• vineri si sîmbătă, pe Bistrită, localnicii au putut vedea ultima plută cu plutasi adevărati • initiatorul ineditei expeditii a fost Constantin Cojocaru, fost profesor universitar si diplomat, care avea să ne spună: „A fost extraordinar de reconfortant să mai simt atmosfera de atunci, să mă mai văd pe plută, s-o conduc si să admir peisajele de pe Valea Bistritei“ • „drumul“ n-a fost scutit de suspans •
Plutăritul pe Valea Bistritei a devenit, pentru două zile ale sfîrsitului de săptămînă, actualitate. Întîlnirea celor ce poartă în suflet amintirea vremilor pe cînd meseria constituia o preocupare de bază în zonă a fost prilejuită de lansarea la apă a unei plute pe Bistrita, la Barnar, în judetul Suceava si transportul ei, cu plutasi veritabili, pînă în satul Galu, din comuna Poiana Teiului. Autorul aventurii a fost Constantin Cojocaru – Tuiac, profesor si diplomat, născut, crescut si format ca om în satul Lunca Gîstei, asezare situată la o azvîrlitură de băt de Borca, care în urmă cu un an a lansat pe piata editorială românească lucrarea purtînd titlul „Plutăritul pe Bistrita“. Obiectivul acestei întîmplări, pline de nostalgie pentru vîrstnici si inedit pentru tineri, a fost acela de a readuce în prezent pentru o clipă un crîmpei din existenta de altădată a trăitorilor locului. „Am dorit foarte mult să realizez acest lucru. Să aduc în actualitate un moment al plutăritului de altădată si să retrăiesc acele vremuri. Pentru mine a fost extraordinar de reconfortant să mai simt atmosfera de atunci, să mă mai văd pe plută, s-o conduc si să admir peisajele de pe Valea Bistritei. Si-apoi, celor în vîrstă am dorit să le reamintesc, iar celor tineri, să afle cum munceau bunicii lor“, a declarat profesorul Constantin Cojocaru – Tuiac, sufletul „povestii“ cu pluta pe Bistrita. Si cum nu-i de ici de colo să fii martorul unui astfel de eveniment rarisim, aveam să purcedem si noi în zonă pentru a lua urma plutei cu pricina.
Emotii
Sîmbătă, putin peste 9 ceasuri, ajungem la Lunca, Borca. Aflasem că pluta, pornită cu o zi înainte din Barnar, trăsese peste noapte în chiar satul de obîrsie al domnului profesor. Numai că, spre surprindere, la descălecatul nostru în sat, peste tot trona linistea. Întrebăm în dreapta si-n stînga pînă dăm de casa omului. Facem o strigare la poartă si ne apare de după coltul casei gazda, de la care aveam să aflăm că nimerisem unde trebuie. Sîntem invitati pe ceardac la o cafea, pînă la sosirea celui pe care-l căutam, care, ni s-a spus, tocmai plecase la Borca după plutasi. „Că timpul trece si la 11, cel tîrziu, îi plecarea“, ne-a povestit doamna, sotia profesorului. Si cum ne-a indicat locul de acostare al „ambarcatiunii“, curiosi din fire, dăm un ocol plutei. Ca să nu pierdem timpul degeaba. Mai trec ceva minute si auzim zarvă în curte. Tocmai sosise autorul întîmplării, însotit de mai multe persoane, plutasi, prieteni, rude, un întreg cortegiu, ce dădea ascultare la fiece indicatie a liderului. La aflarea vestii, precum că sîntem de la presă, se îndreaptă spre ceardac, facem cunostintă si schimbăm primele vorbe, un fel de preambul al dialogului de peste zi, purtat direct la buza plutei, atît cu Constantin Cojocaru – Tuiac, cît si cu plutasii Aurel Buzdugan, Gavril Cîrjă, Marin Gheorghe si Gheorghe Todosia, toti trăitori ai satului vecin, Pîrîul Cîrjei. „Astăzi (n.r. – sîmbătă) este cea de-a doua zi a aventurii noastre si plecăm din Lunca pînă la Galu. Parcursul va fi de vreo 20 de kilometri. Spuneam că este o aventură. Asta si pentru că nu au mai mers pe Bistrita plute de 50 de ani, iar rîul si-a modificat albia. Sînt multe locuri în care au apărut grinduri si cele mai periculoase sînt acelea care nu se văd si care pot deveni adevărate capcane. Mă refer la cele unde apa este de doar 10 centimetri. Pluta fiind dintr-un lemn cu multă apă în el nu pluteste cum ar trebui. Pentru că, normal, busteanul plutei ar trebui să stea o treime sub apă si două treimi deasupra. Ei, la noi este invers si de asta avem frică cu acele grinduri. Mai mult, pe plută avem încărcătură cam mare si mă refer la cele peste 10-12 persoane si bagajul acestora. Emotiile sînt destul de mari, dar dacă trecem de zonele pe care le stim a fi cu probleme sperăm să iesim cu bine la liman“, ne-a spus profesorul, agitat nevoie mare .
