Dureros: sculptorul Alupoaei s-a despărțit de sufletul său pereche!

DOLIU ÎN FAMILIA ALUPOAEI… Marți, 20 august, la ora 17.00, Virginia Alupoaei, cea care a vegheat activitatea de creație a sculptorului Gheorghe Alupoaei s-a despărțit de sufletul său binecuvântat, pe un pat de spital din Bârlad. Ieri, miercuri, 21 august, Virginica Alupoaei a fost adusă la Vaslui, la Biserica „Adormirea Maicii Domnului”. A fost un om cu adevărat special, care a trăit în lumea bucuriilor tainice în care doar cei cu idealuri mărețe au acces. A fost învățătoarea ce a croit conștiințe și suflete puternice, oriunde a pășit. Chipul său era desprins parcă dintr-un tablou în care o mână măiastră a imortalizat lumea de lumină a îngerilor. Și-a deschis mereu brațele către oameni, pentru că i-a iubit cu adevărat și a stat în fața lor senină și liniștită, așa cum o să stea acum în fața lui Dumnezeu, la judecată: „M-a înzestrat Dumnezeu cu simțul acesta al datoriei și îi mulțumesc pentru asta! M-am străduit tot timpul să-mi fac datoria la nivelul cel mai înalt”, spunea ea în interviul realizat după atacul cerebral pe care l-a avut și care a constituit începutul suferinței sale, care, iată, acum s-a sfârșit. Drum bun, acasă la Dumnezeu, doamnă de poveste!

Vremea Nouă publică astăzi ultimul interviu oferit de învățătoarea Virginia Alupoaei.

Reporter: Iată-vă după o grea încercare. Cum a fost lupta cu suferința provocată de atacul cerebral?

Virginia Alupoaei: Pur și simplu, totul a venit fără să fi făcut vreun efort sau să mă fi enervat. Aveam de ceva timp probleme cu tensiunea arterială care era oscilantă, mai mult spre valori înalte.

Reporter: Cum s-a produs atacul?

Virginia Alupoaei: M-am aplecat să ridic o carte pe care o scăpasem din mână, după care am simțit o ușoară amețeală. Soțul meu a observat o modificare a feței mele în partea dreaptă, așa că ne-am alarmat puțin. Am chemat salvarea, care m-a dus la Urgențe, apoi am fost internată la Neurologie, unde m-am bucurat de îngrijirea medicală deosebită a doctoriței Felicia Atanasie. A fost greu pentru că deodată am simțit că nu mă mai descurc singură.

Reporter: Ce v-a ajutat să depășiți această situație?

Virginia Alupoaei: Parțial, am depășit greul datorită prezenței permanente a soțului lângă mine. După acest necaz, am devenit mai conștientă că puterile omului sunt limitate, că trebuie să fim atenți cu excesele de efort pe care le facem permanent. Recunosc, nu sunt total vindecată, dar față de situația delicată pe care am traversat-o, acum sunt într-o stare suficient de bună. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru că mă ajută permanent să merg spre bine.

Reporter: Așadar, putem realiza interviul. Povestiți-mi despre viața dumneavoastră. Sunteți învățătoare mai mult decât orice.

Virginia Alupoaei: Cred că fiecare om are niște înzestrări speciale pentru misiunea pe care o are de îndeplinit în timpul vieții. Ca educator, înzestrările necesare sunt răbdarea, iubirea mare, sinceră, puternică, pentru oameni. Trebuie să ai simțul datoriei și, mai ales, nu trebuie să-ți faci din obligație meseria de dascăl. Trebuie să faci totul cu pasiune, cu voință, cu încredere în reușita acțiunii misiunii tale. Eu m-am bucurat că Dumnezeu m-a înzestrat cu calitățile acestea pe care m-am străduit să le mețin, să le dezvolt de-a lungul vieții și carierei. La vremea când am ales ce meserie să învăț, eram elevă de gimnaziu.

Reporter: Ce șanse erau pe atunci pentru un copil de la țară?

Virginia Alupoaei: Nu erau șanse prea mari, dar eu am avut norocul, atunci, prin anii ’50, să am niște profesori deosebiți. Noi, fiind de la țară, eram lipsiți de un mediu informativ. A fost mare lucru să primim informațiile de care am avut nevoie. Probabil că profesorii pe care i-am avut și-au iubit la rândul lor meseria și pe noi, copiii. Ne-au dezvoltat dorința de a face mai mult în viață. Calea învățăturii este cea mai importantă în devenirea noastră.

