Dreptul de a plânge la comedie

ÎN LUMEA LUI DORU OCTAVIAN DUMITRU…Lumea se pune pe treabã. Încerc sã fac si eu acelasi lucru. Mergând pe stradã, descopãr afisul cu spectacolul lui Doru Octavian Dumitru – Cuplat la Râs, chiar cel din fata Casei de Culturã. Peste chipul lui troneazã douã afise mici lipite cu scotch. Le dezlipesc vorbind singurã cu mine, apoi tac elegant. Doru Octavian Dumitru e liber acum sã priveascã oamenii. Si ei pe el. Înteleg, privindu-l, cã am misiunea de a face putinul ce îl pot pentru el. Si dã-i, si luptã, si-apare o stire. Prima victorie. Apoi fac de douãzeci de ori stirea mai mare, pentru a doua zi, când este si spectacolul. Am o declaratie a actorului pentru vasluieni. Am vorbit cu el, e bine. Pornim la drum.

Vineri, alerg dis de dimineatã pe dealuri, cu câinii mei, apoi întreaga zi prin Vaslui, n-am timp de clipa de rãgaz ce ar trebui sã existe pentru a fi în formã ca reporter, la un spectacol de umor sI, eventual, la întâlnirea cu cel mai important actor, cel care a pus bazele stand-up-ului românesc, Doru Octavian Dumitru. Asa, fãrã sã mã gãsesc pe mine, cea care ar fi trebui sã fie în seara asta negrãbitã, putin vorbitoare si mult zâmbitoare, mã pornesc pe aventurã. E mult de când n-am mai fãcut cu adevãrat munca asta si, recunosc, mi-e greu. Eu scriu cu suflet, pentru voi, cei care vreau sã aveti suflet, pentru ca noi, toti, sã avem suflet. E o perioadã în care fug de tristete si de urât. Si de lovituri în toate pãrtile, din toate pãrtile. Toate m-au întins ca pe o sârmã la soare, gospodinele, rufele spãlate. Si stau asa, sã mã batã vântul. Sunt o biatã pãpusã lovitã pe sub coaste si peste cap cu vorbe ce zdrentuiesc bruma de bucurie, oricui. N-ai cum sã o scoti la vedere oamenilor, dacã nu mai e în tine. Cum sã mai iasã din tine herghelii de cuvinte care sã alerge cu iubire spre oameni? N-ai ce mai cãuta în coridã. Esti fãrã viatã, asa, sãrac si ocolit de bucurie. Poate de aceea, la ora când în Casa de Culturã, începe spectacolul, pentru cã e ora 19.00, de-abia ajung acasã. Îmi aleg haine de sãrbãtoare pe care n-am apucat sã le port niciodatã. Bluzã de catifea cu paiete si pantofi de lac de balerinã, ca si cum as pleca într-un film în care în loc de scaune, sunt mese, iar DOD ar fi pe o scenã ce se învârte, înconjurat de oameni în frac si în rochii de searã, ca în filme. Plec de-acasã asa, primenitã pentru o astfel de lume si, la ora opt, ajung sã urc scãrile Casei de Culturã. Fug spre usa mare ce dã în salã, de teama de a nu se fi terminat spectacolul. Totul e în ordine. Cobor imediat scãrile, prin semiîntunericul prietenos, pânã în fatã. Un scaun mã asteaptã liber, pe rândul al doilea. Acolo mã opresc. De unde mã aflu, mai sunt trei – patru metri pânã în locul din care Doru Octavian Dumitru vorbeste la microfon, pe scenã. E aproape în fata mea. E fantastic tot ceea ce vãd, e ca în filmul în care mã proiectasem acasã, asa, cu bluza cu paiete, într-un restaurant de lux. Îmi mângâie ochii, lumina ce vine de la scenã, scaunele prietenoase de catifea, hohotele de râs ce curg si se unduiesc o vreme si, apoi stau cuminti câteva secunde, si-apoi iar se joacã cu cel ce le dirijeazã de la microfon, intensitatea. Doru Octavian se apleacã putin, în toate pãrtile, discret si elegant, miscã ba capul, ba mâna, ba sufletul. Nu stiu ce miscã, dar e ca la teatrul de pãpusi. El e tot teatrul si toate pãpusile. El e toate vocile ce ajung la tine diferit. Îl tot privesti si îi vezi toate schimbãrile, desi el rãmâne aproape în acelasi loc. Numai tu îti plimbi râsul si îti luminezi obrajii, privindu-l. Când cu ochii închisi, când cu ei deschisi si prinsi în mirare. E bucurie si spectacol totul. Mi-am lãsat geanta pe culoar, jos, sprijinitã de scaun. Scotocesc în ea, scot telefonul. Îl tin cuminte în mânã, deocamdatã. Sala râde, o aud, dar nu mã uit la ea. Privirea mi-e doar pe scenã. Am trãit foarte departe de ceea ce vãd acum.

