AMINTIRI…Ajunsã la pensie dupã 45 de ani petrecuti la catedrã, ca profesor si director coordonator al Liceului Tehnologic din Puiesti, Livia Andrei vorbeste despre motivele care au fãcut-o sã rãmânã profesor la tarã, dar face si o radiografie a învãtãmântului românesc. O altã femeie respectatã de la Puiesti, Cati Diculescu, venitã în 1981 la Puiesti, ca profesor de specialitate, vorbeste despre diferentele dintre oamenii tineretii sale si ceea ce vede acum, în comuna în care trãieste. Aceasta povesteste, cu nostalgie, despre ziua de 8 Martie, când femeia era, cu adevãrat, sãrbãtoritã. “Colegii fãceau chetã si, la orele prânzului, eram invitate la masã, în cancelarie”, spune fosta inginerã.
Dupã 45 de ani petrecuti la catedra de limba si literatura românã a Liceului Tehnologic Puiesti, Livia Andrei îsi poate spune acum povestea. Bârlãdeancã la origine, doamna Livia, asa cum îi spun puiestenii, a venit în comunã alãturi de sotul ei, profesor de limbã românã si el, dar si scriitor cu 35 de volume publicate, chiar de pe bãncile facultãtii. “Am terminat facultatea împreunã si am primit, împreunã, repartitie la Puiesti. Mi-au fost dragi elevii, mi-a fost dragã meseria aleasã si, mai ales, mi-a fost dragã limba si literatura românã. Am rãmas aici pentru cã am crezut cã si copiii de la tarã meritã sã fie învãtati sã pretuiascã literatura si am considerat cã oriunde îti poti face meseria cu aceeasi dragoste. Odatã cu venirea noastrã la Puiesti, au început sã vinã si premiile. Pânã atunci, Puiestiul nu a luat premiul I la nimic. Am reusit ca, în 1976, sã luãm locul I pe judet si locul al III-lea pe tarã, cu grupurile satirice de la acea vreme, la Festivalul Constantin Tãnase. Acum, la ora asta, învãtãmântul pare ceva de neînteles dupã ce libertatea a fost transformatã în libertinaj. Elevii nu mai sunt interesati sã învete pentru cã observã cã, uneori, poti face bani usor, prin alte mijloace. Dar sunt si elevi cãrora le place, în continuare, cartea. Am avut elevi care au ajuns medici, profesori, ingineri si ne putem mândri cu asta. Astãzi nu mai sunt mijloace de coercitie. Elevul bate profesorul si, dacã un profesor trage, putin, de perciuni, un elev, atunci acesta sã fie dat afarã din învãtãmânt sau vine tatãl elevului, cu securea, la scoalã. Nu mai existã o educatie a elevului în acest sens. Ca exemplu, în alte state existã uniforma scolarã sau metode de a pedepsi elevii indisciplinati, scoli cu regim de detentie. La noi, elevii vin îmbrãcati mai luxos ca profesorii. Si nu cred cã, în curând, se va îmbunãtãti ceva în privinta asta”, spune Livia Andrei.
Cati Diculescu si nostalgia unui altfel de 8 Martie
Cati Diculescu, inginerul ajuns profesor de specialitate la liceul din Puiesti ne povesteste cu nostalgie despre felul în care era sãrbãtoritã ziua de 8 Martie în trecut. “Am venit la Puiesti în 1981, dupã o perioadã petrecutã ca inginer de îmbunãtãtiri funciare, ceea ce se chema, la acea vreme, IELIF. Am ajuns sã predau apoi la Liceul Tehnologic din Puiesti. Dar nu asta e important. Pentru cã am fost si profesor, am fost si în santier, la lucrãri pe dealuri. Dar, la acele vremuri, viata era mult mai frumoasã ca acum. Astãzi, oamenii aleargã dupã ceva. Toatã lumea e pe Facebook si nu mai are timp de altceva. Nu-si gãsesc timp sã stea fatã în fatã, sã joace table, sau un joc de cãrti, sã râdã, sã spunã un banc. Astãzi, oamenilor le lipseste ocupatia si nu au timp de muncã. Pe vremuri, munceam si sâmbãta, jumãtate de zi si aveam timp de toate. Ne adunam prieteni si colegi fãrã minciuni, fãrã bârfe. Doar socializare. Îmi aduc aminte cã, la vremea aceea, aveam clubul Femina. Adicã ne adunam la câte o colegã acasã, pentru câteva ore. Dar era un adevãrat ritual pentru cã gazda se pregãtea cu o masã elegantã la care reuseam sã stãm de vorbã, sã spunem glume, sã râdem si ce se vorbea acolo, acolo rãmânea. Acum, unii mor de grija altora dar nu îsi fac o grãdinã, curãtenie în curte. Îmi aduc aminte si cum era sãrbãtoarea de 8 Martie pentru noi. Noi, cadrele didactice femei, eram sãrbãtorite la scoalã. Bãrbati fãceau chetã si, la ora 13.00, eram invitate la masã. A doua zi, era ziua bãrbatului si fãceam noi. Plus cã era o adevãratã întrecere între profesoare, care este mai îndrãgitã si primeste mai multe mãrtisoare. Era o altã viatã. Acum toatã lumea aleargã dar nu stiu dupã ce. Unii aleargã dupã bani si muncesc pentru asta, dar cei care stau degeaba si asteaptã ajutor, acestia încotro aleargã?”, se întreabã Cati Diculescu.