Reporter: Unde se întâmplau toate acestea?

Virginia Alupoaei: În satul meu natal, Sârbi, comuna Banca. Părinții mei, sfătuiți de cadrele didactice care au constatat un potențial intelectual la mine, m-au ajutat și m-au dat la școală la Bârlad. Am urmat Liceul Teoretic „Iorgu Radu”, apoi Institutul pedagogic. Eu, copil de la țară, obișnuit cu munca în familie, am îndrăgit foarte mult învățătura și am dorit să copiez profesia acelor cadre didactice pe care le-am avut la gimnaziu. Fiindcă am intrat la liceu, am vrut să fac ceva mai mult și, cum îndrăgeam meseria de învățător, am ales să fiu învățătoare. Eu am început școala în ’47, iar domnul nostru învățător, Gheorghe Măceanca, ne iubea pe noi, copiii, ne strângea în jurul lui, ne mângâia pe creștet și ne încuraja. El a fost un model pentru mine.

Reporter: Ce vă doareați în copilărie?

Virginia Alupoaei: Să termin școala și să fac totul pentru a lucra cu copiii. În anii aceia condițiile de învățământ erau restrânse, iar cele de ordin material aproape inexistente, ținând seama de perioada postbelică prelungită, cu multă sărăcie. Noroc că dragii noștri învățători și profesori cu o solidă pregătire în specialitate depuneau mult interes în pregătirea noastră de specialitate și pentru viață. Se străduiau să ne ambiționeze să învingem greutățile și să ne stimuleze dragostea pentru cunoaștere.

„Profesorul Constantin Parfene mi-a fost nu numai profesor, a jucat și un rol mare în viața mea”

Reporter: O amintire din acei primi ani de viață.

Virginia Alupoaei: Amintiri specifice copilăriei din anii actuali nu prea am pentru că viața de atunci era dominată de enorme lipsuri. Inventam singuri tot felul de jocuri cu reguli ad-hoc și ne consumam energia fără să știm că ar fi putut exista condiții mai bune de petrecere a timpului. Noi, copiii de la țară, ne bucuram când fătau animalele și ne jucam cu puiii lor și eram antrenați la hrănirea și îngrijirea lor. Îmi amintesc, când mă duceam să aduc vitele de la păscut, mă jucam cu copiii pe islaz, unde era loc de desfășurare. Pentru că pe atunci nu prea erau mingi, părinții ne-au făcut, mie și fraților mei, mingi din cârpe bine strânse cu sfoară și ne-au mai învățat să mângâiem vacile, iar cu părul adunat făceam tot mingi, tot așa strânse cu sfoară. Cu ele ne jucam, spre marea nostră bucurie, oină. Fiecare dintre noi se străduia să adune cât mai mult păr ca să fie mingea cât mai mare. Pot spune că singurele bucurii pe care le aveam, în afară de jocurile improvizate ale copilăriei, erau cele prilejuite de sărbătorile mari ale anului, Crăciunul, Anul Nou, Paștele, când se făceau pregătiri deosebite și veneau neamurile de pretutindeni în vizită. Îmi amintesc că, atunci, imediat după război, pentru că satul nostru era lângă șoseaua națională, treceau convoaie de soldați de pe front, care purtau în spate tărgi improvizate pe care duceau răniți. Era o priveliște tristă. Asta m-a impresionat pe mine la vremea aceea. Deși aveam câțiva anișori, acele imagini mi-au rămas întipărite în minte pe veci. Apoi, îmi amintesc ziua în care a venit tata din război. Purta o manta rusească, fusese prizonier la ruși. Când a intrat în casă, eu și sora mea, necunoscându-l, am fugit de el. El a început să plângă de bucurie că ne-a găsit și că am scăpat și noi și el de moarte. De-a lungul anilor, poveștile lui despre acei ani de prizonierat ne-au impresionat. Povestea cum, neavând apă, soldații se aplecau și beau direct din urmele lăsate de animale, care se umpleau cu apă în timpul ploilor și câte și mai câte. Cât a fost în lagăr, tata a învățat de la un meșter tâmplar să facă diferite lucruri, așa că, întors acasă, și-a făcut rost de sculele necesare, deși erau greu de găsit. A devenit apoi un personaj căutat pentru priceperea pe care o avea. Era foarte inventiv.

Reporter: Când ați părăsit satul?