„Abilitatea de a râde inteligent rãmâne cea mai dinamicã formã de terapie pentru desprinderea din ghearele durerii, a tristetii si a stresului”

ABILITATE…Trãiesc intens totul, pentru cã am stat într-un post de spectacole de orice fel, pentru cã în toate sãlile astea a cântat Ion Chiriac si eu nu puteam sã fiu ca acum, pur si simplu spectator. Eram doar ranã, acum mai sunt putin… E o victorie a mea, asupra mea, dacã râd, cum n-am râs de-un veac. M-am întors în lumea de catifea a spectacolului, dar si în anii în care am crescut aici si mã dãdeau femeile serviciu afarã cu mãtura, de la cabina actorilor si de pe holurile pe care îi asteptam, copil fiind. În sala asta mi-am lãsat kilograme de lacrimi, la spectacole de teatru si de tot felul, dar si râsul copilãresc. Aici am vãzut toti marii actori ai României. Îmi apar înaintea ochilor multi dintre ei, între care Florin Piersic, aici în genunchi, pe bucata de scândurã, în „Oameni si soareci”. Acum, în locul lui, în acelasi loc, Doru Octavian Dumitru. Si pe el l-am vãzut pe scena asta, în urmã cu 40 de ani. Nu lipseam de la niciun spectacol, mã vedeau oamenii la TVR care transmitea festivalul, cã ne filmau cum râdeam în salã. Poate de aceea m-am îmbrãcat în catifea cu paiete în seara asta, ca sã sãrbãtoresc prin lacrimi si râs cariera mea de spectator fidel al Casei de Culturã…Iau telefonul si îl deschid. Filmez. Râd. Doru Octavian se uitã la mine. Nu spune nimic. Îsi continuã numãrul. Râd. Îndrãznesc sã mã uit în salã. E plinã. Si de oameni si de veselie. Simt cã mã privesc multi. Intuiesc, filmatul e interzis, dar ceva mã inspirã sã nu mã opresc. Râd cu lacrimi de la râs, de data asta. Am gãsit ceea ce uitasem cã existã. Spectacolul de comedie în care eliberezi din tine pãsãrile mici, gri, ce stau cuibãrite, asteptând sã-si ia zborul. Adicã toate tristetile pe care le-ai adunat si de care nu poti scãpa. E ca si cum ai trage o gurã de aer curat în tine. Mã bucur de fiecare cuvânt pe care îl scoate Doru Octavian Dumitru din gurã. Vorbele lui intrã în mine si opereazã prin toate cele ce mã dor…. „Ti-a venit, fatã?”, „Mi-a venit, dar tie ti-a venit?”, spune. Nu mai existã bariere care sã mã opreascã din a râde. Mã transform într-o masinãrie care functioneazã bine, care s-a deblocat. Nu mai scârtâie nimic. Totul e o ploaie de stele, care vin peste mine, de peste tot. Stelele se prind de paietele bluzei mele si, de acolo explodeazã în hohote râs luându-mã si pe mine, cu tot cu suflet, sus de tot, sã trag o fugã pe tavan, apoi pe deasupra capetelor celor ce sunt fericiti si aplaudã si, n-au habar cã eu îi mângâi fãcându-le cu mâna, în semn de multumire cã iatã, formãm acum familia de fani ai artistului ce iatã, împrãstie generos valuri de iubire spre noi, peste noi, si, în tainã, o dirijeazã si pe a noastrã. Iubirea…Când esti fericit iubesti pe toatã lumea. Doru Octavian Dumitru e dirijorul perfect al acestei orchestre de oameni fericiti ce cântãm exact ceea ce el propovãduieste acolo, pe scenã: eliberarea de rãu, de urât, de tristete, prin râs. El spune: „Cred cã abilitatea de a râde inteligent rãmâne cea mai dinamicã formã de terapie pentru desprinderea din ghearele durerii, a tristetii si a stresului. Pentru mine, alãturi de credintã si de educatie, râsul rãmâne cea mai plãcutã si purã formã de rezistentã si purificare a spiritului uman”. WOW! Pe omul ãsta l-au etichetat acolo unde am scris deunãzi stirea cã e un claun si atât. Un claun si atât sunt eu. Poate veni unul, sã scuipe asa, pe tot ce-i imaculat. Ãsta-i internetul. De asta nu l-am mai folosit pânã acum trei ani. Acest mare actor, om profund si sensibil, si bun, m-a lãsat sã filmez spectacolul, desi se uita uimit la mine. Bucuria mea iesitã din comun a dirijat totul în favoarea mea. Era ca si cum s-ar fi oprit transfunzia de sânge la un muribund, dacã m-ar fi oprit cineva. Mai toti se uitau înnebuniti la mine, trãgându-mã cu ochii de mânã: „De ce filmezi tu, si noi nu”. Asa-mi strigau din ochii lor, toti. Dar DOD m-a lãsat, cã eram parcã într-un desen animat, cãlare pe lunã. Cum sã cobor de acolo? Mi-as fi rupt gâtul, ar fi trebuit sã cheme salvarea. Stiti fraza mea preferatã, o spun mereu: „Un singur lucru nu-ti va fi prãdat, doar ce-ai iubit cu adevãrat”. Iubesc actorii si poezia meseriei lor e cicolata pe care as mânca-o toatã ziua, asa, mergând pe stradã si când dorm. Spun asta, pentru cã ciocolatã adevãratã nu am voie sã mânânc. Însã ciocolatã cu poezie, da.