„Am plutărit de mic copil si pînă s-onchis. Chiar mi-o fost dor“
„Pentru început, atît si nimic mai mult căci sîntem presati de timp. Dom’le da’ unde-s plutasii? Că n-or fi la cîrciumă! Mergeti dom’le si căutati-i“, strigă dragomanul de-o aventură a plutăritului pe Bistrita. Profităm de fisura în reperul orar al aventurii si-i mai smulgem cîteva vorbe domnului profesor. „În trecut beau plutasii? – Ei, ce să vă zic? În timp ce mergeau cu pluta la vale, nu. Însă, încercau să recupereze perioada de abstinentă cînd veneau înapoi. Cînd intrau în crîsmă scoteau banii de la chimir si plătind consumatia îsi ziceau: «Pe apă v-am luat, pe apă vă dau!» Asa că întelegeti cum mai stătea treaba. Uite-i că vin!“, încheie Constantin Cojocaru. Si într-adevăr, patru oameni cu chip brăzdat de trecerea anilor, dar ce presupuneau vrednicie, încărcati cu tapine, topoare, sprăngi si clupe, îsi fac aparitia. În trecere spre plută, le smulgem cîteva vorbe. „Am plutărit de mic copil si pînă s-onchis plutăria. Acum am 72 de ani si cum de vreo 42 de ani nu se mai plutăreste… Chiar mi-o fost dor. Noroc de domnu’ profesor că ne-o pus la treabă“, ne-a spus Aurel Buzdugan, unul dintre plutasii trecutului, iar Gavril Cîrjă avea să adăuge: „Am plutărit de la vîrsta de 14 ani si n-am nici o frică de apă si plută. În 3-4 ore sîntem la Galu, dacă ne-ajută Dumnezeu“. La locul plecării se adunaseră mai multi oameni pentru a observa „decolarea“. De la înăltimea vîrstei de 84 de ani privea tăcut si Simion Cojocaru, fratele mai mare al profesorului. „Înainte Bistrita era mai mare, da’ amu… Eu am lucrat la echipa care dădea drumul la plute cînd se întîmpla v-o poznă. Pe atunci functiona haitul si plutele mergea cum trebi. Dacă scapă de zona asta unde apa-i nică, apoi merge tot la vale“, ne-a spus omul pe chipu căruia se putea citi cu usurintă nostalgia tineretei.
Peripetii la Rates
Mai aruncăm si noi o privire. Observăm că pluta se pusese deja în miscare. O luăm la picior pentru a-i iesi în cale mai în aval. După noi si profesorul Cojocaru. „Nu ne-am urcat toti pentru a nu îngreuna pluta. O să ancoreze după ce trece de locurile astea cu apă mică si apoi ne suim si noi“, ne spune. La vreo cîteva sute de metri, în aval, s-a făcut îmbarcarea completă. Între timp mai aflasem de la autorul întîmplării că, vineri, cei 20 de kilometri, de la Barnar la Lunca, fuseseră parcursi fără prea mari evenimente. „Doar două locuri cu probleme, legate, asa cum vă spuneam, de grinduri, unul rezolvîndu-l cu tapina si altul cu sprijinul unui tractor pus la dispozitia noastră de Romsilva. De altfel, pe parcursul traseului există din loc în loc tractoarele ocoalelor silvice, care la caz de nevoie, ne sar în ajutor“, a afirmat Constantin Cojocaru, ce purta în mînă o clupă de care nu avea nevoie, dar dacă tipicul o cerea n-avea ce face. Si chiar a comentat iritat pe seama uneltei. O dată cu pluta am pornit si noi la vale poposind pe cîte un pod pentru a mai face poze. Spre surprinderea noastră, malurile Bistritei si podurile din Pîrîul Cîrjei, Borca, Pîrîul Pîntei si Farcasa musteau de lume curioasă a vedea pe viu străvechiul mijloc de transport al masei lemnoase si a altor mărfuri, mijloc de transport ce făcea legătura între Dorna si Piatra Neamt si de-acolo pînă la Galati. La trecerea plutei, despre care am uitat să spunem că era confectionată doar dintr-un căpătîi, avea doi cîrmaci si-un dălcăus, oamenii aplaudau si salutau plutasii. La rîndu-le, acestia le răspundeau plini de fericire, asta pînă ce, la iesirea din Borca, în punctul Rates, un grind viclean avea să le facă figura, punînd pluta de-a coasta cursului de apă si proptind-o pe bancul de bolovănis. Numai că, imediat avea să apară si tractorul salvator. Agătînd buza plutei cu spranga si trăgînd-o cu troliul a pus-o din nou în miscare. Si tot asa, fără vreun eveniment major nedorit, înspre seară pluta a ajuns la destinatie, adicătelea la Galu. Fericire, bucurie si satisfactia faptului împlinit. Peste toate, bucuria oamenilor de pe Valea Bistritei, care după aproape jumătate de secol, s-au reîntîlnit cu o ocupatie de bază a muntenilor, aceea de plutas. Si toate astea, gratie visului unui om, a profesorului Constantin Cojocaru – Tuiac, cel care, chiar de-a urcat pe scara socială pînă la rangul de profesor universitar si diplomat, n-a uitat niciodată locul de unde a plecat, oamenii si rosturile acestora.