Virginia Alupoaei: La 14 ani, când am plecat la liceu, la Bârlad. Pentru noi, cei veniți de la țară, Bârladul era deosebit. Ne impresionau clădirile liceelor de-atunci, „Iorgu Radu” și :Gheorge Roșca Codreanu”, care se aflau pe aceeași stradă. Erau magazine modest înzestrate și construcții puțin mai deosebite de cele de la sat. Eu am stat în gazdă, apoi la internatul școlii. Am avut norocul să am, atât în liceu, cât și în institut, profesori pasionați de meserie. Ne-au apropiat, ne-au încurajat și ne-au transmis cunoștințele necesare cu toată dăruirea. Îi amintesc pe profesorii: Ioachim Georgeta la istorie, care ne-a dezvoltat patriotismul, Vasile Țugulea la matematică, Ecaterina Roșioru și pe Constantin Parfene la limba și literatura română.

Reporter: Este vorba despre Constantin Parfene al cărui bust soțul dumneavoastră, sculptorul Gheorghe Alupoaei, l-a făcut pentru Școala Generală nr. 3 Vaslui, care îi poartă numele?

Virginia Alupoaei: Da, profesorul Parfene s-a născut în comuna Bogdana, a urmat Liceul „Mihail Kogălniceanu”, care funcționa pe vremea aceea în localul Școlii 3, iar după ce mi-a fost mie profesor în Bârlad, atât la liceu, cât și la Institutul Pedagogic, a fost recrutat la Faculatatea de Filologie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași, unde a fost profesor. Îmi amintesc de orele deosebite pe care le ținea. Venea foarte bine pregătit și mi-a trezit interesul pentru literatură și pentru cunoaștere. Știa să capteze atenția noastră, de aceea cred că toți foștii lui elevi și studenți l-au îndrăgit și l-au fixat definitiv în memorie. Profesorul Constantin Parfene mi-a fost nu numai profesor, a jucat și un rol mare în viața mea.

Reporter: Despre ce este vorba?

Virginia Alupoaei: După ce am absolvit Institutul Pedagogic, am lucrat la Școala din Perieni, de lângă Bârlad. Participam la toate activitățile didactice pe care dumnealui le pregătea și le susținea, deci n-am întrerupt legătura. Când Gicu, soțul meu, a ajuns profesor de desen la Liceul „Gheorghe Gheorghiu Dej” din Bârlad, actualul liceu „Mihai Eminescu”, au colaborat la revistele școlare. Gicu realiza grafica necesară. Spuneam că domnul Parfene a avut un rol important pentru viitorul meu. Tocmai îl cunoscusem pe soțul meu și ne plimbam prin oraș când ne-am întâlnit întâmplător cu dumnealui. S-a bucurat când ne-a văzut împreună, deși noi nu aveam încă o relație de prietenie apropiată. La următoarea întâlnire cu mine, profesorul Parfene mi-a spus că i-ar plăcea să ne vadă împreună pe mine și pe Gicu, într-un cuplu. M-a sfătuit să-i accept prietenia, spunându-mi că-i băiat bun, talentat și serios.

Reporter: A contat acel sfat pentru dumneavoastră?

Virginia Alupoaei: Da, atunci am căpătat încredere și curaj și am continuat prietenia până am ajuns să ne căsătorim. Profesorul s-a bucurat, iar apoi, în ani, când venea să facă inspecții de specialitate la română în Vaslui, ne-am întâlnit de mai multe ori și i-am prezentat copiii noștri. A fost bucuros că ne înțelegem bine și că sfatul lui a contribuit la realizarea cuplului nostru.

„Întotdeauna, un cadru didactic trăiește cu emoție pentru copiii din colectivul pe care îl are în seamă”

Reporter: Să înțeleg că ați așteptat acel moment al destinului în care l-ați cunoscut pe sculptorul Gheorghe Alupoaei?

Virginia Alupoaei: Da, fiecare om are programat un destin anume și, probabil, atunci când a venit vremea, a fost să ne întâlnim. Ne-am cunoscut la Ziua Învățătorului, când soțul unei colege de cancelarie, care a fost coleg cu el la facultate, ne-a făcut cunoștință. Ne salutam când ne întâlneam, până am ajuns să ieșim împreună la teatru, la film, apoi, pe 10 decembrie 1997, ne-am căsătorit. Am văzut că ne potrivim în gândire și în aspirații, așa că am decis să ne unim destinele și, mulțumim lui Dumnezeu, de la început și până acum, totul a fost frumos și bine.

Reporter: Unde v-ați căsătorit?

