Desi ar trebui sã sãrbãtoreascã, românii comemoreazã 22 de ani de la „Revolutia” din 1989, când unii chiar au crezut cã este o miscare de masã si si-au pus viata în joc, iar altii stiau exact cã e o loviturã de stat si acum trãiesc sub titulatura de revolutionari. Astãzi, la Cimitirul “Eternitatea” din Bârlad, Asociatia Revolutionarilor din decembrie 1989, filiala Bârlad, va organiza, împreunã cu Primãria Bârlad, o depunere de coroane la mormintele celor doi eroi martiri ai Revolutiei din 1989: lt. Lucian Marin si lt. Cristian Olaru. Cei doi militari bârlãdeni, care îsi satisfãceau stagiul militar la Unitatea de Securitate din Câmpina, au fost împuscati la Otopeni, în isteria iscatã pe 22 decembrie 1989, poveste care nici dupã 22 de ani nu are un final si o logicã. Cert este cã douã familii din Bârlad îsi plâng bãietii omorâti, în timp ce politicienii si revolutionarii bârlãdeni se întrec în a aduce coroane la mormintele celor doi eroi. De remarcat cã, la niciun ceremonial din 22 decembrie, organizat de Primãrie si revolutionarii din Bârlad, în toti acesti ani de democratie, familiile eroilor morti la Otopeni nu participã niciodatã, refuzând sã asiste la “circul” politic fãcut la mormintele copiilor lor!
NU UITÃM SI NICI NU IERTÃM! Drama prin care trece de 22 ani Georgeta Marin nu se poate descrie în cuvinte. Si-a pierdut unicul fiu, Lucian Marin, în sîngeroasele lupte de la Otopeni, din 23 decembrie 1989, iar acum doi ani si sotul, pe Stefan Marin, care a murit cu inima frântã de dorul unicului copil si de rusinea înduratã dupã moartea acestuia, din cauza batjocoririi titlului de urmasi ai unui erou martir. Lucian Marin, bãiatul lor, împreunã cu Cristian Olaru, un alt bîrlãdean, îsi satisfãceau stagiul militar la UM 0865 de la Cîmpina, asa-zisa Securitate de atunci. De 22 ani, pãrintii lui nu au încetat sã-l plângã, tatãl lui s-a dus la întâlnirea eternã cu el, iar mama sa Georgeta nu va înceta sã-l plângã. Cât despre membrii familiei lui Cristian Olaru, celãlalt erou martir bârlãdean, ei nici nu vor sã audã de politicã, politicieni, nedorind sã discute cu nimeni despre durearea lor care nu s-a estompat nici dupã 22 de ani. „Nu dorim sã participãm la circul politic care are loc la mormântul bãiatului meu. Ei îsi amintesc de eroi odatã pe an si nu se gândesc la cei rãmasi în urmã. Au batjocorit tot, nu mai existã revolutionari adevãrati, numai niste fãcãturi lacome. Nu vreau sã discut cu nimeni despre copilul meu pe care l-au omorât în 1989”, a fost singura discutie avutã cu tatãl lui Cristian Olaru, lt. post mortem, erou martir a Revolutiei din 1989.
Calvarul unor pãrinti sfâsiati de durere
Noi am mai scris si vom mai scrie, pentru a dovedi cã nu uitãm si nu iertãm pe cei care îsi bat joc de tot ce au avut mai sfânt o mamã si un tatã: unicul copil, crescut cu multã dragoste. Dupã ce si-au gãsit copilul mort la un dispensar din comuna Balotesti si l-au adus acasã într-un sicriu de PAL, ce semãna mai mult a ladã, Stefan si Georgeta Marin au considerat cã mai mult decât atâta rãu nu li se mai poate întâmpla. Dar s-au înselat. Dupã moartea fiului, au obtinut tot felul de acte, diplome si Certificatul de Erou Martir al Revolutiei. Le-au strîns cu drag, în amintirea lui. Dar, din 2005, de cînd s-a schimbat legea privind Certificatele de Erou Martir al Revolutiei (Legea 341/2004, aplicabilã din 2005), care se cheamã acum asa pompos – “Legea recunostintei fatã de eroii luptãtori ai Revolutiei din Decembrie 1989” -, a început si calvarul celor doi pãrinti. Au primit acasã o adresã prin care li s-a cerut sã se prezinte la Secretariatul de Stat pentru Problemele Revolutionarilor din Decembrie 1989 (SSPR) cu actele doveditoare, potrivit cãrora fiul lor Lucian Marin a murit la Otopeni în ’89. Oamenii s-au conformat, pentru cã unde-i lege nu-i tocmealã, si au depus tot ce au solicitat cei de la SSPR, în 2005. Dupã un an, adicã în 2006, li s-a cerut sã depunã la dosarul respectiv copii legalizate de pe “declaratiile de martor”! Adicã, sã dovedeascã si cu martori cã Lucian a murit la Otopeni si nu pe vreo margine de sant din Bârlad, pentru cã actele si tot ce este trimis la SSPR de cãtre UM 0865 din Cîmpina nu au fost suficiente sã dovedeascã cã Lucian Marin este erou martir. Au fãcut-o si pe asta, au trimis tot ce era necesar, declaratii de martor, poze, tot ce au avut la îndemânã. A trebuit sã se intervinã la nivel ministerial ca sã primeascã Certificatul de Erou Martir al sublocotenentului Lucian Marin, dar nici asa n-a fost destul. Cei de la SSPR au mai dorit încã ceva: ca un procuror militar sã ateste cã fiul lor a murit la Revolutie. Pentru cã, li s-a transmis, cã oricine poate face poze trucate. Si pentru cã nu era destul, ultima solicitare venitã din partea SSPR a fost de-a dreptul imposibil de suportat de cãtre pãrintii eroului martir: trebuiau sã meargã la un notar si sã declare pe propria rãspundere cã fiul lor sau ei nu au fãcut politie politicã. “Nici nu stiu ce sã fac si de ce se întâmplã toate aceste lucruri urâte. Poate voiau sã le dãm ceva, dar noi de ce sã dãm? Nu am dat pe unicul nostru copil? Pe sprijinul bãtrânetilor noastre? As fi vrut eu sã fie totul un truc, iar copilul meu sã fie acum viu si sã fiu si eu un bunic fericit alãturi de nepoti si nu un om care s-a îmbolnãvit de tristete. Mai lipsea sã ne dezgropãm fiul ca sã le dovedim celor de la SSPR cã acesta a murit la Otopeni, la Revolutie. Oare pentru cine a murit copilul meu? Pentru birocratii si coruptii de azi? Mã mir cã nu le este rusine si dacã vor bani de la noi pot sã astepte mult si bine”, a atentionat acum câtiva ani Stefan Marin. Dar între timp, si el a murit, lãsând singurã pe Georgeta, mama lui Lucian, cea care acum strânge la piept în loc de fiu si nepoti, o bucatã de hârtie intitulatã pompos “Certificat” care atestã cã fiul ei este MORT! Credeti cã cineva i-a mai bãtut femeii în poartã vreodatã? A întrebat-o cineva cum este, cum stã cu sãnãtatea? Nimeni. Doar pe 22 decembrie, la Cimitirul “Eternitatea” din Bârlad, unde se odihneste pentru eternitate fiul ei, mai vine câte un om politic sau ales …. sã se fãleascã cu depunerea de coroane care mai de care mai pompoasã!