„M-am îmbrãcat în catifea cu paiete, ca sã sãrbãtoresc prin lacrimi si râs cariera mea de spectator fidel”

Dreptul de a plânge…Cred cã asta mã face sã am, pe lângã râsul zgomotos, ce se aude, baie de lacrimi, pe obraji. Lacrimile îmi curg pe barbã, se preling pe lângã urechi. Gãsesc servetele cotrobãind aplecatã pe geanta aflatã jos, pe culoar. Mã sterg si se vede. Si e jenant, cã filmez si plâng… Si râd tare de tot. Le fac toate deodatã. Cu pasiune, ca si cum mi-as trãi ultima zi din viatã. Mã vede si actorul de pe scena aflatã la trei metri de mine. Dar e vorba aici parcã si de ideea libertãtii de expresie, pe care, cu sigurantã, a înteles-o si el, si de largul concept de „drepturile omului”, dreptul de a plânge si de a râde în acelasi timp, în cazul meu. Asa s-a întâmplat la spectacole cu mine. Nu prea plecam acasã fãrã sã mã umflu de plâns. Copil, adolescent, om matur, mã ascundeam mereu de oamenii ce aplaudau, atunci când se aprindeau luminile, la final. Dramã când n-aveam batistã la mine si pe scenã era pânã si Angela Similea, care cânta. Emotia, trãirile ei, ajungeau la mine, intrau în mine si fãceau hara chiri cu mine. Iatã, acelasi lucru se întâmplã si acum. Din când în când, Doru Octavian Dumitru bea apã din sticla asezatã pe un suport de microfon, în fata lui. Îi urmãresc miscãrile, privirea, revenirea la noi, cei ce îl aplaudãm si umplem clipele cu sincere reactii si trãiri.