Virginia Alupoaei: Aici, la Vaslui. Gicu era inspector școlar la specialitatea arte plastice, iar eu eram încă la Bârlad.

Reporter: Vă amintiți cum v-a cerut în căsătorie?

Virginia Alupoaei: În mod natural, a venit la părinții mei, la Sârbi. Am făcut cununia la Vaslui și, pentru că el avea locuință primită, am plecat și eu din Bârlad. Am lucrat mai întâi la Școala Ajutătoare, care funcționa pe atunci la Penitenciarul Vaslui, apoi am fost învățătoare la Școala nr. 5 timp de doi ani, după care a trebuit să mă fixez pe un post de învățătoare. Am lucrat 10 ani la Școala primară din Satul Nou, comuna Tanacu, după care am venit la Vaslui, la Școala nr. 4, de unde am ieșit la pensie.

Reporter: Întâmplări din viața dumneavoastră de învățătoare?

Virginia Alupoaei: Fiecare serie de copii venea cu surprizele ei, cu ceva specific. Trebuia să luăm în primire copiii cu tot dragul, cu răbdare și să-i ducem până la capătul ciclului primar. Au fost, ca în orice colectivitate, categorii de copii diferit înzestrați intelectual, cu comportamente diferite. Misiunea noastră era să-i aducem la un numitor comun. Am făcut naveta și am mers de multe ori pe jos până la școală, de acasă din Vaslui, alteori mergeam până în Moara Grecilor cu autobuzul și de acolo, pe jos, până la școala din Satul Nou, unde lucram.

Reporter: A fost o perioadă grea pentru dumneavoastră.

Virginia Alupoaei: Da, nu existau autobuze decât pe traseele lungi și ele nu făceau față cerințelor. Îmi amintesc că odată, într-o iarnă, era polei precum oglinda, mașinile nu mergeau, dar noi, învățătorii navetiști, trebuia să ajungem între copii. Am plecat de acasă încet-încet, pe gheață, pe la 6.30 dimineața și, după trei ore de mers chinuit, am ajuns în curtea școlii pline de copii încă nesupravegheați. Din clipa aceea, ziua de școală s-a desfășurat normal. Seara, târziu, am ajuns acasă și am constatat că soțul trăia într-o stare de panică neștiind unde să mă caute mai întâi, la spital sau la poliție. Când m-a văzut întreagă și nevătămată, nu-i venea să creadă că n-am pățit nimic și că am înfruntat acele condiții cu totul improprii mersului pe jos. Am trăit satisfacția că, în acea zi, am reușit să acord supravegherea pentru toți copiii școlii veniți la cursuri. Întotdeauna, un cadru didactic trăiește cu emoție pentru copiii din colectivul pe care îl are în seamă și se străduiește să-și facă frumos datoria. Și eu m-am străduit la fel și am fost iubită de copii și de părinții lor, care erau tineri și pe care îi îndrumam cu răbdare. Sigur, acum, bucuria este mare când ne întâlnim și depănăm amintiri. Conștientizez faptul că le-am fost de folos cât am putut de mult. Dumnezeu cântărește tot ce face fiecare om bine și în folosul comunității.

Reporter: Cea mai frumoasă zi din viața dumneavoastră de învățătoare.

Virginia Alupoaei: Pentru mine, cea mai frumoasă zi a fost întotdeauna prima zi a anului școlar, când și eu și copiii veneam cu emoții și cu bucuria revederii. Sigur, la fiecare sfârșit de an, trăiam împreună bucuria rezultatelor frumoase, împărțirea premiilor. Învățătorul are satisfacția să vadă că elevul se bucură că i-a fost răsplătit efortul de a învăța bine cu o diplomă, cu o coroniță, cu o carte.

Reporter: O amintire de la clasă?

Virginia Alupoaei: Odată, pe când eram la Școala nr. 4, aveam o lecție despre iarnă. Încă nu ninsese, iar copiii mi-au spus deodată că ar dori să aibă zăpadă, să se joace și ei, că în lecție era vorba despre jocurile copiilor iarna. Dacă ei și-au exprimat dorința, eu le-am sugerat să facem o rugăciune colectivă , explicându-le că rugăciunea este mai puternică atunci când este făcută în grup. Zis și făcut. L-am rugat pe Dumnezeu să dea ninsoare, ca să aibă copiii în vacanță. Mi se pare că era într-o vineri, penultima din an, chiar înainte de vacanță. Ce m-a impresionat și pe mine și pe copii a fost faptul că, la sfârșitul orei în care am făcut rugăciunea, s-a întâmplat minunea. Băieții, în special, stăteau cu ochii spre fereastră în speranța că va începe să ningă, că li se va îndeplini dorința. Chiar a început să ningă. Au început să chiuie și să sară în sus de bucurie. A nins, a fost zăpadă multă de au avut toată vacanța de iarnă. O întâmplare ca asta rămâne întipărită în mintea oricui. Copiii au fost bucuroși, iar eu am avut prilejul să le întăresc încrederea în rugăciunile colective. A fost impresionant. Eu poate nu mi-am închipuit că o să ningă , dar copiii au crezut cu adevărat tot ceea ce le-am spus. Credința lor puternică, sinceră a făcut să se întâmple minunea.

