VIATA DE ARTIST…Doina Morosanu, cântãreata de aur a Vasluiului are o „mare” de izbânzi profesionale. A cântat în zeci de festivaluri, a cucerit trofee, si-a câstigat pâinea multi ani ca angajatã a celor douã mari teatre de revistã ale tãrii, „Fantasio”din Constanta si „Constantin Tãnase” la Bucuresti, a încântat zeci de mii de oameni cu vocea si cântecele ei, dar poartã astãzi un sfâsietor regret: are un mare dor de scenã si de lumea în care se simtea iubitã. Doina Morosanu este modestã si normalã si cuprinde în ea o întreagã lume: o mare de gânduri si o filosofie a întregii ei vieti. Dincolo de talent, ea a depus o muncã enormã. A început sã cânte pe vremea în care carierele se construiau prin mari sacrificii. Sã-ti aparã un disc, o casetã, un CD, pe vremea comunismului era o izbândã mare de tot. Fãrã sustinere materialã, doar cu talentul si glasul sãu fenomenal, ea a apãrut pe discuri alãturi de cele mai mari nume din muzica româneascã, cum ar fi Angelea Similia, Corina Chiriac sau Cornel Constantiniu. Deci, Doina a fost si este una din vocile de aur ale României, iar frumusetea ei de reginã a bucurat ochii care au privit-o, desi ea afirmã: „Întotdeauna colegii si unii oameni au privit ceea ce sunt si ascensiunea mea muzicalã, unii cu prietenie, altii cu invidie. Asta m-a durut si mã doare. Astãzi sunt seninã, dar tristã. Am reevaluat valorile de bazã ale existentei mele, toate cele în care eu credeam si la care mã raportam. Dacã atunci când cântecul îmi era prieten nedespãtit, iar oamenii mã iubeau si mã sustineau aveam niste idealuri mãrete în care credeam cu adevãrat si am trãit pentru ele, astãzi mi se pare cã tot ce am fãcut, parcã a fost în zadar. Parcã nu mai stim sã trãim, sã ne bucurãm, sã trãim”. Interviul ce urmeazã este despre viata ei de astãzi si putin despre viata ei de ieri, despre tristete, durere si nenoroc.
Reporter: Ce diferentã este între viata de acum a Doinei Morosanu, cea din vãzul publicului, si cea de acum 30 de ani, de exemplu? Cât din frumusetea vietii de atunci ai pãstrat?
Doina Morosanu: A venit toamna si în acest an. Si întrebarea ta e tristã. Dacã altãdatã, în fiecare toamnã mergeam la „Crizantema de aur”, festivalul si locul tare drag sufletului meu, astãzi trãiesc din amintirile de atunci. Nu pot sãri toamna peste lumea atât de frumoasã a romantelor. Îmi fãceam toalete, mã pregãteam…Lumea aceea de acum 30 de ani, doar îmi zâmbea si mã lua în brate. Eram veselã si nu mã cramponam de detaliile inutile. Conta doar sã fiu pe scenã, sã cânt. Bineînteles cã lumea asta îmi lipseste, pentru cã acolo, în ea, eram eu, cea adevãratã. Viata are valoare realã atunci când te dedici unui ideal, iar eu am trãit cu adevãrat doar când am cântat. E o mare diferentã între viata mea de atunci si cea de acum.
Rep.: Inevitabi, si noi, vasluienii, te asociem mereu cu festivalul de romante. Te vedeam mereu la televizor, nu erau programele multe de acum si te asteptam cu nerãbdare sã apari pe ecran. Iar când apãreai , transmiteai o mare emotie. E fantasticã transformarea ta pe scenã. Esti magnificã, numai cât pui piciorul acolo. Care este secretul?
- M. : Nu este un secret. Stiu doar cã ceva se întâmplã. Simt si eu cã mã transform, simt cã mã rup de lumea realã, de toate influientele pãmântesti, fie ele bune sau rele. Atunci sunt doar eu si sunetul muzicii. Sunt convinsã cã tot mâna lui Dumnezeu este si aici, în transformarea mea, pentru cã totul se petrece fãrã ca eu sã doresc.
Rep.: Cred cã e vorba de harul pe care l-ai primit în dar.
