PERIOADA TRIODULUI… Începând cu Duminica aceasta, Biserica Ortodoxă intră în perioada Triodului, o perioadă de 10 săptămâni, care precede măritul praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Textele evanghelice care se citesc în Duminicile acestei perioade au fost alese de biserică pentru a ne îndemna pe fiecare dintre noi spre a fi mai cu luare aminte la curăția sufletului nostru și spre a ne îndemna mai mult la rugăciune, la fapta cea bună și la rodirile postului ce va urma. Pericopa evanghelică ce se citește în Duminica aceasta la Sfânta Liturghie, este numită „Parabola vameșului și a fariseului”: „Zis-a Domnul pilda aceasta: Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu și celălalt vameș. Fariseul, stând, așa se ruga în sine: Dumnezeule, îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, adulteri, sau ca și acest vameș. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig. Iar vameșul, departe stând, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci-și bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța.” (Luca 18, 10-14)
Preot Andrei Zăgan
Vameșii erau niște funcționari ai statului care se preocupau de colectarea taxelor și impozitelor de la fiecare cetățean. De multe ori, aceștia îi împovărau pe oameni cu dări mai mari decât puteau ei să plătească. Pe lângă aceasta, deși erau din rândul evreilor, ei colectau bani pentru o putere cotropitoare, și anume Imperiul Roman, care la acele timpuri stăpânea teritoriile țării Sfinte. Din aceste considerente, vameșii erau urâți de oameni și, mai mult decât atât, erau considerați imorali și trădători de neam. Fariseii erau tot din neamul evreilor. Ei făceau parte dintr-o grupare religioasă care urmărea îndeplinirea strictă a Legii lui Moise (adică perceptele religioase ale evreilor). De multe ori, respectarea ad literam a unei prevederi, era mai presus decât iubirea și pacea dintre oameni, despre care, de atât de multe ori, le vorbise oamenilor Mântuitorul Hristos în cuvântările Sale. De aceea, ei erau intolerabili și răutăcioși cu cei care greșeau câtuși de puțini față Lege și întotdeauna se considerau superiori celor care nu făceau parte din gruparea lor. Însuși Domnul Iisus Hristos ne spune în repetate rânduri că acești farisei respectau Legea doar în fața altor oameni, iar în intimitatea lor încălcau adeseori prescripțiile morale (a se vedea întreg capitolul 23 din Sf. Evanghelie a Sf. Ev. Matei). De aceea, și în limba noastră, a rămas împământenit cuvântul „fariseu” ca fiind sinonim cuvântului „ipocrit”.
Cum s-a rugat fariseul în templul Domnului și ce a făcut vameșul
Cele două personaje, vameșul și fariseul, au intrat în templu, în casa Domnului ca să se roage. Deci scopul lor era unul bun și, anume, rugăciunea. Însă modul de a se ruga a-l fiecăruia a fost diferit și, prin urmare, și rezultatul rugăciunii lor a fost diferit, am putea spune chiar diametral opus. Fariseul își începe rugăciunea printr-o mulțumire; până aici, un fapt salutar. Însă ceea ce urmează după această mulțumire îl osândește înaintea Domnului. El nu Îi mulțumește lui Dumnezeu pentru că i-a îngăduit să fie ceea ce este, ci se ierarhizează pe o poziție superioară celor din jurul său. Această atitudine și poziționare a sa nu mai este o rugăciune sau o mulțumire, ci este o laudă: „Eu nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, adulteri, sau ca și acest vameș. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig”. Pe de altă parte, vameșul, departe stând, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci-și bătea pieptul, zicând: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului”. Așadar, atitudinea celor două personaje ne evidențiază două însușiri opozabile pe care le poate avea sufletul omului: mândria, care este temelia păcatelor, și smerenia, care este temelia virtuților. Niciodată nu o să le putem avea în suflet în același timp pentru că ele se exclud una pe cealaltă.
De ce nu a plăcut lui Dumnezeu rugăciunea fariseului și a plăcut-o pe cea a vameșului?
Cu siguranță, fariseul a îndeplinit toate normele de conduită la intrarea în templu. Însă pentru Dumnezeu nu este neapărat importantă forma rugăciunii, ci fondul ei. Oare nu suntem și noi uneori asemenea fariseului? Și astăzi vedem, uneori, prin biserici, oameni care respectă întru totul ritualul de închinare, sărută și îngenunchează înaintea tuturor icoanelor, încât se formează coadă de credincioși după ei, după care merg în locul cel mai vizibil din biserică unde, câteodată, mai șade un biet păcătos cu capul plecat, și îi spune acestuia din urmă: „Dă-te de aici, că aici este locul meu!”; și, după aceea, se pune pe vorbă cu cel de lângă el. Oare toate mătăniile bătute și plecăciunile nu au fost spulberate de acest „Dă-te de aici!”?!
Iată ce trebuie să învățăm din pilda vameșului și a fariseului
SMERENIE ÎN LOC DE MÂNDRIE… Ce folos a avut fariseul că a postit de două ori pe săptămână și a dat templului a zecea parte din venitul său, dacă l-a osândit pe vameșul de lângă el? Postul, zeciuiala, calitățile fariseului nu au avut valoare pentru că erau acoperite de mândrie. Ce folos are omul care vine săptămânal sau chiar mai des la biserică și nu mănâncă „de dulce” în toate zilele de post dacă îl judecă și îl osândește pe cel de lângă el? Oare îi plac atât de mult lui Dumnezeu oamenii care se prosternează mai mult decât este necesar? Sau îi plac mai mult cei care au „duhul umilit, inima înfrântă și smerită (pe care) Dumnezeu nu o va urgisi”, așa cum mărturisim în Psalmul 50? Mândria va duce întotdeauna la invidie, ură și răzbunare. Smerenia îi va aduce omului pacea sufletului, blândețea oamenilor și mângâierea lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi, în viață noastră, am fost mândri și, poate, uneori, și smeriți. Să căutăm să fim mai mult smeriți decât mândri, căci „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, pe când celor smeriți le dă har.” (I Petru 5,5)