Reporter: Ce altceva i-ați învățat pe copii de-a lungul anilor, încercând să le dați o șansă în plus, să fie fericiți?

Virginia Alupoaei: Să nu mintă, să fie harnici, să îndrăznească să rezolve problemele cu care se confruntă în viață, să nu se descurajeze atunci când întâmpină piedici, să încerce să le rezolve la modul cel mai cinstit, că așa-i place lui Dumnezeu, care îi ajută, dacă procedează corect.

„Iubirea a fost și este pe primul loc în viața mea”

Reporter: Ce greșeli pe care le-ați făcut în viață nu le-ați mai repeta?

Virginia Alupoaei: Aș fi mai atentă la alegerea oamenilor pe care să-i am în preajmă pentru că energiile lor nepotrivite cu felul meu de-a fi m-au afectat de-a lungul timpului. N-aș mai reteta greșeala de a mă grăbi să iau decizii serioase în situații importante, mi-aș acorda mai mult timp pentru activități intelectuale și artistice.

Reporter: Cât de importantă a fost iubirea în destinul dumneavoastră?

Virginia Alupoaei: Iubirea a fost și este pe primul loc în viața mea. Fără iubire, nu ai rezistență, nu ai idei favorabile și corecte. Când simți iubirea celor din jur, există și motivația luării deciziilor în toate problemele de viață.

Reporter: Este, așadar, sculptorul Gheorghe Alupoaei sufletul dumneavoastră pereche?

Virginia Alupoaei: Sigur. Comunicăm pe toate planurile cu succes și cooperăm în cele mai bune condiții. Este un om echilibrat din toate punctele de vedere, își păstrează calmul chiar și în situații explozive și își găsește repede un refugiu în lumea artei, la atelierul de creație sau în lectură.

Reporter: De obicei, soțiile artiștilor sunt nefericite pentru că în spatele omului creator cineva suplinește de două ori mai mult grijile cotidiene. Sunteți de acord cu această rațiune?

Virginia Alupoaei: Nu. Cunosc multe femei care suportă cu stoicism privațiunile activității de creație a soților, dar la mine nu este cazul. Gicu este atent în menținerea stării de bine a amândurora. Și eu îl mobilizez pe soțul meu în activitatea artistică, îl vizitez la atelier, îi sunt aproape la momente grele în munca de creație, dar și la momente fericite, precum expoziții, simpozioane. Trăiesc aceleași emoții artistice la contactul vizual cu ceea ce realizează în sculptură. Cred că sunt unul dintre primii critici ai lui, atrăgându-i atenția la diverse detalii ce țin de expresie sau de formă și îmi place că e receptiv la spusele mele.

Reporter: Ce credeți că ne așteaptă pe pământ?

Virginia Alupoaei: Sfârșitul acestei lumi bazate pe lupta dintre bine și rău se va încheia cu victoria binelui. Cei de sus ne îndeamnă să gândim pozitiv pentru că gândirea pozitivă are o frecvență înaltă și forța necesară să disipeze energiile negative, răspândite de ziditorii întunericului, potrivnicii lui Dumnezeu. Aceștia ne influiențează modul de a gândi și de a acționa, dorind să distrugă armonia și iubirea dintre oameni.

Reporter: Aproape au reușit.

Virginia Alupoaei: Doar aparent, pentru că forțele binelui nu dispar, iar noi, oamenii, suntem ajutați de ele să depășim și să învingem răul. Nu suntem lăsați singuri în această luptă. Chiar dacă ne este greu, trebuie să avem răbdare și să luptăm cu multă voință și încredere în reușită. Nu trebuie să ne lăsăm doborâți de influiențele negative pe care le simțim la orice pas. Toate ierarhiile de lumină conduse de Dumnezeu lucrează pentru a învinge răul și lucrarea întunericului.