 Totusi, la „o vorbã” despre râs si viata lui Doru Octavian Dumitru…

APLAUZE…În aplauzele noastre, Doru Octavian Dumitru iese din scenã si trece dincolo de cortina de catifea. Revine apoi la noi. Aplauzele curg. Asa sunt minunile, gândesc. N-au formã, n-au timp. Au viatã si multã iubire cu ele. De la Dumnezeu. Multumesc, DOD, pentru tratamentul fãcut cu lacrimi, la comedie, îmi spun în gând, apoi mã aplec peste lucrurile de care depind. A durat cât ai numãra pânã la zece, dar când m-am întors cu privirea pe scenã, spectacolul a devenit trecut. Urc derutatã pe scenã. Îl ajung din urmã pe actor, pe holul ce duce spre cabinã. Si tot ce a urmat, cred cã a fost partea a doua a minunii. L-am condus alãturi de echipa lui, la cabinã. I-am smuls promisiunea de a reveni pe scenã. Între timp mi-a venit ideea sã-i dau cãrti. Am trimis dupã ele. Aveam nevoie de niste minute pentru asta. Le-am avut. A revenit pe scenã cu alti pantofi si pantaloni si cu altã cãmasã. Privindu-i pantalonii albi, supletea si gratia mersului special, de artist profund, superprofesionist, mã duc cu gândul la marii dansatori. De ce, nu stiu. Descopãr cã are mult din fizicul si miscarea gratioasã a lui Fred Astaire. Mersul, ceva din jocul de picioare a lui Stanley Laurel si chiar regeasca si atât de personala prestantã a lui Charlie Chaplin. Dar nu aceea caraghioasã, ci aceea de când era la brat cu femeile vietii lui. Totul se petrece în spatele cortinei de catifea, care trasã, se transformã într-o salã de spectacol. Îl primesc pe artist, cântându-i „O minune îsi doreste fiecare”. Neplanificate, necenzurate, cuvintele mele îl uimesc. Vrea sã fie amabil, este. A trecut peste toate barierele pe care eu l-am determinat sã le sarã si pe care, sunt sigurã cã nu le acceptã atunci când se aflã în astfel de situatii. Entuziasmul meu sincer a cârpit toate gãurile pe care oboseala mea mare si emotiile le-au croit în desfãsurãtorul întâlnirii. Mâna, zâmbetul, ochii lui Doru Octavian Dumitru, sunt un abur alb, un întreg de armonie. Le-am avut pe toate în fata mea. Mi-am umplut sufletul cu ele. Acum îmi dau seama. A fost mai degrabã, o învârtire a mea în mine, care mã îndemna sã topãi de bucurie, precum copiii care primesc darul pe care îl asteptau. Recunosc, si eu asteptam un rãspuns de la Dumnezeu. Spuneam altora si mie cã vreau pastile si psiholog. Iar eu n-am folosit si n-am avut niciodatã din astea. De aceea i-am cântat actorului din filmul Veronica, si i-am luat sticla, si i-am bãut apa, si i-am spus ce i-ar fi spus orice om care întâlneste un mare artist într-o garã, într-un tren, pentru a trãi împreunã o clipã de eternitate. Garã pentru doi, cu Liudmila Gurcenko. Am vrut sã vorbim despre râs, dar atunci când vii de la un „concurs de atletism”, nu poti prinde fluturi de spirit în plasa gândurilor. În ea sunt doar bucurii cu aripi de fluturi, care se asazã chiar pe nas, ca sã îti privesti bucuria ce tocmai ai trãit-o. Nu-i vorba de vanitate, maestre, ci de vindecarea pe loc a tristetii. Mi-ati adus bucuria de a trãi. O salã de sase sute de locuri a râs si a aplaudat. Multumesc, maestre, pentru spectacol si pentru spectacolul de dupã spectacol. Poate cã o sã mã sprijin de amândouã spectacolele mereu, ca sã am zile vesele, fãrã agresivitate, rãutate, cuvinte ce dor, cuvinte ce alungã. Ciudatã stare durerea. Vã rog, luati-vã pantalonii albi de doctor în comedie si, mai ales, sticla cu apã si reveniti la Vaslui. Avem nevoie sã râdem si sã ne vindecãm prin râs!