În ziua aceasta de mare sărbătoare, în care Maica Domnului are brațele deschise spre noi și ne privește cu atâta iubire și îngăduință, încât ne putem spăla fața și sufletul de toate tristețile, doar chemând-o să ne vină în preajmă, am un motiv să vă povestesc o întâmplare de pe vremea când eu făceam primii pași în lumea credinței. Acum o iau de la capăt, dar e frumos că se întâmplă așa. Atunci, dintr-o dată, socrul meu a avut un atac cerebral. L-au dus imediat la București. Era inconștient. În acea perioadă ajunsesem la Mănăstirea Vladimirești. Era singurul loc în care mergeam, de altfel. Odată, m-am întors acasă de acolo, cu o iconiță de mărimea unei cărți poștale, numită “Dulcea Mângâiere”. Am așezat-o în camera fiului meu, sprijinită de o jucărie. Fiind sigură acasă, am rămas în camera copilului. Era aproape miezul nopții când am terminat puțina rugăciune ce-o făceam și m-am îndreptat pentru prima dată spre raftul unde aceea icoana stătea sprijinită de jucărie. Am privit-o pe Maica Domnului și am rugat-o: Maica Domnului, te rog să nu moară tata(așa-i spuneam), că mă iubește și e bun (am avut o relație aparte cu socrul meu, pe care l-am iubit mult, și el pe mine. De fapt, din familia Manu, omul minunat care a fost Gheorghe Manu, m-a iubit cel mai mult. De aceea am rugat-o pe Maica Domnului din tot sufletul ca să îl salveze). Nu pot exprima în cuvinte ce am simțit când în următoarea clipă, iconița s-a mișcat singură, de trei ori. S-a deplasat pur și simplu pe raftul pe care era așezată, ca și cum o mână nevăzută a făcut mișcarea. Doamne, ce-i asta, m-am întrebat în gând. N-o fi de la cel rău? Tocmai citisem și chiar auzisem și pe alții spunând să nu ne încredem în semne. Era miezul nopții, eram singură acasă, îmi era teamă chiar. Ce e asta, Maica Domnului, am strigat. Deodată, iconița a început să se miște iar, în partea cealaltă, tot de trei ori, revenind într-un fel la locul ei. Încercând să-mi înving teama și șocul de a vedea icoana de hârtie, mare cât o palmă de om, mișcându-se în fața mea, de parcă o mână nevăzută o purta, am fugit de realitate în somnul de noapte. Când am ajuns să-i spun ce s-a întâmplat, duhovnicul meu m-a liniștit: “Lasă totul în grija lui Dumnezeu, fată. Știe El ce face cu fiecare”. Spunea un preot în predica lui: “Rugați-vă ca prin gura duhovnicului vostru să vorbească Dumnezeu, atunci când vă spovediți sau îi cereți o părere sau ajutorul pentru că, dacă cereți asta, chiar va vorbi Dumnezeu prin el și veți primi răspunsul de care aveți nevoie”. Cert este că socrul meu a venit acasă în scurt timp de la spital, perfect sănătos. I-am dăruit un acatistier, el s-a apucat să citească rugăciuni, a început să se spovedească, ba chiar am fost uluită să aflu într-o zi că a ajuns la Mănăstirea Cetățuia, la Părintele Teofan. “M-a dus Ionel Iftimie”, mi-a răspuns când l-am întrebat cum de s-a dus la dânsul. Ajuns în fața Părintelui Teofan, sigur, socrul meu a primit mare ajutor. Așadar, o mare minune a făcut Maica Domnului cu socrul meu. Aflat în funcții de conducere înainte de Revoluție, el nici nu avea voie să meargă la biserică, ba chiar trebuia să fie exemplu de ateism. Din acest motiv, nici nu m-au cununat religios, decât la un an de la căsătorie, odată cu botezul copilului meu, efectuat și acela acasă, nu la biserică. Sper că datorită faptului că și-a spovedit păcatele și că și-a făcut o obișnuință din a citi rugăciuni și, mai ales, pentru că a ajuns în fața Părintelui Teofan, Gheorghe Manu se află acum într-un loc frumos și în lumină, în cerul sfânt. Cine, dacă nu Maica Domnului a făcut asta? Este pentru prima dată când conștientizez ce s-a întâmplat. Până acum, când povestesc întâmplarea, n-am avut timp să înțeleg că acea icoană primită în dar din mâna Maicii Veronica a adus-o atât de aproape de mine pe Maica Domnului în casa mea.