- M.: Toti primim câte un dar, atunci când ne nastem. Trebuie sã fim doar atenti ce facem cu el si sã îl folosim spre binele nostru si al celor din jur. Când cânt, mi se prind de umeri aripile ce mã iau în zbor, mã mângâie vântul bucuriei adevãrate. Când vorbesc si interpretez diferite texte cu voce de copil mic, am o stare de puritate care mã încarcã extraordinar. Si totul devine deodatã frumos, suportabil…
Înainte de a începe sã cânte, doina Morosanu a fãcut gimnasticã. A fost si campioana raionului Bârlad
Rep.: Aminteste-ne de primisii pasi fãcuti în muzicã.
D.M.: Mai întâi am fãcut dans, apoi gimnasticã. Am fost campioanã pe raionul Bârlad. Parcã mã vãd în ziua în care doamna profesoarã Alexandru si doamna învãtãtoare Istrate m-au pus sã le cânt si le-am cântat: „Mi-am fãcut bunditã nouã”. Eram în clasa a IV-a. De fapt, acesta a fost primul cântec pe care l-am interpretat într-o salã de spectacol. Se numea sala „Mihai Eminescu” si apãream în spectacol alãturi de Veronel Cârlescu, inginerul care este tatãl Oanei Cârlescu, solista de muzicã usoarã. Apoi, am învãtat cu domnul profesor Constantin Didilescu la Casa Pionierilor, iar în clasa a IX-a am fost preluatã de domnul Dumitru Jijie, alãturi de care am lucrat pânã la terminarea liceului. În clasa a XI-a, trecusem deja cele trei etape ale concursului de muzicã usoarã organizat de Televiziunea Românã, „Steaua fãrã nume”. Mi-amintesc, am fost prima concurentã care a sustinut un recital de 12 piese live în Sala Radiodifuziunii Române. Toti membrii juriului mi-au dat nota 10 si am fost prima solistã din istoria acestui concurs care a sustinut un spectacol cu public timp de o orã. Au urmat multe emisiuni la radio si TV.
Rep.: Crezi cã latura ta artisticã si-a deschis portile fericirii?
- M.: Ce pot sã spun, este cã latura artisticã mi-a adus sentimentul bun, curat, esential si mi-a înlãturat multe din momentele de nefericire.
REP.: Ce slãbiciuni îsi recunosti?
D.M.:Timiditatea în fata celor care fac rãu mie si tuturor fiintelor din jur. Din pãcate, sunt foarte multi.
REP.: Adicã cum, nu poti lua atitudine împotriva lor?
- M.: Nu pot reactiona asemea lor, jignind ca sã mã apãr pe mine si pe cei ce se aflã în jurul meu. Norocul meu este cã sunt o optimistã si m-am încãpãtânat sã nu abdic de la luptã, pentru cã am niste fiinte care depind de mine.
REP: Te-a numit vreodatã cineva în vreun fel? Ai avut o „poreclã”?
- M.: Colegii de la scoalã, mã mai strigau „vedeta”. Nu stiu dacã din simpatie, oricum profesorii întotdeauna mã întelegeau si mã sustineau. Îmi amintesc, profesoara mea de limbã rusã, aproape la sfârsitul fiecarei ore, mã punea sã cânt. Nu pleca din clasã pânã nu îi cântam. Tinea mult la mine.
Artista este împlinitã profesional, dar are o mare durere: nu este mamã
Rep.: Parcã învãtãtoarea ta este cea care ti-a intuit talentul?
D.M.: Da, în clasa a III -a eram solista unui dans spaniol si purtam o rochie lungã, papucei albi si aveam tamburinã în mânã. În timpul dansului, mi-a cãzut un papucel, iar învãtãtoarei mele i se fãcuse inima cât un purice. Gândea: „Acum se va apleca si se va încãlta”. Dar nu a fost deloc asa. L-am aruncat din picior si pe celãlat si am dansat pânã la sfârsit în picioarele goale. Pentru acel timp, era inedit sã faci asa ceva. Învãtãtoarea m-a strâns în brate si mi-a spus: „Esti primadona dansului”.
REP: Te simti un om împlinit?
