Dupã o noapte cumplitã la „Twin Peaks”, vestita cârciumioarã de lângã piata Negrestiului, în urma cãreia îmi irosisem veniturile pe jumãtate de an, punând la pãmânt, orchestra, barmani, pietari, prieteni si musterii rãtãciti si fãrã gologani, spre ziuã, am plecat spre garsonierã, cãci, Ioan Mancas îmi transmisese cã, la 600, venea autocarul dinspre Vaslui si, cu tot grupul – lãutarii de la Valea Mare, bãietii de la culturã si ghizii, Ciucã si Bumbu -, plecam tintã spre Dijon, Franta, la un festival international.
Am îngrãmãdit în douã valize cam tot ce aveam prin „garderobã” si, crunt, fãrã a mã mai culca, dupã un dus rece si lung, am iesit în intersectia dintre moarã si liceu, cam pe unde mi-am fãcut peste ani casa. Era în 1993, vara, ora 530. Punctual si emotionat, cu sufletul greu din pricina unei neîntelegeri cu prefectul Pascu, om pe care, apoi, l-am apreciat mult, cu capul si mai greu dupã petrecere, asteptam echipajul din Vaslui, sã plec în prima mea cãlãtorie peste hotare – si cea mai grozavã dintre toate – , fãrã a bãnui cã, viata îmi va oferi, dupã cîtiva ani, posibilitatea sã merg în Europa, aproape peste tot, în America de Sud si-n Africa.
– Bunã dimineata, domnule director ! Femeia care mergea spre oras, vãzându-mã priponit între douã valize, probabil, se gândise cã mã mut în altã parte. Nedumeritã si, cam imprudentã, datã fiind starea mea, vizibilã si chiar si la acea orã -, femeia insistã. Plecati undeva…!?
– Merg pî-n la Paris, am plusat sec si gutural, cu un glas dogit, ce-o fãcu pe tânãra doamnã s-o ia mai grãbitã din loc. Dupã cîtiva pasi iuti, analizând în mintea ei cam pe unde vine Parisul, spre Buhãesti ori spre Bãcesti, femeia îmi mai adresã o întrebare, pregãtitã, în acelasi timp si s-o ia la fugã.
– Da ce sã faceti la Paris…!?
– Am niste treabã… Dupã un astfel de rãspuns, nimeni, nici chiar curioasa mahalalei, nu mai poate pune vreo întrebare. Soarele tîsni printre blocurile dãrãpãnate ale Negrestiului, iar, ca un torent, gospodarii treceau suvoi-suvoi cu vitele la cireadã, cãierii se-ndreptau spre Ipatele, la muncã, trotuarele fiind acum pline de cei care începeau o nouã zi de viatã.
Am stat, cât am putut de drept, între valize, mai bine de douã ore, cãci, masina cu care trebuia sã parcurgem noi jumãtate din Europa, se stricase dupã douãzeci de kilometri, la Vulturesti, determinându-mã sã cred cã, cei din delegatia judetului, m-au uitat ori m-au abandonat la Negresti. N-a fost asa. În sfârsit, masinile au ajuns, Mancas, profesorul si conducãtorul delegatiei a coborât si mi-a explicat ce se întâmplase.
Au coborât si cei din fanfarã, treizeci si cinci de lãutari adevãrati, anchilozati si rebegiti de frig. I-am dezmortit automat, în mod traditional, cu douã-trei sticle de rachiu, asa cã, spre disperarea lui Mancas, care stia cã pânã seara trebuia sã strãbatem tara si sã ne cazãm la Oradea, urmasii lui Mãgutã, Ene, Gajurã si Onceanu, au cântat pentru Negresti, de s-au trezit toate blocurile din jur. În câteva minute, ca la comandã, s-au strâns în jurul nostru peste o sutã de oameni, bucurosi sã-si înceapã ziua în asemenea mod dumnezeiesc, pe muzicã de fanfarã.
– Cumetre, drum bun si sã te-ntorci sãnãtos ! Sorin Anei, prieten bun, truditor acum prin Italia, om împlinit, însotit de nelipsitul si volubilul Mitea, de Cristi Ionescu si Sergiu Pãulet, care or mai fi fost, m-au ajutat cu bagajul si, au cãptusit portbagajul cu vin bun, din care aveau sã se înfrupte si români, si maghiari, si nemti, dar mai ales francezi.
A început aventura. Sase zile si sase nopti în masinã, locuri superbe, vãmi si controale, tinuturi si oameni noi, veselie si bunã dispozitie la toti, eu gândindu-mã la prefectul Pascu si chiar la posibilitatea de-a nu mã mai întoarce niciodatã în România.
Ne-am întors. Aproape toti ! Si cu marele premiu, si cu trofeul de aur pe care, sub conducerea prietenilor Mancas, Serban si Nicolae Bãlan, bãietii de la Valea Mare l-au adus la Vaslui.
P.S. Am auzit cã, cineva de la Bârlad, vrea sã polemizeze cu mine, sã scrie pamflete. Personal, nu scriu pamflete. Eu tin la primarul Bârladului si-l respect. De ceilalti nu pomenesc nimic, pentru cã, am alte lucruri mai bune de fãcut, acum, când e primãvarã deplinã !
de CORNELIU BICHINET
