finaliza adopţia unui copil român. De fapt, am realizat că în legea adopţiei nu se vorbeşte despre «cetăţenie» română, ci de «domiciliu» în România”, a fost descoperirea care avea să-i facă fericiţi pe Ettore şi Eithne într-un final. Era vorba, aşadar, despre o adopţie naţională, nu despre una internaţională, pentru că cei doi locuiau practic în România de cinci ani şi aveau dreptul la rezidenţă permanentă.
„Cu ajutorul Biroului Adopţii din cadrul Direcţiei Generale pentru Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Galaţi, pe 28 octombrie 2010 ne-am prezentat în instanţă pentru ultimul act. Ne amintim şi acum cu emoţie clipa în care, după acordul verbal al judecătorului, ne-am întors să părăsim sala de judecată şi, la fiecare pas, câte o lacrimă cobora pe obrajii noştri”, povestesc cei doi părinţi.
După ani de chin şi piedici reuşiseră. Erau şi în acte părinţii unor copii care îi recunoşteau drept mamă şi tată de aproape un deceniu. „Cum naşterea unui copil natural ia luni de gestaţie, iar naşterea în sine este însoţită de durere, dar este una dintre bucuriile cele mai mari, la fel şi «naşterea birocratică» a celor cinci copii ai noştri a durat ani de zile, dar s-a finalizat cu o bucurie imensă”, spun, fericiţi, Ettore şi Eithne.
„Suntem încă într-o călătorie minunată”
În tot acest timp, cei doi părinţi s-au hotărât să îşi întregească familia cu alţi copii. În urmă cu patru ani s-a născut o fetiţă, urmată, acum doi ani, de o alta. Au avut, însă, grijă să planifice cu mare atenţie venirea celor doi copii naturali pentru ca cei adoptaţi să nu se simtă neglijaţi sau cumva defavorizaţi. Acum sunt cu adevărat împliniţi.
„Drumul prin birocraţie, trăit între birouri, acte, călătorii şi instanţe de judecată, acest drum plin de emoţii, aşteptări, anxietate, nopţi nedormite, s-a terminat. Dar noi suntem încă într-o călătorie minunată, trăită între oboseală şi bucurii zilnice, o călătorie în care dragostea este construită zi de zi, pas cu pas, gest după gest”, mai afirmă Ettore şi Eithne. Plus cei şapte!
Lingvistic şi culinar
Unitate în diversitate
Lingvistic şi culinar, familia celor nouă e un adevărat conglomerat. În casă se vorbeşte şi româna, şi engleza, şi italiana. Se mănâncă şi sarmale, şi paste, şi diverse mâncăruri pe bază de cartofi specifice Irlandei. Familia din Nicoreşti este un exemplu despre cum ar trebui să arate satul global: fiecare îşi păstrează identitatea, dar reprezintă un tot unitar.
Manon Crtistoloveanu, şefa DGASPC:
„E nevoie de curaj”
„Este un caz care ne este drag, mă bucur nespus că a fost dus la bun sfârşit, în ciuda dificultăţilor. E cu atât mai impresionant cu cât cei doi părinţi au şi copiii proprii. Sigur, aici vorbim şi despre o anumită siguranţă financiară care le dă posibilitatea să ducă această viaţă, dar e nevoie şi de o anumită doză de curaj”, este de părere şefa Direcţiei pentru Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Galaţi, Manon Cristoloveanu. Ettore are o afacere în Italia, care îi asigură venituri rezonabile pentru o viaţă simplă, dar lipsită de griji.