- M.: Prin nastere, sunt în zodia Capricorn, iar cãprita neagrã care trãieste numai pe stânci, în vârful muntilor, riscând la fiecare pas sã alunece si sã cadã în hãu, continuã sã urce sperând câ în alt loc îi va fi mai bine si cã îsi va gãsi linistea si siguranta de care are nevoie. Din nefericire, eu, ca om, nu am gãsit ceea ce am cãutat toatã viata, ca si cãprita de pe munte, dar am încã speranta cã voi reusi. Speranta moare ultiima, nu? Odatã cu noi, poate…Chiar de la începutul carierei mele, am fost rãsplãtitã cu diplome pe care scria Premiul I sau Marele Premiu. Într-o anumitã perioadã, am avut multe emisiuni la radio si televiziune si am fost angajatã la cele mai mari teatre din tarã. Într-un cuvânt, am trecut prin toate etapele pe care si le-ar dori un interpret, dar nu mã simt împlinitã.
Rep.: De ce?
D.M.: Pentru cã nu am un copil cãruia sã-i fi dat întreaga mea dragoste. El ar fi fost singura fiintã care ar fi dat sens vietii mele. Apoi, este bine stiutã dragostea mea pentru animale, care mi-a atras ura si dispretul unor oameni pe care îi consider foarte sãraci sufleteste. Nu am dorit decât sã ajut animalele, sã le usurez suferinta. Dar nu am reusit, pentru cã m-am lovit mereu de ignoranta celor care puteau sã mã sprijine.
Rep.: Tu ai o vitalitate si o mãretie care nu pot fi suprimate. Stiu cã poti evoca un moment în care ai avut o experientã asemãnãtoare precum cea cu papuceii.
- M.: Pe când eram la Teatrul de Revistã din Constanta, erau perioade în care seara aveam spectacol si la Cazinou. Dar, într-o searã, microfonul mi s-a întrerupt. De fapt, mã sabotau cei care aveau program non-stop acolo si considerau cã noi, cei de la teatru, veneam sã le luãm pâinea. Spre surprinderea lor si a celor din salã, eu am pus microfonul jos si am cântat cu toatã puterea, de fâlfâiau perdele pe la geamuri. Apoi, îmi amintesc cu plãcere de Festivalul Teatrelor de Revistã, când câstigãtori au fost Adrian Daminescu de la Teatrul „Constantin Tãnase” si Doina Morosanu de la Teatrul de Revistã „Fantasio”. Când Daminescu interpreta „George” a lui Ray Charles , plângeam de fericire cã lumea ascultã o voce divinã. Adrian Daminescu este o super voce a României.
Doina Morosanu suferã de glaucom la ambii ochi, dar boala nu o doboarã
SENSIBILÃ, DAR PUTERNICÃ…Marea artistã a Vasluiului ne-a destãinuit cã este chinuitã de o boalã necrutãtoare, mostenitã de la mama sa. Nu a doborât-o, însã asa si-a dat seama cât de mult a suferit mama sa, care din pãcate s-a dus la ceruri. Cel mai mult însã o necãjesc rãutãtile oamenilor, iar acum, dupã ce si-a pierdut vederea la un ochi, lucru care o face cea mai fericitã este privitul naturii
Rep.: Care a fost cel mai greu moment din viata ta în care ti-ai dovedit cã ai curaj?
- M.: Nu demult, acum doi ani, când mi s-a pus diagnosticul de glaucom la ambii ochi, am sperat, asa, deodatã, într-o reusitã si mi-am propus ca boala sã nu mã doboare. Si am reusit. Iatã, trãiesc.
Rep.: Si mama ta a vut astfel de probleme, nu? Vã vedeam pe stradã împreunã, tinând-o de brat. Se observa usor cã avea nevoie de ajutor ca sã poatã merge.
- M.: Da, din nefericire, este vorba despre o boalã care se mosteneste si marea nenorocire este cã duce întotdeauna la orbire. Cu tot tratamentul medicamentos, aceastã boalã nu are leac. Existã posibilitatea unei interventii cu laser, ceea ce eu deja am fãcut. Si asa mi-am pierdut ochiul drept. Mai vãd doar cu ochiul stâng. Acum înteleg durerea scumpei mele mãicute. Dacã tot vorbim despre boala asta a ei, mãrturisesc, ea s-a manifestat brutal si la mine, la aceeasi vârstã la care a venit si la mama. Eu m-am informat despre ea si am fãcut tot ce mi-a stat în putere ca sã o ajut. Am fost la Iasi, la doctorul Chiselitã, care este cel mai bun în domeniu. Acolo mi-au mãsurat si mie tensiunea intraocularã (era mare, 22, acum o am 40). Si-a dat seama cã voi mosteni boala asta, de care nu stii cum vine la tine. Dacã te uiti acum la mine, vezi niste ochi care par normali, pentru cã tot rãul se petrece în spatele lor. Atunci când am pierdut-o pe mama si am rãmas singurã pe lume, domna Rodica, o prietenã care ne ajuta cu mama, mi-a spus cã ea se întreba mereu: „Ce-o sã facã Doina fãrã mine?”. Atunci, n-am luat-o în tragic, dar cu timpul mi-am dat seama de suprema grijã si iubire de care era în stare aceastã mamã, ca de altfel, toate mamele noastre. De atunci, probabil, gândul cã o voi reîntâlni mã face sã privesc sfârsitul vietii mele, ca pe un nou început. Mi-e dor tare de mama. Dorul pentru mama nu se stinge niciodatã.
Rep.: De ce te temi acum, cel mai mult?
D.M.: De rãutatea oamenilor, ce se revarsã asupra întregii naturi, distrugând-o.
REP.: Ce a contat cel mai mult pentru tine?
D.M.: Sã salvez si sã protejez animãlutele, pãsãrile, florile, copacii. Când cineva loveste sau taie un copac, acesta plânge, numai cã noi nu-i auzim plânsul si strigãtul de durere. Omul a fost înzestrat de a-si manifesta stãrile prin viu grai, cuvântul îl ajutã sã se exprime, pe când natura are un alt fel de grai pe care ar trebui sã încercãm mai mult sã îl întelegem. Ce frumos ar fi dacã am fi mai atenti cu tot ce e în naturã!
Rep.: Ce îi trebuie Doinei Morosanu ca sã fie fericitã?
- M.: Cândva, de fapt si acum, cea mai mare fericire pentru mine este sã fiu pe scenã. Sau printre oameni de calitate. Apoi, atât cât mai vãd, sã privesc natura. Si sã ascult muzica anilor 70 – 90.
CV-ul impresionant al vocii de aur a Vasluiului. Doina Morosanu a apãrut pe un disc alãturi de Angela Similea si Corina Chiriac
CARIERÃ…Doina Morosanu, cântãreata cu voce de aur a Vasluiului, ne-a bucurat sufletele de-a lungul anilor, aducând acasã multe din cele mai frumoase premii care s-au dat în show bussiness-ul românesc între anii 1977 -2010. S-a nãscut la Vaslui si a urmat cursurile Scolii generale nr.3 si apoi ale Liceului „Mihail Kogãlniceanu”. „Locuiam la un pas de scoalã, sãream gardul si ajungeam în curte. Cu toate astea întârziam întotdeauna la prima orã, lucru care se întâmplã si acum. Sunt o vesnicã întârziatã”, spune artista. A debutat la vârsta de 9 ani cu piesa „Mi-am luat bunditã nouã”. Festivalul concurs de muzicã usoarã „Steaua fãrã Nume” organizat de Televiziunea Românã o consacrã ca interpretã a acestui gen în anul 1977, când participã si ocupã locul I. În 1979 îi apare primul disc, editat de Casa „Electrecord” (împreunã cu Olimpia Panciu). În anul 1984, apare pe încã un disc alãturi de nume „grele” ale momentului: Angela Similea, Corina Chiriac, Cornel Constantiniu, Angela Ciochinã. A fost ani buni solistã a Teatrului de Revistã „Fantasio” din Constanta si apoi între anii 1995- 2001, solistã la Teatrul de revistã „Constantin Tãnase” din Bucuresti, unde i-a avut colegi de scenã pe cei mai mari artisti ai tãrii. A reprezentat România la festivaluri internationale de muzicã usoarã, unde a cântat pe scenã de alãturi de mari artisti precum CC Catch sau Paul McCartney.
